ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4201/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. – prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DE ADMINISTRARE FISCALĂ – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea Raportului de Inspecție Fiscală înregistrat sub nr. F-TL 38 din 17.02.2017, a Deciziei de Impunere nr. xnr. 39 din data de 17.02.2017, precum și a Deciziei nr. 318/20.09.2017 privind soluționarea contestației împotriva celor două acte fiscale anterior menționate.

Prin sentința civilă nr. 174/CA din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtă și a respins acțiunea în contencios administrativ și fiscal promovată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A. S.R.L. - prin administrator judiciar B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a invocat nemotivarea hotărârii recurate, susținând că maniera extrem de succintă în care se exprimă considerentele soluției cu privire la criticile reclamantei referitoare la încălcarea prevederilor art. 54 respectiv art. 5 pct. 4 din Legea 85/2014 nu creează transparența asupra silogismului judiciar care explică și justifică dispozitivul și nu arată, la situația concretă supusă judecării, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

În cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, nicio afirmație sau apărare a reclamantei, din cele expuse prin contestație cu privire la acest aspect, nu a fost cercetată.

Se poate observa că instanța de fond a reținut, în justificarea raționamentului logico-juridic care i-a "format" convingerea, doar prevederile legale apreciate ca fiind incidente în cauză, fără a prezenta și argumentele care au determinat-o să se oprească asupra soluției date prin raportare la situația de fapt.

În aceste condiții, omisiunea instanței de a verifica temeinic situația de fapt echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei și, în esență, nesoluționarea acesteia într-un procedeu real și efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părților cu actele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate de natura cauzei și de circumstanțele acesteia.

Astfel, cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din C.E.D.O., concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor concludente, și răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților, fiind nelegală.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta – reclamantă a susținut că prevederile art. 54 din Legea 85/2014 au fost aplicate greșit prin raportare la situația de fapt, întrucât acestea prevăd expres și limitativ condiția de încetare a dreptului de administrare pe care administratorul statutar îl are înainte de data deschiderii procedurii insolvenței.

Așadar se impune a opera două condiții:

a) condiția ridicării dreptului de administrare;

Analizând tehnica de redactare a textului legal, este evident că este vorba despre o ridicare absolută a dreptului de administrare, în sensul că administratorului statutar nu îi mai este permis a efectua acte angajante cu privire la societatea supusă Legii 85/2014.

Această primă condiție nu este îndeplinită în situația de față câtă vreme dreptul de administrare a fost ridicat doar în parte, fiind permisă desfășurarea administrării societății, însă sub supravegherea administratorului judiciar desemnat în cauză, ceea ce nu poate echivala cu lipsa calității de reprezentant a administratorului statutar C..

b) condiția desemnării unui administrator special;

Nici această condiție nu este îndeplinită în prezenta cauză câtă vreme administratorul special a fost desemnat la o dată ulterioară și pentru administrarea planului de reorganizare.

Intimata-pârâtă ANAF – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vizează situațiile când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că este nefondat acest motiv, întrucât sentința recurată respectă exigențele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a arătat motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția pronunțată, în urma analizei argumentelor invocate de părți prin cererea de chemare în judecată și, respectiv, prin întâmpinare, fiind prezentat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza pronunțării sentinței recurate.

Într-adevăr, se poate considera că motivarea sentinței este succintă, fără o prezentare amplă a argumentelor pe care se sprijină soluția recurată, dar acest fapt nu este de natură să afecteze legalitatea sentinței, câtă vreme din considerente se pot decela motivele avute în vedere de prima instanță.

Sub acest aspect este relevantă jurisprudența CEDO în materie, respectiv Hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina împotriva României, paragrafele 33 și 34, care a stabilit că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija paragraful 29; Decizia Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Cererea nr. 40.490/98. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, o asemenea examinare a avut loc în cauză, astfel cum rezultă din considerentele sentinței, iar nemulțumirea reclamantei față de soluția pronunțată de prima instanță nu poate fi subsumată motivului de casare privitor la motivarea hotărârii judecătorești atacate, câtă vreme aceasta răspunde exigențelor reglementate de textul de lege sus menționat.

În ceea ce privește, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că acesta este fondat.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit asupra legalității Deciziei nr. 318 din 20.09.2017, reținând că soluția de respingere a contestației formulate de societatea reclamantă A. S.R.L. prin administrator C. împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.02.2017 emisă de AJFP Tulcea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta este corectă în raport cu prevederile art. 54 ("mandatul administratorilor statutari încetează de la data ridicării dreptului de administrare sau de la data desemnării administratorului special. Încetarea mandatului impune obligația predării gestiunii") și art. 5 pct. 4 ("administrator special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea generală a acționarilor/asociaților/membrilor debitorului, împuternicită să le reprezinte interesele în procedură și, atunci când debitorului i se permite să își administreze activitatea, să efectueze, în numele și pe contul acestuia, actele de administrare necesare") din Legea nr. 85/2014.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosarul cauzei se observă că dreptul de administrare al debitoarei a fost ridicat doar în parte.

Acest aspect reiese din sentința civilă de deschidere a procedurii insolvenței nr. 2087/16.12.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Tulcea, în care judecătorul sindic dispune, în temeiul dispozițiilor art. 85 alin. (3) din Legea 85/2014, ridicarea în parte a dreptului de administrare al debitoarei, în sensul că întreaga activitate curentă a acesteia se va desfășura sub supravegherea administratorului judiciar.

Art. 85 alin. (3) statuează că judecătorul-sindic poate ordona ridicarea în tot sau în parte a dreptului de administrare a debitorului odată cu desemnarea unui administrator judiciar, indicând totodată și condițiile de exercitare a conducerii debitorului de către acesta.

Înalta Curte observă că legiuitorul creează posibilitatea pentru judecătorul-sindic de a dispune ridicarea, fie în totalitate, fie în parte a dreptului de administrare exercitat de către debitorul insolvent. Atributele principale ale dreptului de administrare constau în crearea posibilității pentru debitor de a-și conduce activitatea ca și până la intrarea în insolvență, de a-și administra bunurile din averea sa și de a face acte de dispoziție în legătură cu aceste bunuri. Aceasta este esența dreptului de administrare, în viziunea legiuitorului, iar în ce privește exercitarea lui, art. 85 alin. (3) îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea de a-i lăsa această prerogativă debitorului insolvent în totalitate sau numai în parte.

Dreptul de administrare nu este un beneficiu pentru debitorul insolvent intrat în procedura generală, exercitarea lui presupunând în continuare responsabilitate din partea administratorului.

Astfel stând lucrurile, în speță, se reține că intimata-reclamantă și-a păstrat parțial dreptul de administrare, reprezentarea în relațiile cu terții fiind asigurată în continuare de către administratorul statutar al persoanei juridice supuse procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Atât timp cât dreptul de administrare a fost ridicat doar în parte, administratorul statutar are posibilitatea efectuării actelor de administrare necesare, în speță, formularea în interesul debitoarei a contestației împotriva Deciziei de impunere nr. x/17.02.2017 emisă de AJFP Tulcea, aceasta având drept scop conservarea patrimoniului debitoarei în insolvență și nicidecum diminuarea acestuia.

Prin urmare, având în vedere că administratorul statutar putea formula respectiva contestație în numele societății, Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor este nelegală, urmând a fi anulată și obligată pârâta la soluționarea contestației administrativ fiscale.

Totodată, având în vedere lipsa deciziei de soluționare a contestației pe fond, decizie care poate fi contestată conform art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de impunere și a RIF direct de către instanță, poate fi apreciată ca prematur formulată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., va anula Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de pârâta ANAF – Direcția de Soluționare a Contestațiilor și va obligă pârâta la soluționarea contestației administrativ fiscale, urmând a respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. xnr. 39 din 17.02.2017 și a RIF nr. x din 17.02.2017, ca prematur formulat și păstrând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență D. împotriva sentinței civile nr. 174/CA din 24 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Anulează Decizia nr. 318 din 20.09.2017 emisă de pârâta ANAF – Direcția de Soluționare a Contestațiilor și obligă pârâta la soluționarea contestației administrativ fiscale.

Respinge capătul de cerere privind anularea Deciziei de impunere nr. xnr. 39 din 17.02.2017 și a RIF nr. x din 17.02.2017, ca prematur formulat.

Păstrează celelelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.