ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2158/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, anularea art. 1 alin. (1) lit. b) și art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, publicat în Monitorul Oficial nr. 127/21.02.2014, întrucât această reglementare este nelegală în raport cu H.G. nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deșeurilor, act normativ cu valoare superioară, ce transpune în plan național Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deșeurilor și publicarea hotărârii judecătorești în Monitorul Oficial al României, Partea I, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 138 din 22 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății; a fost anulat art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119 din 04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 127/21.02.2014.; s-a respins cererea de anulare a art. 1 alin. (1) lit. b) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătății 119/04.02.2014.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 138 din 22 octombrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014 se fundamentează prin textul dispozițiilor art. 1.1.4 din Anexa 2 la H.G. nr. 349/2005. Astfel, în opinia sa, aplicarea art. 20 alin. (1) permite evaluarea cazurilor particulare precum categoriile speciale de depozite stabilite in Legea nr. 211/2011 Anexa 2 D 5 sau evaluarea condițiilor de mediu (existenta ecranelor de vegetatie). Totodată, Directiva 1999/31/CE a Consiliului din data de 2604.1999 privind depozitele de deseuri nu cuprinde o prevedere critică a distantei intre zonele de locuit si depozitele de deseuri. În fine, recurentul a invocat textul dispozițiile de la pct 1.1 din Anexa I Cerinte generale și textul de la 1.1.2.1.2 din Anexa 2 a H.G. nr. 349/2005, susținând că instanța de fond a ignorat prevederile aplicabile si, neinterpretand sistematic, nu a stabilit o corelatie intre norma juridică interpretata si restul dispozițiilor legale în discuție.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 februarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților La data de 8 martie 2022, B. S.R.L. a depus la dosar cerere de interventie voluntară accesorie în susținerea pozitiei procesuale a recurentului, arătând că are un interes propriu, întrucât obiectul de activitate al societății, activitatea se circumscrie prevederilor legale anulate, iar prin anularea articolului fără a se face raportarea la pct. 38 din art. 11 se exclude posibilitatea tuturor beneficiarilor de a-si desfăsura sau de a-si continua in viitor activitatea la distante mai mici decat cele prevăzute la art.

La sata de 21 martie 2022, C. a formulat, de asemenea, cerere de interventie voluntară accesorie în susținerea pozitiei procesuale a recurentului. Prin ambele cereri de intervenție, în esență, s-a susținut compatibilitatea art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1-37 și pct. 39-49 din Anexa la Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014 cu actele normative cu forță juridică superioară, fără să se contrazică în niciun fel soluția primei instanțe privind caracterul nelegal al art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014. La termenul de judecată din data de 24 martie 2022, au fost admise în principiu cererile de interventie accesorie formulate în cauză de B. S.R.L. și C.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că atât recursul, cât și cererile de intervenție sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății, anularea art. 1 alin. (1) lit. b) și art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119/04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, publicat în Monitorul Oficial nr. 127/21.02.2014, întrucât această reglementare este nelegală în raport cu H.G. nr. 349/21.04.2005 privind depozitarea deșeurilor, act normativ cu valoare superioară, ce transpune în plan național Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deșeurilor și publicarea hotărârii judecătorești în Monitorul Oficial al României, Partea I, în baza art. 23 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulat art. 20 alin. (1) din Anexa nr. 1 a Ordinului Ministerului Sănătății nr. 119 din 04.02.2014 pentru aprobarea Normelor de igienă și sănătate publică privind mediul de viață al populației, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 127/21.02.2014. Pârâtul a criticat această soluție, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că aplicarea art. 20 alin. (1) permite evaluarea cazurilor particulare precum categoriile speciale de depozite stabilite in Legea nr. 211/2011 Anexa 2 D 5 sau evaluarea condițiilor de mediu (existenta ecranelor de vegetatie), iar Directiva 1999/31/CE a Consiliului din data de 2604.1999 privind depozitele de deseuri nu cuprinde o prevedere critică a distantei intre zonele de locuit si depozitele de deseuri, invocând textul dispozițiile de la pct. 1.1 din Anexa I Cerinte generale și textul de la 1.1.2.1.2 din Anexa 2 a H.G. nr. 349/2005, apreciind că instanța de fond a ignorat prevederile aplicabile si, neinterpretand sistematic, nu a stabilit o corelatie intre norma juridică interpretata si restul dispozițiilor legale în discuție, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le răspundă prin argumente comune în raport de fjinalitatea concretă a acestora. Astfel reține instanța de control judiciar că în conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care: a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune; c) proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte. Totodată, dispozițiile art. 81 din același act normativ, prevăd că la elaborarea proiectului de hotărâri, ordine sau dispoziții se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în elaborarea de ordine este necesar să se respecte actele juridice normative cu forță juridică superioară adoptate anterior. În ceea ce privește dispozițiile art. 20 alin. (2) din Ordinul OMS nr. 119/2014, contestate, în mod corect a constatat prima instanță că sunt nelegale. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Anexa nr. 1 la Ordinul OMS nr. 119/2014, distanțele minime de protecție sanitară între teritoriile protejate și perimetrul unităților care produc disconfort și riscuri asupra sănătății populației sunt următoarele: 38. Depozite controlate de deșeuri periculoase și nepericuloase: 1.000 m. Dispozițiile art. 20 alin. (1) prevăd că distanțele prevăzute la art. 11 alin. (1) pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătății publice elaborate de persoane fizice și juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătății, aprobată de către ministrul sănătății. Rezultă din aceste dispoziții legale că, pe baza studiului de impact asupra sănătății publice, poate fi modificată distanța minimă de protecție sanitară de 1.000 m, atât în sensul majorării acesteia, dar și în sensul reducerii sale. Or, dispozițiile H.G. nr. 349/2005, act normativ cu putere superioară, nu permite reducerea distanței minime de 1.000 m, dispozițiile art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2 reglementând în termeni categorici faptul că verificarea amplasamentului unui depozit ține seama de: poziționarea față de zonele de locuit existente sau planificate; distanța de protecție față de corpul depozitului trebuie să fie de cel puțin 1000 m pentru depozitele de deșeuri nepericuloase și periculoase; construcțiile individuale vor fi luate în considerare separat. Acest act normativ nu conține nici o reglementare prin care să se permită modificarea distanței minime de protecție de 1000 m, în sensul reducerii sale, astfel cum permit dispozițiile art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014, astfel că susținerile pârâtului din cererea de recurs, expuse de altfel și în fața primei instanțe, respectiv cele ale 1.1.4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 349/2005 nu pot conduce la o concluzie contrară. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, distanțele minime de amplasare a depozitelor de deșeuri față de anumite repere se stabilesc pentru fiecare caz pe baza concentrațiilor de poluanți în atmosferă, estimate în cadrul unor studii de evaluare a impactului asupra mediului și sănătății. Aceste dispoziții nu permit însă, reducerea distanței minime de 1.000 m, stabilite prin art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2, ci permit autorității publice ca, în anumite situații particulare, față de anumite repere, să stabilească o distanță minimă de amplasare a depozitelor mai mare de 1.000 m, pe baza concentrațiilor de poluanți în atmosferă. Nu există nici o dispoziție legală în cuprinsul H.G. nr. 349/2005 care să permită expres modificarea distanței minime de 1.000 m stabilite prin art. 1.1.2.1.2 în sensul reducerii acesteia. Prin urmare, dispozițiile contrare al art. 20 alin. (1) din OMS nr. 119/2014, care permit modificarea distanței minime stabilite la art. 11 alin. (1), inclusiv prin reducerea acesteia, sunt nelegale, contravenind dispozițiilor art. 1.1.2.1.2 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 349/2005, act normativ cu valoare superioară. Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. În ceea ce privește cererile de interventie accesorie formulate de B. S.R.L. și C., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. Instanța de control judiciar amintește că în practica judiciară s-a apreciat constant că cererea de intervenție accesorie are natura unei simple apărări, iar poziția procesuală a intervenientului este subordonată conduitei părții în favoarea căreia se intervine. Or, din lecturarea cererilor de intervenție, se constată că acestea aduc în discuție un argument complet nou, respectiv compatibilitatea art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 1-37 și pct. 39-49 din Anexa la Ordinul Ministerului Sănătății nr. 119/2014 (în continuare O.M.S. nr. 119/2014) cu actele normative cu forță juridică superioară, fără să se contrazică în niciun fel soluția primei instanțe privind caracterul nelegal al art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014, în condițiile în care, recursul formulat de către Ministerul Sănătății critică soluția primei instanțe pe motivul că art. 20 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) pct. 38 din O.M.S. nr. 119/2014 ar fi compatibil cu actele normative cu forță juridică superioară, și, deci, că ar fi legal. Așadar, în realitate, se constată că, prin aceste cereri, interesul urmărit este extinderea obiectului recursului de față prin suplimentarea criticilor peste limitele cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin cererea de recurs, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul unor cereri de intervenție, judecata în recurs putându-se raporta exclusiv la susținerile prezentate de către părți fie în fața primei instanțe, fie la argumentele indicate în cererea de recurs ori în întâmpinarea formulată în fața instanței de recurs. Dincolo de aceste aspecte, având în vedere susținerile și argumentele concrete din cererile de intervenție, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a antamat aceste aspecte, astfel că nu pot fi aduse în discuție în cadrul recursului formulat de acesta, putând fi eventual valorificate pe calea unei cereri de lămurire a dispozitivului sentinței. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârât și cererile de interventie accesorie formulate de B. S.R.L. și C., ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,