ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4055/2012

Asupra recursului de față

În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele

Prin încheierea de ședință din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2801/62/2012 în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1), 3 C. proc. pen., menține arestarea preventivă a inculpatului B.C.I., deținut în baza mandatului de arestare preventivă din 29 februarie 2012 emis de Tribunalul Brașov.

Deliberând asupra măsurii arestării preventive curtea a reținut că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu au dispărut și nici nu s-au modificat, ci dimpotrivă subzistă, impunându-se menținerea acestuia în continuare în stare de arest preventiv.

Astfel, instanța a reținut că, la dosar se găsesc probe care conduc în continuare la bănuiala că inculpatul este autorul infracțiunilor reținute în sarcina sa în actul de sesizare al instanței și pentru care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă.

În cauză, s-a apreciat a fi asemenea incidente în cauză, la acest moment procesual, dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt închisoarea mai mare de 4 ani, iar la dosar există în continuare dovezi care conduc la concluzia că lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce privește pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă inculpatul, instanța de apel a constatat că el rezultă pe de o parte din circumstanțele reale ale faptei fiind vorba de o faptă antisocială caracterizată prin indiferență vizavi de valorile sociale ocrotite de legea penală, care prin însăși comiterea ei produce o stare de neliniște și nesiguranță în rândul opiniei publice și prin care a fost pusă în primejdie viața victimei.

În considerarea celor expuse și văzând că durata măsurii arestării preventive a inculpatului se circumscrie unui termen rezonabil, iar în cauză alte măsuri preventive nu ar fi în măsură să asigure buna desfășurare a procesului penal în acest stadiu procesual, văzând de asemenea că în prezenta cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare chiar dacă nu este definitivă, instanța de apel a apreciat că se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului, sens în care a menținut în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. măsura preventivă a acestuia.

Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.C.I. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 decembrie 2012, sub numărul 2801/62/2012/a7.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă.

Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Astfel, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest.

Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului B.C.I. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. a) și c), alin. (2) ind. lit. b) și tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la 174, 175 lit. a), b) și i) și art. 176 lit. d) C. pen. cu aplic art. 33 lit. a) C. pen..

Cu referire la cauza, Înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența CEDO (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței.)

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat B.C.I. ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte.

De asemenea, reale fiind, nu sunt de neglijat nici aspectele pozitive evidențiate în circumstanțierea persoanei inculpatului, însă, instanța apreciază că - raportat la necesitatea protejării ordinii publice (prin prisma reacției publice la modul în care autoritățile judiciare răspund unor astfel de manifestări), motivul care primează față de celelalte elemente favorabile inculpaților, în scopul asigurării desfășurării judecății în bune condiții și, că deci, nu se justifică încă, punerea inculpatului în libertate.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul este actual și persistent, instanța de control judiciar, reținând în mod corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol pentru ordinea publică

Noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică trebuie înțeleasă prin prisma naturii infracțiunilor săvârșite, gravitatea acestora dedusă din obiectul juridic căruia îi aduc atingere, calitatea persoanei, modalitatea în care aceasta a săvârșit pretinsa faptă și, nu în ultimul rând, consecințele asupra ordinii de drept.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul B.C.I. a fost trimis în judecată modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică.

Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.C.I., împotriva încheierii de ședință din 27 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2801/62/2012.

Obligă recurentul inculpat B.C.I., la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 decembrie 2012.