ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3070/2024

Ședința publică din data de 5 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății a solicitat anularea în parte a ordinului ministerului sănătății nr. 119/2014 privind aprobarea normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, respectiv a prevederilor art. 11 alin. (1) pct. 42, în măsura în care se interpretează că restricția de 500 m privind distanța minimă obligatorie se aplică și în ceea ce privește amplasamentele stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane ce erau autorizate anterior intrării în vigoare a acestui ordin (la data de 21.02.2014).

Prin sentința civilă nr. 115 din data de 13 iunie 2023, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:

- a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtul Ministerul Sănătății;

- a respins ca nefondată excepția rămânerii fără obiect a cauzei, excepție invocată de către pârâtul Ministerul Sănătății,

- a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. împotriva unui act administrativ cu caracter normativ, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății;

- a dispus anularea în parte a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014 privind aprobarea normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, respectiv a prevederilor art. 11 alin. (1) pct. (42), în măsura în care se interpretează că restricția de 500 m privind distanța minimă obligatorie se aplică și în ceea ce privește amplasamentele stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane ce erau autorizate anterior intrării în vigoare a acestui ordin (la data de 21.02.2014).

Împotriva sentinței civile nr. 115 din data de 13 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât a arătat că instanța de fond în mod greșit a respins inadmisibilitatea cererii față de dispozițiile art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004 și a anulat pentru a doua oară în parte Ordinul MS nr. 119/2014 privind aprobarea normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, respectiv a prevederilor art. 11 alin. (1) pct. (42), în măsura în care se interpretează că restricția de 500 m privind distanța minimă obligatorie se aplică și în ceea ce privește amplasamentele stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane ce erau autorizate anterior intrării în vigoare a acestui ordin (la data de 21.02.2014).

Or, reclamanta nu putea solicita pe cale principală în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea actului administrativ normativ deja anulat, având în vedere atât lipsa de interes, cât și inadmisibilitate prin prisma rămânerii fără obiect și puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești nr. 138/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Cluj, menținută prin decizia nr. 2158/2022 a ICCJ, prin care a fost anulat același ordin.

În plus, chiar și instanța de fond a reținut că acțiunea vizează interpretarea întinderii aplicabilității prevederilor actului administrativ, ce a fost dată de prima instanță în cadrul dosarului nr. x/2022 Or, o astfel de acțiune, ce presupune interpretarea întinderii aplicabilității prevederilor actului administrativ este în mod evident inadmisibilă și lipsită de interes. Astfel, acțiunea reclamantei nu vizează legalitatea OMS nr. 119/2014, ci calificarea unei "situații juridice" în scopul soluționării conflictului de lege în timp. Cu privire la acest din urmă aspect, face referire la Deciziile nr. 56/2014 și nr. 812/2006 ale Curții Constituționale.

În opinia sa, instanța de fond în mod greșit a reținut că obiectul acțiunii vizează nulitatea actului administrativ și nu interpretarea și calificarea unei situații juridice, în scopul soluționării conflictului de lege în timp, reprezentat de modificarea art. 11 alin. (1) pct. 42 din OMS nr. 119/2014, în măsura în care se interpretează că restricția de 500 m privind distanța minimă obligatorie se aplică și în ceea ce privește amplasamentele stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane ce erau autorizate anterior intrării în vigoare a acestui ordin (la data de 21.02.2014).

Invocă dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Sănătății și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar criticile sale de nelegalitate se îndreaptă împotriva soluției instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității cererii, nu și împotriva soluției pronunțate asupra fondului cauzei. Nefiind recurată, aceasta din urmă a căpătat caracter definitiv, astfel că nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar.

În limitele învestirii, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

În esență, recurentul-pârât a apreciat că acțiunea introductivă era inadmisibilă, pe de-o parte, întrucât nu viza legalitatea OMS nr. 119/2014, ci calificarea unei "situații juridice" în scopul soluționării conflictului de lege în timp și pe de altă parte, întrucât reclamanta nu putea solicita pe cale principală în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea unui act normativ deja anulat, fiind lipsit de interes și rămas fără obiect un astfel de demers, în condițiile în care prin sentința civilă nr. 138/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă, Curtea de Apel Cluj a anulat Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014, hotărârea având putere de lucru judecat.

Cu privire la primul aspect, Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța de contencios admnistrativ cu o cerere de anulare în parte a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 119/2014, respectiv a dispozițiilor art. 11 alin. (1) pct. 42, în măsura în care se interpretează că restricția de 500m privind distanța minimă obligatorie se aplică și în ceea ce privește amplasamentele stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane ce erau autorizate anterior intrării în vigoare a acestui ordin, la data de 21 februarie 2014. Acest demers a fost determinat de interpretarea greșită a prevederilor acestui administrativ cu caracter normativ de către Judecătoria Târgoviște, în soluționarea plângerii contravenționale ce formează obiectul dosarului nr. x/2022 Reclamanta a apreciat că prevederile art. 11 alin. (1) pct. 42 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 se aplică numai amplasamentelor Stațiilor de preparare mixturi asfaltice și betoane autorizate ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, cu respectarea principiului neretroactivității legii și al securității juridice.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că acțiunea introductivă vizează anularea unui act administrativ cu caracter normativ și nu calificarea unei situații juridice.

Potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, persoana vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ normativ poate formula acțiune în anulare a respectivului act, în măsura în care acesta produce efecte juridice directe asupra situației sale juridice.

Pentru ca acțiunea să fie admisibilă, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ cu caracter normativ, incidența acestuia asupra unui drept sau interes legitim al reclamantului, precum și formularea cererii în termenul prevăzut de lege.

În speță, demersul reclamantei a avut drept scop contestarea legalității unui act administrativ normativ din perspectiva aplicabilității acestuia în timp.

În ceea ce privește natura juridică a actului contestat, instanța reține că Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014 este un act administrativ cu caracter normativ, întrucât conține dispoziții cu aplicabilitate generală, emis de o autoritate administrativă în exercitarea atribuțiilor sale legale.

Contrar susținerilor părții adverse, instanța apreciază că analiza efectelor actului din perspectiva aplicării sale în timp, respectiv determinarea caracterului său retroactiv sau neretroactiv, nu afectează admisibilitatea acțiunii, ci reprezintă o componentă esențială a controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ. Verificarea conformității actului normativ cu principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, intră în competența instanței și poate justifica anularea totală sau parțială a actului, în cazul în care se constată că acesta produce efecte juridice pentru situații anterioare intrării sale în vigoare, cu încălcarea dispozițiilor legale sau a drepturilor deja câștigate. Or, astfel cum a reținut și instanța de fond, verificarea întinderii efectelor ordinului contestat ține de efectele acestuia și nu doar de interpretarea sa.

Pentru aceste considerente, instanța constată că motivul de recurs întemeiat pe pretinsa inadmisibilitate a cererii este nefondat, întrucât cererea dedusă judecății nu se limitează la o simplă calificare a unei situații juridice, ci implică analiza aplicabilității și efectelor unui act administrativ normativ, chestiune ce poate fi supusă controlului instanței de contencios administrativ.

Cu privire la cel de-al doilea aspect de inadmisibilitate, Înalta Curte observă că motivele de nelegalitate invocate de către recurentul-pârât îmbracă forma unei eventuale rămâneri fără obiect a acțiunii, ca urmare a anulării Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014, atacat în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 138/2020, a Curții de Apel Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă, ca urmare a respingerii recursului declarat împotriva acesteia, prin decizia nr. 2158/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de control judiciar constată că pronunțarea hotărârilor menționate nu afectează însă legalitatea sentinței recurate, având în vedere că acestea nu a fost invocate și în fața instanței de fond, deși au fost pronunțate anterior soluționării cauzei, iar recurentul-pârât avea cunoștință de ele, fiind parte în acel dosar. Or, în litigiul pendinte, instanța de control judiciar a fost chemată să se pronunțe asupra legalității sentinței recurate, prin raportare la cele avute în vedere de către prima instanță la momentul soluționării cauzei, inadmisibilitatea din perspectiva unei rămâneri fără obiect/lipse de interes/puteri de lucru judecat, ca urmare a anulării Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/2014 printr-o hotărâre judecătorească definitivă, neputând constitui motiv de nelegalitate a sentinței recurate, fiind invocată de către recurentul-pârât pentru prima oară în recurs.

Chiar și trecând peste acest aspect, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului-pârât, având în vedere că obiectul dosarului pendinte este diferit de cel al dosarului nr. x/2020, vizând dispoziții diferite ale Ordinului Ministrului Sănătății nr. 119/2014. În concret, în prezentul litigiu, se solicită anularea dispozițiilor art. 11 alin. (1) pct. 42 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 119/2014, iar în cadrul dosarului nr. x/2020, s-a dispus anularea art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a aceluiași ordin și nu anularea ordinului, în integralitate, astfel cum s-a menționat în cuprinsul memoriului de recurs.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că sentința recurată a fost dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 115 din data de 13 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.