ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4263/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. (societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar C.) a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 94/26.02.2018 privind soluționarea contestației administrative, a Deciziei de impunere nr. x/24.04.2012 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.04.2014, ambele emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Soluția instanței de fond în primul și al doilea ciclu procesual 2.1. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 111 din 13 mai 2019, Curtea de Apel Constanța a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.A., iar prin decizia nr. 2308 din 13 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității recursului, a admis recursul formulat de reclamanta A. S.A., a admis cererea de intervenție accesorie formulată de D. S.R.L. Unipersonală, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 august 2022, sub dosar nr. x/2018. 2.2. În al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 323 din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel Constanța: - a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de terțul E.; - a stabilit onorariu suplimentar pentru expertul contabil în cuantum de 2000 RON în sarcina reclamantei A. S.A.; - a admis în parte acțiunea promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamanta A. S.A., societate în reorganizare, prin lichidator judiciar F.., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională De Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Administratia Județeană a Finantelor Publice Constanta și intervenienta D. S.R.L. Unipersonală; - a dispus anularea în parte a deciziei nr. 94/26.02.2018 privind soluționarea contestației, a deciziei de impunere nr. x/24.04.2014 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/24.04.2014, în ceea ce privește taxa pe valoare adăugată în cuantum total de 23.062.386 RON și dobânzi/majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acesteia; - a respins restul pretențiilor ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2.2. a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Motivele de recurs se regăsesc la filele x ale dosarului, urmând a fi reluate punctual în cadrul capitolului II. Soluția instanței de recurs.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. - societate în faliment, in bankruptcy, enfaillite, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, pentru apărările dezvoltate la dosar.

Aspecte procesuale Excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.A., a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Criticile din cadrul recursului se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta apreciază că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare după data de 01.01.2007, ale art. 146 alin. (1) lit. a) din același act normativ; pct. 45 alin. (4) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare pe perioada 2007 -2009, precum și pct. 46 alin. (1) de explicitare a art. 146 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, aprobat prin H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 01.01.2009. Hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal întrucât, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, prin raportare concretă la speța dedusă judecății. Astfel, referitor la prestările de servicii pentru care s-a refuzat dreptul de deducere a TVA pentru suma de 953.799 RON, la respingerea capătului de cerere privind dublarea deducerii TVA atât la avansuri, cât și la achiziții și la refuzul dreptului de deducere a TVA aferente facturilor de avans emise de Compania de Supraveghere IG S.R.L. și operațiunile desfășurate cu G. S.R.L., Curtea în mod greșit a apreciat că actele fiscale contestate sunt nelegale în privința refuzului de deducere a taxei pe valoarea adăugată în cuantum de 97.532 RON aferente serviciilor prestate de furnizorii enumerați mai sus, reținând că pentru toate prestările de servicii la care s-a aplicat taxa pe valoarea adăugată există documente justificative care atestă atât realitatea tranzacțiilor, cât și prestarea acestora în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamante. Hotărârea instanțe de fond este nelegală referitor la TVA în sumă de 953.799 RON (453.816 + 499.983), întrucât instanța validat raportul de expertiză fără să observe că din contracte nu rezultă natura serviciilor prestate, iar în ceea ce privește prestarea efectivă fie nu au fost prezentate documente, fie documentele prezentate nu au justificat necesitatea și prestarea în scopul operațiunilor sale taxabile. Se arată faptul că, în perioada 01.01.2007 -31.10.2009, societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 453.816 RON, aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii de 2.388.514 RON, pentru care contribuabilul nu a justificat prestarea efectivă prin prezentarea de situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piața sau orice alte materiale corespunzătoare. Astfel, contrar expertizei efectuate în cauză și aprecierii instanței de fond, din analiza clauzelor contractelor a rezultat doar intenția prestatorului de a efectua anumite lucrări, fără să reiasă detaliat în ce constă respectiva lucrare și totodată nu rezultă prestarea efectivă, astfel că nu se poate stabili dacă aceste servicii au fost prestate și utilizate în cadrul activității economice a persoanei impozabile. De asemenea, nu s-a justificat cu documente utilizarea acestora în folosul operațiunilor sale taxabile. De asemenea, în perioada 01.11.2009 - 31.08.2012, societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată în sumă de 499.983 RON, aferentă cheltuielilor cu prestări de servicii în sumă de 2.163.514 RON, pentru care contribuabilul nu poate justifica prestarea efectivă prin prezentarea de situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piața sau orice alte materiale corespunzătoare. Din analiza clauzelor contractelor nu rezultă detaliat în ce constă respectiva lucrare și totodată nu rezultă prestarea efectivă, astfel că nu se poate stabili dacă acestea au fost prestate efectiv și în folosul operațiunilor sale taxabile. Instanța de fond a încălcat prevederile legale mai sus enumerate și nu a ținut cont de faptul că persoana impozabilă, pentru a beneficia de acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege, respectiv să dețină o factura fiscală sau un alt document legal, iar achizițiile să fie destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. În perioada verificată societatea a dedus taxa pe valoarea adăugată aferentă cheltuielilor cu serviciile pentru care a prezentat contracte dar din care nu rezultă natura serviciilor angajate fără să prezinte alte documente din care să rezulte prestarea efectivă în scopul operațiunilor taxabile ale societății. Instanța de fond nu trebuia să se limiteze doar la constatarea raportului de expertiză fiscală, ci trebuia să aibă în vedere și anexa 8 la raportul de inspecție fiscală din care rezultă aspecte care susțin constatările organelor de inspecție fiscală, spre exemplu: H. S.R.L. nu justifică prestarea efectivă, există rapoarte lunare identice cu activitățile generale menționate în contract, I. S.R.L. prestează servicii de transport fără justificarea prestării, pentru servicii contractate cu J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L. și M. S.R.L. nu sunt prezentate documente care să justifice prestarea efectivă. Prin urmare, contrar instanței de fond și expertizei efectuate în cauză, prezentarea doar a contractelor și facturilor, precum și a altor documente din care nu rezultă natura serviciilor contractate/prestate nu este suficientă pentru justificarea dreptului de deducere a TVA. Astfel, documentele prezentate trebuie să fie de natură să justifice necesitatea contractării serviciilor, precum și prestarea efectivă a acestora în scopul desfășurării activității societății, respectiv în scopul realizării de operațiuni taxabile. În ceea ce privește documentele justificative, art. 145 al Titlului VI din Codul fiscal stabilește în mod expres faptul că dreptul de deducere a TVA se acordă numai dacă persoana impozabilă demonstrează că achizițiile au fost efectuate în folosul operațiunilor taxabile ale societății. Or, acest drept se justifică și prin alte documente pe lângă factură și contract, în cazul în speță proiect și proces-verbal de recepție. Însă, având în vedere marea diversitate a serviciilor, legea fiscală inclusiv normele metodologice nu fixează o listă exhaustivă de mijloace de probă admisibile pentru a dovedi faptul că serviciile au fost prestate și sunt necesare. În ceea ce privește neadmiterea la deducere a TVA aferente unui număr de trei facturi de avans mărfuri emise de S.C. Compania de Supraveghere IG S.R.L. la data de 31.08.2012, Curtea în mod nelegal a apreciat concluzia organului fiscal, pe care s-a întemeiat refuzul de deducere a TVA analizat în cauză, în sensul că operațiunea de avans invocată pentru a justifica dreptul de deducere este în fapt o operațiune artificială, ca nefiind susținută probator. Contrar instanței de fond, din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu constatările din Raportul de inspecție fiscala, s-ar fi observat cu ușurință că în speță nu sunt întrunite condițiile legale pentru acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă facturilor în discuție, pentru următoarele motive: - fie acestea au fost stornate ulterior achiziției, pe perioada dintre data achiziției mărfurilor și data stornării fiind dublat dreptul de deducere a TVA; - fie societatea stornează facturi de avansuri prin retragerea biletelor la ordin emise în favoarea unor furnizori care girează aceste instrumente de plată emitentului facturii de avans sau ca urmare a refuzului biletelor la ordin de către bancă, în cea mai mare parte retragerea biletelor la ordin fiind făcută după data scadenței acestora în condițiile în care acestea nu au legătură cu livrarea de bunuri ce trebuia să urmeze factura de avans; - fie societatea a înregistrat achiziții de materii și materiale (vin și must) lăsate în custodie la furnizori și, ulterior, la un interval de peste un an, facturile sunt stornate fără ca societatea să intre în posesia mărfurilor; - fie a înregistrat trei facturi de avans emise de Compania de Supraveghere IG S.R.L. pentru care societatea emitentă a înregistrat TVA de plată dar nu a fost achitată (intrând în insolvențâ - TVA nemaiputând fi recuperată) și o factură emisa de G. S.R.L. reprezentând avans pentru care nu s-au prezentat documente din care să rezulte că au fost efectuate prestări de servicii până la data de inspecției fiscale, pentru stingerea acestei facturi fiind emise bilete la ordin către G. S.R.L., care le-a girat către N. S.R.L., care la rândul său le-a girat înapoi către A. S.A. având loc o "compensare" în cadrul societăților din grup, fără a avea loc plata efectivă a acestora. Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere jurisprudența Curții Europene de Justiție, respectiv cazul Halifax & Others, ținând cont de faptul că A. S.A. știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunile respective au fost efectuate cu scopul unic de a obține un avantaj fiscal și drept consecință de a beneficia de rambursarea TVA, instanța de fond în mod greșit nu a constatat că, în speța, nu sunt întrunite condițiile de deducere prevăzute la art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, a TVA din facturile de avans menționate, lipsite de substanță economică. În ceea ce privește modul de derulare al contractelor până la data de 31.08.2013 - data inspecției fiscale, au fost efectuate livrări de mărfuri în valoare de 36.554.253 RON, cu taxa pe valoarea adăugată aferentă de 8.773.020 RON, sume pentru care au fost întocmite facturi de stornare a avansurilor. În ceea ce privește proveniența bunurilor ce fac obiectul contractelor, consideră că a fost creată o situație artificială, operațiunea de avans invocată pentru a justifica dreptul de deducere este în fapt o operațiune artificială, solicitându-se rambursarea soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată de 22.964.854 RON, în condițiile în care Compania de Supraveghere IG S.R.L. a colectat taxa pe valoarea adăugată și a stabilit taxă de plată de 26.821.441 RON fără a fi virată la bugetul general consolidat, cu atât mai mult cu cât aceasta (Compania de Supraveghere IG SRL) a intrat în procedura de insolvență în data de 25.03.2014, nemaifiind posibilă executarea silită. În apărare, intimata-reclamantă a arătat că expertul a analizat facturile enumerate în raportul de expertiză a concluzionat că aceste facturi sunt emise pentru serviciile de consultanță prestate către reclamantă. De asemenea, pe baza materialului probator, Curtea a apreciat că această concluzie a organului fiscal nu este susținută probator, în condițiile în care din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar cu concluziile expertului contabil a reieșit întrunirea condițiilor legale pentru acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă facturilor în discuție. S-a arătat că, în mod corect prima instanță confirmă și faptul că, chiar dacă Compania de Supraveghere IG S.R.L. nu a făcut plăți către bugetul general consolidat în contul taxei pe valoare adăugată, acest lucru nu constituie în sine un argument care să justifice neacordarea dreptului de deducere a taxei, câtă vreme au fost îndeplinite condițiile legale. Înalta Curte, analizând criticile din recurs și apărările intimatei, reține faptul că instanța de fond nu s-a limitat doar la a valida expertiza efectuată în cauză. Ea a reținut explicit că au fost prezentate documente (procese-verbale, rapoarte de activitate, registre de lucrări, materiale de promovare, planuri de lucru etc.) care confirmă realitatea serviciilor și legătura lor cu activitatea economică, coroborând aceste documente cu concluziile expertului, motiv pentru care a admis deducerea TVA. Totodată, prima instanța a arătat că raportul de inspecție fiscală se baza pe ideea lipsei documentelor justificative, dar această concluzie a fost infirmată de probele administrate în cauză și de expertiză. Este adevărat că recurenții pot susține că instanța "a preluat" expertiza fără o analiză proprie, însă, din hotărâre rezultă că instanța a explicat de ce a considerat documentele suficiente și de ce a apreciat că raportul fiscal nu reflectă realitatea. În recurs, ICCJ verifică doar dacă instanța de fond a motivat suficient în drept și în fapt. Chiar dacă motivarea e concisă, atâta vreme cât arată că apărările autorității fiscale au fost analizate și respinse, critica nu poate fi reținută. Deci, critica nu este pe deplin reală: instanța nu s-a limitat la a valida expertiza, ci a coroborat-o cu alte probe și a arătat de ce nu a validat raportul de inspecție fiscală. Problema ține mai degrabă de nemulțumirea recurentului față de modalitatea de apreciere a probelor, ceea ce în recurs nu constituie un motiv de nelegalitate. În cee ace privește critica referitoare la forța probantă a expertizei: se susține că instanța a încălcat dispozițiile legale privind probele, conferind o forță probantă absolută expertizei, deși aceasta ar trebui apreciată liber de către judecător. Înalta Curte constată că din hotărâre reiese că instanța nu s-a rezumat la expertiză, ci a analizat și documentele justificative depuse (procese-verbale, rapoarte, registre de lucrări, materiale de promovare etc.).Expertiza a fost folosită ca instrument tehnic pentru a confirma legătura dintre serviciile prestate și activitatea economică. Instanța de fond și-a format convingerea din ansamblul probelor, nu exclusiv din raportul de expertiză. Așadar, critica nu este fondată: ea reprezintă mai degrabă o nemulțumire față de faptul că instanța a reținut concluziile expertului, însă acest aspect intră în marja de apreciere a probelor, care nu se cenzurează în recurs. În ce privește critica referitoare la încălcarea condițiilor de fond și de formă pentru deducerea TVA, din analiza Înaltei Curți a rezultat că aceasta este nefondată. Astfel, cu referire la lipsa justificării prestării serviciilor, Autoritățile fiscale argumentează că instanța a acordat dreptul de deducere a TVA-ului (953.799 RON) pentru cheltuieli cu servicii care nu au fost justificate de reclamantă prin prezentarea unor documente precum situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru sau studii de fezabilitate, deoarece din contractele în discuție nu rezultă natura detaliată a serviciilor, iar documentele prezentate nu justifică necesitatea și prestarea efectivă a acestora în scopul operațiunilor taxabile ale societății, contrar concluziilor expertizei și aprecierii instanței de fond. ICCJobservă însă că instanța de fond a reținut că au fost depuse documente justificative suplimentare (procese-verbale, rapoarte de activitate, registre de lucrări, materiale de promovare, planuri de lucru etc.) și că aceste documente, coroborate cu expertiza, dovedesc prestarea efectivă și utilitatea serviciilor în activitatea de producție și comercializare a reclamantei (deci legătura cu operațiunile taxabile). Critica din recurs reflectă punctul de vedere al organelor fiscale (că probele nu sunt suficiente, că serviciile nu sunt detaliate și nu se dovedește necesitatea lor), însă, în plan probator, instanța de fond a făcut o apreciere contrară: a considerat că documentele și expertiza confirmă realitatea serviciilor. În materia contenciosului administrativ-fiscal, această chestiune ține de aprecierea probelor de către instanța de fond. Controlul efectuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs este limitat la verificarea legalității și temeiniciei motivării deciziei instanței de fond, fără a admite o reexaminare a probelor. Pentru evaluarea legalității sentinței, este esențial faptul că instanța de fond a reținut, pe baza analizei probatoriului administrat, realitatea operațiunilor și caracterul acestora în scopul desfășurării activității taxabile a societății reclamante. Interpretarea și aprecierea probelor fac parte din competența exclusivă a instanței de fond, fiind astfel respectate limitele controlului exercitat în recurs. În ceea ce privește caracterul artificial al operațiunilor de avans, recurenta susține că operațiunile de avans invocate pentru a justifica dreptul de deducere sunt de fapt operațiuni artificiale, lipsite de substanță economică. Este descris astfel un circuit complex de bilete la ordin și compensări între societăți afiliate (Compania de Supraveghere IG S.R.L., A. S.A., N. SRL), circuit care, în opinia recurentei, a fost creat cu scopul unic de a obține un avantaj fiscal și o rambursare de TVA, fără a avea loc o plată efectivă. Aceasta menționează că societatea emitentă a intrat în insolvență, iar taxa colectată nu a mai putut fi recuperată. ICCJconstată că instanța de fond a reținut că simpla afiliere sau faptul că furnizorul nu a plătit TVA la buget nu sunt suficiente pentru a dovedi caracterul artificial al operațiunilor, invocând jurisprudența CJUE (Halifax, Bonik) din care a rezultat că pentru a fi considerată practică abuzivă trebuie să existe probe obiective că tranzacția nu are scop economic și că scopul esențial a fost doar avantajul fiscal; Or, prima instanță a constatat că existau livrări reale de bunuri și servicii aferente contractelor (livrări de vin, must, servicii conexe), confirmate prin documente justificative și expertiza contabilă și a reținut că nu s-a demonstrat un circuit pur circular al avansurilor (banii nu s-au întors integral la plătitor, iar unele contracte au fost executate parțial sau total). Prin urmare, critica ANAF nu a fost primită de prima instanță. Aceasta a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile unei practici abuzive:există justificări economice pentru operațiuni (nevoia reală de materie primă, externalizare depozitare/transport),au existat livrări reale, iar afilierea și insolvența furnizorului nu transformă automat tranzacțiile în artificiale. Pentru deducerea TVA, legea cere îndeplinirea unor condiții de formă (deținerea facturii) și de fond (utilizarea achizițiilor în folosul operațiunilor taxabile). În cazul cheltuielilor cu serviciile prestate, instanța/organul fiscal trebuie să verifice destinația serviciului (legătura directă sau indirectă cu operațiunile taxabile) precum și dacă serviciul intră în categoria cheltuielilor generale ale activității (atunci TVA e deductibilă). Din considerentele sentinței reiese clar că prima instanță nu s-a rezumat doar la a verifica existența contractelor, ci a mers mai departe și a analizat dacă serviciile au fost prestate efectiv și au fost justificate prin documente (procese-verbale, rapoarte de activitate, situații de lucrări etc.), dacă aceste servicii au fost utilizate în folosul operațiunilor taxabile ale societății; Serviciile analizate sunt următoarele:O. S.R.L. - servicii de relații publice: redactare comunicate și materiale de presă, promovarea imaginii, dezvoltarea comunicării interne și externe, P. S.R.L. - servicii de producție: întocmirea registrului de lucrări de condiționare, asigurarea condițiilor necesare desfășurării producției, controlul încadrării în normele de calitate, Q. S.R.L. - consultanță în producție: pregătirea vinurilor albe și roșii, R. S.R.L. - consultanță pentru formalități privind diverse materiale (sticle, dopuri) și analiză economică a achizițiilor, S. S.R.L. - coordonarea activității de siguranță și protecție, monitorizarea sarcinilor și planurilor de lucru, planuri lunare de coordonare și gestionare a activității, M. S.R.L. - raportată ca furnizor de servicii, însă documentele justificative au fost analizate pentru a dovedi prestarea efectivă, G. S.R.L. - servicii de mercantizare în rețeaua de magazine "T.". Așadar, serviciile vizau relații publice și promovare, consultanță și suport în producție vitivinicolă, logistică și achiziții, siguranță și protecție, mercantizare. Din analiza instanței și din descrierea serviciilor a rezultat că, consultanța pentru producție, condiționare, calitate vinuri, achiziții de materii prime și materiale are legătură directă cu procesul de producție al reclamantei, că serviciile de relații publice, promovare, mercantizare în rețeaua de magazine sunt legate indirect de activitatea taxabilă, întrucât sprijină vânzările și promovarea produselor finite, iar coordonarea siguranței și protecției muncii - intră la cheltuieli generale ale activității, tot deductibile, pentru că sunt necesare funcționării întreprinderii. Din această perspectivă, serviciile au fost calificate de instanță ca având legătură (directă sau indirectă) cu operațiunile taxabile ale reclamantei, ceea ce justifică dreptul de deducere a TVA, deci soluția este corectă cu privire la servicii. Pentru a demonstra realitatea serviciilor, contribuabilul trebuie să prezinte documente justificative care să probeze că serviciile au fost efectiv prestate și au legătură cu activitatea sa economică, iar prima instanță a analizat probele și a reținut că au existat documente justificative (procese-verbale, rapoarte, materiale de promovare, registre de lucrări, planuri lunare etc.), care demonstrează realitatea serviciilor și legătura lor cu activitatea reclamantei. Deci, instanța nu s-a oprit la contracte și facturi, ci a constatat că au fost depuse și documente suplimentare care probează prestarea efectivă a serviciilor. Pe baza lor, a considerat că serviciile au fost reale și utilizate pentru operațiuni taxabile, deci TVA era deductibilă. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.