ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3951/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 18.02.2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, contestație împotriva Ordinului nr. 143/3.06.2019, solicitând:

Reclamanta a indicat că, anterior sesizării instanței, a formulat plângere prealabilă, în temeiul dispozițiilor art. 7 din anexa V la Legea nr. 153/2017, dar fără a primi vreun răspuns.

Prin sentința civilă nr. 1408/2021 din data de 13 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a -VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca fiind neîntemeiată. A dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 9, art. 38 alin. (6), alin. (6)

1

din Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și, în consecință admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamamntă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susține că, la data de 12.01.2021, a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a contestat Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de pârâtă, solicitând să se dispună anularea în parte a acestuia și obligarea pârâtei la emiterea unui alt act administrativ prin care să se procedeze începând cu data de 1 iunie 2019, data de la care a promovat la Înalta Curte de Casație și Justiție și în continuare, pentru viitor, la calcularea indemnizației de bază stabilită în baza Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON ce i se cuvenea în baza sentinței civile nr. 1508/28.10.2020, pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovita. cu înlăturarea de la aplicare, a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în temeiul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Arată că, deși nu a constatat că ar fi depusă în afara cadrului procesual, instanța nu a analizat deloc această cerere, ci s-a rezumat la analiza cererii inițiale care se raporta la o valoare de referință sectorială de 484,18 RON, acordată anterior prin sentința civilă nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, argumentând că aceasta privea un alt angajator, respectiv Curtea de Apel Ploiești și nu Înalta Curte de Casație și Justiție, în sarcina căreia nu există vreo obligație instituită în baza unui titlu executoriu .

Susține recurenta-reclamantă că, prin precizarea la acțiune, obiectul cererii de chemare în judecată a fost schimbat aceasta nemaisolicitând acordarea VRS 484, la care a fost obligată Curtea de Apel Ploiești în baza sentinței civile nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, ci a VRS 605 în baza sentinței civile nr. 1508/28.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița prin care a fost obligată Înalta Curte de Casație și Justiție la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, (adică, 605,225 RON) începând cu 01.08.2016 și în continuare și la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățită și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

De asemenea, prin aceeași precizare a solicitat obligarea pârâtei la calcularea si acordarea în integralitate a sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, în procentul de 45% aplicat la indemnizația lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare după data de 1 ianuarie 2018, a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în temeiul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și efectuarea unei adrese către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru emiterea unui punct de vedere cu privire la existența sau nu a unei situații discriminatorii, în ceea ce privește neacordarea sporurilor de care beneficiem în procentul de 45 % prevăzut în Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, de care beneficiază alți colegi din sistemul de justiție.

Instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de administrare a acestei probe cu adresa către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și nu a analizat punctul de vedere ce trebuia emis de către acesta, deși potrivit art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

A menționat recurenta că a solicitat instanței de fond, cu privire la calculul corect și acordarea în integralitate a sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, în procentul de 45% aplicat la indemnizația lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, a ține cont că:

a. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizația de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON;

b. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu trebuia sa fie aplicat;

c. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect;

d. prin aplicarea acestui articol s-a creat o stare de discriminare care trebuie reparată prin acordarea în integralitate a sporurilor în cuantum de 45 %.

Instanța nu a analizat toate aceste susțineri, ci numai cea privind ultimul argument privind discriminarea, restul cererii rămânând neanalizată și cu privire la acest capăt de cerere.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea atacată a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1508/28.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița prin care instanța ar fi obligat Înalta Curte de Casație și Justiție să-i recalculeze indemnizația de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, începând cu data 01.08.2016 și în continuare și la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care suntem îndreptățiți și venitul efectiv, plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Susține recurenta-reclamantă că, deși a solicitat punerea în executare a acestui titlu executoriu, intimata-pârâtă menține nivelul indemnizațiilor prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON și nu de 605,225 RON cu justiticarea că de la 1 ianuarie 2018, indemnizațile judecătorilor ÎCCJ depășesc pe cele stabilite de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Precizează că această hotărâre a fost pronunțată ulterior promovării recurentei la Îalta Curte de Casație și Justiție (la data de 1 iunie 2019) și vizează acordarea VRS 605 încă din 01.08.2016 și în continuare, însă intimata- pârâtă s-a oprit cu recalcularea indemnizațiilor la 1 ianuarie 2018, ignorând puterea de lucru judecat a sentinței mai sus menționate, care i-a acordat dreptul la VRS 605, ulterior datei de 1 ianuarie 2018, respectiv de la data de 1 iunie 2019.

Ca atare, prin Ordinul contestat, trebuia să fie pusă în executare această sentință și nu aplicate dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, așa cum a procedat și instanța prin hotărârea atacată, pentru că, aceasta echivalează în realitate cu respingerea acțiunii prin care i s-a acordat VRS 605 RON, introdusă ulterior datei la care salariile judecătorilor ÎCCJ au fost plafonate, 1 ianuarie 2018.

Prin respingerea solicitării care a vizat emiterea unui ordin de salarizare corespunzător titlului executoriu ce îl dețin, respectiv sentința civilă nr. 1508/28.10.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, a fost încălcată chiar autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atunci cănd hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclmantă a invocat următoarele:

- prin aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispozițiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dar și cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Așa cum rezultă din adresa nr. x/1.08.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anexată alăturat, prin Ordinul 229/3.11.2020 s-a dispus ca salarizarea tuturor judecătorilor de la această instanță să se facă prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei1 pentru perioada 01.08.2016- 31.12.2017, după care, con- statându-se că acestea depășesc plafonul impus de Anexa V din Legea nr. 153/2022, începând cu 1 ianuarie 2018 au fost micșorate la acest plafon.

Or, prin anularea dispozițiilor din legea organică (nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor și procurorilor printr-o lege ordinară, (nr. 153/2017) adoptată cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră, au fost încălcate atât dispozițiile art. 1 alin. (4), (5) cât și art. 73 și 76 din Constituția României.

Pe fondul lacunei legislative a salarizării magistraților prin lege specială, adoptarea unei legi ordinare de salarizare (în special art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 din Legea nr. 153/2017) prin care s-a dispus reducerea drepturilor salariale cuvenite nouă începând cu 1.01.2018, contravine normelor de tehnică legislativă.

Astfel, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă și, ca atare, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată sau anulată legea organică, respectiv Legea nr. 303/2004.

Ca atare, instanța de fond trebuia să dea prioritate în stabilirea normei aplicabile legii organice (nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor si procurorilor si nu legii ordinare (nr. 153/2017).

De asemenea, anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătorești, care au avut în vedere inclusiv legislația în materie salarială din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate prevederile art. 14 din C.E.D.O. rap. la art. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dar și cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, act normativ care își asumă în mod explicit, cu valoare de principiu, nediscriminarea care nu trebuie să rămână o normă cu un caracter pur declarativ.

b. Susține recurenta că mutatis mutandis sunt incidente aceleași argumente și în legătură cu efectele antrenate de aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, referitoare la diminuarea procentului de 45% al sporurilor ce mi se cuvin, pe baza circumstanțelor detaliate în cererile depuse la dosarul de fond, cu referire la acest capăt de cerere, în modalitatea în care pârâta a înțeles să interpreteze și să aplice și această normă, cu privire la care solicit să efectuați aceeași cenzură de convenționalitate.

De asemenea, instanța de fond nu a analizat argumentele și a încălcat chiar dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, care nu a fost aplicat în mod corect de pârâtă.

Arată că procentul de 30% la care sunt plafonate sporurile nu se aplică la indemnizația de încadrare a fiecărui salariat în parte, ci per total ordonator principal/secundar/terțiar de credite, raportat la fondul total de salarii. Însă, prin ordinul contestat a fost limitat cuantumul sporurilor la procentul de 30 % din indemnizația de bază a fiecărui salariat si nu la din suma salariilor de bază, a indemnizațiilor de încadrare si a indemnizațiilor lunare, cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, așa cum prevede art. 25.

Consideră că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare la lege, o interpretare și aplicare greșită a legii. Așa cum am arătat, legea prevede plafonarea pe total.buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Totodată, invederează că sintagma "de până la", regăsită în modalitatea de redactare a Legii nr. 153/2017, nu este destinată aplicării la întâmplare a legii, ci are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferențiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod aleatoriu, ci raportat la anumiți factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilității creării diferențelor de drepturi salariate. Or, așa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de stări discriminatorii.

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare susține că, nu se dovedește lipsa sau inconsistența motivării hotărârii, din considerentele acesteia rezultând prezentarea logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora instanța de fond a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv și, mai mult, nu rezultă ce texte de lege au fost încălcate sau aplicate greșit,

Din înscrisurile administrate în cauză a rezultat ca emitentul ordinului contestat a stabilit salarizarea reclamantei începând cu data de 1 iunie 2019 pornind de la situația juridică a incidenței dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în sensul că, începând cu luna ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizației de încadrare de care beneficiază personalul Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a majorat cu 25% față de nivelul acordat în luna decembrie 2017, însă cu limitarea impusă de dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. Așadar, începând cu luna ianuarie 2018, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție cu gradația 5, vechime în funcție peste 20 ani, (categorie în care se găsește și reclamanta) au beneficiat de indemnizația de încadrare stabilită la nivelul anului 2022 tocmai pentru că indemnizațiile de încadrare raportate la valoarea de referință sectorială de 405 RON +10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 depășeau cuantumurile indemnizațiilor din grila pentru anul 2022.

Instanța de fond a constatat că situația juridică aplicată salarizării judecătorilor înaltei Curți de Casație și Justiție începând cu luna ianuarie 2018, urmare a atingerii/depășirii cuantumului indemnizației de încadrare pentru anul 2022, semnifică încheierea perioadei de aplicare etapizată a legii pentru acești beneficiari și păstrarea în plată a indemnizației respective până în anul calendaristic 2022, urmând ca din anul 2023 să aibă loc aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 153/2017, în sensul stabilirii indemnizațiilor de încadrare prin înmulțirea coeficienților prevăzuți în anexele nr. 1 - VTII (în cazul de față anexa nr. V) cu salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată în vigoare.

O astfel de punere în plată în anul 2019 a indemnizațiilor de încadrare care sunt stabilite de legiuitor pentru anul 2022, aplicare anticipată prin efectul dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, înseamnă și o modificare implicită a modului de stabilire a indemnizațiilor de încadrare.

Cu privire la motivele de recurs intimata-pârâtă a invocat următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are la baza inacțiunea instanței de fond rezultată din neanalizarea precizării la cererea de chemare în judecată, depusă de reclamantă la dosarul cauzei în data de 13.01.2021, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În considerentele sentinței recurate, Curtea de Apel București a reținut că, la termenul din 12.01.2021, recurenta-reclamantă a depus o precizare la cererea de chemare în judecată prin care a indicat că renunță la capătul de cerere privind indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor și la invocarea excepției de neconstituțîonalitate a dispozițiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 și nicidecum precizarea pe care o invocă recurenta.

Chiar în măsura în care cererea precizatoare cu referire la calcularea indemnizației de bază luând în considerare valoarea de referință sectorială de 605.225 RON ar fi fost supusă analizei instanței, aceasta ajungea la aceeași concluzie în sensul ca reclamanta contestă tocmai indemnizația de încadrare în cuantum de 26.250 RON, stabilită de legiuitor pentru anul 2022 și aplicată de ordonatorul de credite Înalta Curte de Casație și Justiție încă din luna ianuarie 2018 (în cazul judecătorilor de la această instanță), respectiv din luna iunie 2019 (în cazul recurentei-reclamante care a promovat la această instanță la 1 iunie 2019), ignorând aplicarea legii organice în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, corect făcută de instituția publică pârâtă prin raportare la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, este de observat că nici poziția recurentei reclamante față de susținerea acestei precizări nu a fost una fermă, întrucât nu este reținut vreun demers făcut de aceasta în sensul de a atenționa instanța de fond că a mai depus o cerere precizatoare care nu a fost pusă în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., între termenul de depunere-13.01.2021 și termenul din 13.10.2021, când instanța s-a pronunțat.

În ceea ce privește aplicabilitatea în prezenta cauză a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croației din 20 mai 2010, par. 58).

Recurenta-reclamantă pretinde un anumit cuantum al drepturilor de natură salarială pe care le-ar dori calculate prin ignorarea prevederilor legale corect indicate în preambulul Ordinului nr. 143/1.06.2019 emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la pretinsa bază suficientă în dreptul intern, care să fie avută în vedere la caracterizarea unui creanțe/valori patrimoniale în sensul autonom al jurisprudenței CEDO, trebuie subliniate considerentele obligatorii din Decizia Curții Constituționale nr. 697/2019, în care s-a arătat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare:n"Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

Intimata-pârâtă invocă și Cauza Kechko contra Ucrainei " Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nupot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare"

Prin urmare, în măsura în care nu s-a identificat existența unui "bun" în sensul Convenției în favoarea recurentei sub aspectul unui cuantum anume al salariului potrivit reîncadrării solicitate, nici art. 14 nu este incident.

Susține intimata-pârâtă că nu a aplicat recurentei-reclamante un tratament juridic diferit de cel aplicat persoanelor aflate în situații similare. Prin urmare, neputând fi reținute nici referințele acesteia cu privire la încălcarea prevederilor Protocolului 12 Adițional la CEDO - art. 1 -" Interzicerea generală a discriminării, potrivit cu care exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată jară nlclo discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasa, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

De asemenea, hotărârea recurată cuprinde motive foarte clare, riguroase și în strânsă legătură cu cauza și în ceea ce privește înlăturarea susținerilor reclamantei de acordare in integralitatea a sporurilor, compensanților și adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 și 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017.

ÎCCJ a stabilit, prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5 din lege, că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze.

Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de ort. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Înalta Curte a statuat că ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 408 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că nu sunt îndeplinite condițiile încălcării autorității de lucru judecat statuat prin decizia mai sus amintită,

Precizează intimata că, din adresa nr. x/01.08.2022, emisă de Direcția Legislație, Studii, Documentare și Informatică Juridică din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a cererii recurentei-reclamante și a altor doi colegi de ai săi, înregistrată la Registratura Generală ÎCCJ sub nr. x/08.08.2022, la Cabinetul Președintelui sub nr. x/08.08.2022 și la Direcția Legislație sub nr. x/08.08.2022, reiese că, intimata, prin Departamentul economico-financiar și administrativ, a pus în executare sentința civilă nr. 1508/2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, în sensul că "indemnizațiile de încadrare au fost calculate prin raportare la VRS 605,22 și plafonate, conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la nivelul maxim prevăzut de Anexa V din lege, indemnizațiile rămânând aceleași cu cele stabilite la data promovării la ÎCCJ.

În ce privește cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (2) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că cele două acte normative, evocate de recurentă, instituie reguli privind, pe de o parte, statutul judecătorilor și procurorilor, iar pe de altă parte, aplicarea legii-cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice, ceea ce exclude analogii între ele.

Arată intimata-pârâtă că, potrivit jurisprudenței Curții Cinstituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, în Constituție și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). În consecință, susținerile recurentei, atât cu privire la încălcarea dispozițiilor Legii. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cât și cu privire la discriminarea născută din măsura luată de înalta Curte de Casație și Justiție de a reduce indemnizația pe care o încasa, sunt nefondate.

Astfel, dreptul câștigat prin încadrare în funcția de judecător este dreptul la remunerație sub forma unei indemnizații, iar nu dreptul la o anumită valoare de referință sectorială.

Raportat la înscrisurile solicitate de către instanța de fond cu privire la salarizarea celorlalți judecători de la ÎCCJ, aflați într-o situație identică sub aspectul vechimii în funcție și a gradației, nu se poate reține că intimata pârâtă ar fi aplicat recurentei reclamantei un tratament juridic diferit de cel aplicat persoanelor aflate în situații similare. Prin urmare, nu pot fi reținute nici referințele recurentei cu privire la încălcarea prevederilor Protocolului 12 Adițional la CEDO.

Cu privire la solicitarea recurentei reclamante de acordare în integralitate a sporurilor, compensanților și adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 și 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017 solicită să se aibă în vedere cele statuate prin Decizia nr. 15/28.06.2021 R1L) potrivit căreia prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

ÎCCJ a stabilit, prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5, că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat Note scrise prin care a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii în ceea ce privește capătul de cerere privind punerea în executare a sentinței civile nr. 1508/28.10.2020, prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor urma.

În prealabil, cu referire la excepția lipsei de interes a acțiunii, în ceea ce privește capătul de cerere privind punerea în executare a sentinței civile nr. 1508/28.10.2020, prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, invocată de intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție prin Notele scrise depuse, instanța de recurs a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând a fi analizată în contextul larg al criticilor din recurs.

Se reține că prin cererea sa precizatoare, recurenta a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 143/03.06.2019 și obligarea intimatei-pârâte la recalcularea drepturilor salariale începând cu 1 iunie 2019, prin aplicarea unei valori de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON și prin înlăturarea plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest demers s-a bazat pe titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmbovița.

Prin notele scrise, intimata-pârâtă a informat instanța că, prin Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023, modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2023, a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor, inclusiv ale recurentei, având în vedere o VRS de 605,225 RON, fără a mai aplica plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Emiterea acestor ordine a avut la bază, printre altele, chiar sentința civilă nr. 1508/2020 invocată de recurentă.

Mai mult, intimata a făcut dovada că a început executarea acestor obligații, recurenta figurând în evidențele contabile cu drepturi salariale recalculate în sumă brută de 537.393 RON, din care s-au achitat deja două tranșe în valoare totală de 257.396 RON.

În aceste condiții, Curtea constată că beneficiul practic urmărit de recurentă prin acest capăt de cerere a fost deja realizat pe cale administrativă.

În ce privește primul motiv de casare, prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la solicitările modificate prin cererea precizatoare, aceasta nemotivând în niciun fel hotărârea în acest sens.

Mai sustine recurenta-reclamantă și faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de administrare a probei cu adresa către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și nu a analizat punctul de vedere ce trebuia emis de către acesta.

Curtea constată că, în ceea ce privește recalcularea indemnizației pe baza VRS de 605,225 RON, critica este lipsită de obiect, având în vedere considerentele anterior expuse. Orice eventuală omisiune a primei instanțe a fost acoperită prin obținerea de către recurentă a drepturilor solicitate.

În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea argumentelor privind sporurile, Curtea reține că instanța de fond a analizat acest capăt de cerere și a pronunțat o soluție argumentată. În motivarea sa, prima instanță a făcut referire explicită la cadrul legal (art. 4 și 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017), precum și la jurisprudența obligatorie în materie, respectiv Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 15/2021. Faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței nu echivalează cu lipsa acesteia.

Astfel, observă Înalta Curte că, în ceea ce privește sentința recurată, au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conțină "expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că art. 6 alin. (1) din Convenție implică în special, în sarcina instanței, obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele si probele propuse părților.

În acest sens, CEDO a precizat expres că dreptul la un proces echitabil este respectat și în măsura în care o instanță internă care nu și-a motivat decât pe scurt hotărârea, a examinat cu adevărat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției (cauza Albina contra României).

Contrar celor susținute de recurentă, din analiza considerentelor de fapt și de drept cuprinse de sentința recurată, rezultă că prima instanță a respectat întru-totul exigențele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat argumentele recurentei în raport de actul administrativ contestat și anume Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și pe cele ale intimatei-pârâte, și a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt și de drept, care au format convingerea sa.

Este de constatat că motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea precizatoare nu sunt de natură să fi modificat soluția instanței de fond din motivele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește critica recurentei referitoare la omisiunea instanței de fond de a solicita un punct de vedere de la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) și de a analiza toate argumentele privind calculul sporurilor, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat sub ambele sale aspecte.

Recurenta susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii sale de a solicita un punct de vedere de la CNCD și că judecarea cauzei fără citarea obligatorie a Consiliului atrage nulitatea.

Această susținere este infirmată de actele dosarului de fond. Din cuprinsul sentinței civile atacate, rezultă că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a avut calitatea de pârât în cauză și a fost legal citat pe parcursul procesului. Mai mult, din referatul cauzei de la prima instanță, reiese că la dosar a fost depus un punct de vedere din partea CNCD. Prin urmare, obligația procedurală prevăzută de art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a fost respectată, iar critica recurentei este lipsită de suport faptic.

Faptul că instanța de fond nu a dispus solicitarea unui nou punct de vedere nu constituie o omisiune de natură să atragă nelegalitatea hotărârii. Analiza unei pretinse fapte de discriminare este un atribut al instanței de judecată, care se pronunță pe baza probelor administrate și a cadrului legal, interpretat inclusiv prin jurisprudența obligatorie. Or, în materia specifică a sporurilor personalului bugetar, chestiunea juridică a discriminării a fost tranșată cu putere obligatorie chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizii pronunțate în recurs în interesul legii.

Recurenta afirmă că instanța de fond s-a limitat la a analiza doar argumentul privind discriminarea, omițând celelalte critici referitoare la aplicarea incorectă a art. 25 din Legea nr. 153/2017 (plafonare individuală în loc de plafonare pe bugetul total al ordonatorului de credite).

Și această critică este neîntemeiată. Din analiza considerentelor sentinței recurate, se observă că prima instanță a realizat o analiză detaliată a regimului juridic al sporurilor, fundamentându-și soluția pe Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 15/2021.

Instanța de fond a citat extensiv din această decizie, reținând în mod corect că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, sintagma "până la" semnificând o limitare la un nivel maxim, că responsabilitatea stabilirii și acordării sporurilor revine ordonatorului de credite, în limitele bugetului propriu și că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual.

Prin raportarea la această interpretare obligatorie a legii, instanța de fond a răspuns implicit, dar neechivoc, tuturor argumentelor recurentei. A arăta că legea impune o limitare la nivelul bugetului total al instituției și că eventualele diferențe între salariați nu constituie discriminare, ci reprezintă o analiză completă a problemei de drept. Faptul că recurenta nu este de acord cu concluzia instanței nu înseamnă că argumentele sale nu au fost analizate. Motivarea este suficientă atunci când, din raționamentul instanței, rezultă înlăturarea argumentelor părții, chiar și fără o menționare punctuală a fiecăruia, dacă se oferă o dezlegare problemei de drept în ansamblul ei, bazată pe jurisprudență obligatorie.

Prin urmare, critica privind nemotivarea hotărârii pe acest aspect este nefondată.

Motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 408 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte constată că cerere de chemare în judecată are ca obiect anularea actului administrativ reprezentat de Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit indemnizația de încadrare a recurentei-reclamante cu ocazia promovării acesteia ca judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa cum a reținut și instanța de fond, legalitatea ordinului contestat trebuie analizat în raport cu sentințele pronunțate anterior emiterii acestora. Or, la acea dată recurenta-reclamntă avea pronunțată în favoarea ei, sentința civilă nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea prin care Curtea de Apel Ploiești și nu Înalta Curte de Casație și Justiție era obligată la calcularea indemnizației în raport de un VRS de 484,18 RON.

Împrejurarea că, ulterior emiterii ordinului contestat a fost pronunțată sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovița, nu determină nelegalitatea ordinului contestat. Cu privire la această ultimă sentință, intimata-pârâtă a emis Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023 de către președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2003 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost stabilite drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanței supreme, având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevedrilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. x.

Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023, emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2003 nu a fost contestat în prezenta cauză, prin precizarea la acțiune recurenta-reclamantă a solicitat în continuare, anularea parțială a Ordinului nr. 143/03.06.2019 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Așadar, intimata-pârâtă a pus în executare respectiva hotărâre judecătorească prin emiterea Ordinelor nr. 105/2023 și 114/2023, recunoscând drepturile salariale solicitate, inclusiv pentru perioada de după 1 ianuarie 2018. Astfel, nu se mai poate vorbi despre o încălcare a autorității de lucru judecat, de vreme ce titlul executoriu și-a produs efectele.

În ce privește cel de-al treilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (2) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cât și cu privire la discriminarea născută din măsura luată de Înalta Curte de Casație și Justiție de a reduce indemnizația pe care o încasa, sunt nefondate.

Așa cum am arătat mai sus, intimata-pârâtă a acordat recurentei, retroactiv, de la data promovării la Înalta Curte de Casație și Justiție, o indemnizație calculată în raport de VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevedrilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În ce privește susținerea că această indemnizație trebuia calculată de către Înalta Curte de Casație și Justiție începând cu data de 01.08.2016 nu poate fi primită dat fiind că, până la data de 01.06.2019, recurenta-reclamantă a fost judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, ordonator de credite fiind aceasta din urmă.

Cu privire la solicitarea recurentei reclamante de acordare în integralitate a sporurilor, compensanților și adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 și 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, pe de-o parte acest capăt de cerere nu poate fi solicitat în raport cu Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată fiind precizarea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte este de amintit că prin Decizia RIL nr. 15/28.06.2021 a fost dezlegat înțelesul sintagmei "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care s-a stabilit că, potrivit legii, este instituită interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Potrivit art. 4 și 5 din Legea nr. 153/2017, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze.

Chiar dacă legea prevede un nivel maxim al sporurilor, acest fapt nu exclude posibilitatea ca nivelul acestora să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Având în vedere cele de mai sus, în acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că nu a existat o discriminare, în ce privește salarizarea, între judecătorii care îndeplineau aceleași condiții cu recurenta-reclamantă.

Prin urmare, refuzul intimatei de a acorda sporurile în procent cumulat de 45% și aplicarea unei limitări în acord cu anvelopa bugetară prevăzută de art. 25 reprezintă o aplicare corectă a legii, iar nu o încălcare a acesteia. Critica recurentei este nefondată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1408 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1408 din 12 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.