ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3008/2025

Ședința publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 15 noiembrie 2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 1698/16.05.2023, emisă de Ministerul Finanțelor - Direcția generală de Soluționare a Contestațiilor și Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 44193/16.11.2022, solicitând admiterea contestației, desființarea Deciziei nr. 1698/16.05.2023, ca fiind nelegală și netemeinică și, pe fond, admiterea contestației și desființarea Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 44193/16.11.2022, emisă de DGRFP Ploiești - AJVF Argeș - Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș.

Prin sentința civilă nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și DGRFP Ploiești prin AJFP Argeș - Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeș, a anulat Decizia nr. 1698/16.05.2023, de soluționare a contestației administrative și Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2022 și a luat act că reclamantul optează pentru a cere pe cale separată cheltuielile de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esență, că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

În opinia sa, atitudinea intimatului - reclamant în calitate de asociat al societății debitoare, reprezentată de indiferența sa față de obligațiile fiscale, era evident că va afecta bunul mers al debitoarei și chiar existența acesteia, consecințe pe care acesta le-a acceptat, de vreme ce nu a întreprins nimic în vederea preîntâmpinării lor și nici în vederea limitării prejudiciilor după producerea lor.

Faptul că nu a invocat împrejurări de natură să circumstanțieze comportamentul acestuia în calitate de administrator și să imprime concepția că acesta a acționat cu bună credință, duce la concluzia că reaua credință este dovedită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, reținut de organul fiscal.

Recurenta-pârâtă a mai susținut și că instanța de fond a ignorat faptul că, deși Codul de procedură fiscală nu definește noțiunea de "rea credință", acest concept moral si juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă și rău intenționată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc., în acest sens fiind și decizia nr. 2652/20.05.2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările si completările ulterioare, intimatul-reclamant răspunde față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare și materiale pe care legea/actul constitutiv le impun, având obligația legală de a asigura resursele necesare pentru achitarea obligațiilor fiscale restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită.

În cauză, intimatul-reclamant nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligațiilor fiscale restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, nu a formulat nicio contestație, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecții în evidentele fiscale, ignorându-le cu bună știință, acestea reprezentând în mod evident o dovadă a relei credințe și a intenției de a prejudicia creditorul fiscal.

Recurenta-pârâtă a invocat și prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, apreciind că, ținând seama de obligația instituită de legiuitor de a cere deschiderea procedurii insolvenței în termenele stipulate de legislația în materie, precum și de conduita generală a unui administrator, care trebuie să se comporte cu diligența unui bonus pater familias, o manifestare contrară este o dovadă a relei credințe în administrarea intereselor societății.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 44193/16.11.2022, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Arges s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate acestuia de administrator al societății B. S.R.L., pentru realizarea creanțelor fiscale stabilite față de această societate, în limita sumei de 4.789.197 de RON.

Ca urmare a contestației formulate de reclamant în cadrul procedurii prealabile, s-a emis Decizia nr. 1698/16.05.2023 de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care a fost respins demersul reclamantului, ca neîntemeiat. Cu toate acestea, în considerentele acestei decizii s-a reținut a fi incidente doar dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamantului de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. 44193/16.11.2022 și a Deciziei nr. 1698/16.05.2023 privind soluționarea contestației.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

(…)

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;"

Prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală fac parte de asemenea din capitolul II - Dispoziții generale privind raportul sarcinii fiscale și se aplică în coroborare cu cele ale art. 25 din același cod, iar din analiza prevederilor antereferite reiese că acestea stabilesc persoanele și condițiile în care poate avea loc angajarea răspunderii acestora, printre care se regăsește și aceea a exercitării mandatului cu rea-credință.

În ceea ce privește angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, instanța de control judiciar constată că aceasta nu poate fi reținută, în condițiile în care obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței a fost îndeplinită de administratorul societății, intimatul-reclamant din cauză, iar dovada îndeplinirii obligației rezultă din încheierea de ședința din 06 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2016, publicată în BPI nr. 13869/19.07.2016 .

În acest context, se are în vedere și că, în Planul de reorganizare propus de administratorul judiciar C. - Filiala Argeș pentru debitoarea B. S.R.L., confirmat prin decizia nr. 778/A-COM din 15 noiembrie 2017 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, publicate în BPI nr. 1976/01.02.2017 și BPI nr. 22856/05.12.2017, s-a reținut că "(...) administratorul judiciar a ajuns la concluzia că insolvența debitoarei se datorează unor cauze obiective și majoritatea externe societății fără a implica culpa unei/unor persoane concrete din conducerea societății. De asemenea, "Nu s-a constatat producerea unor fapte care ar fi încadrabile în prevederile art. 169 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. În măsura în care în perioada imediat următoare și înainte de prescripția dreptului la acțiune vor interveni informații sau elemente noi care să ducă la schimbarea acestei concluzii, administratorul judiciar va acționa în consecință completând analiza de față sau formulând acțiunile în justiție care se impun".

Totodată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite nici condițiile pentru angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Așa cum s-a constatat și anterior, una dintre condițiile în care poate avea loc angajarea răspunderii este aceea a exercitării mandatului cu rea-credință.

Cu privire la reaua-credință, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 184/2022), s-a apreciat că aceasta poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. De asemenea, executarea obligațiilor și exercițiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credință, C. civ., prin art. 11 și art. 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, precum și buna-credință în executarea și exercitarea obligațiilor și a drepturilor civile. Totodată, prin art. 14 alin. (2) din C. civ., legiuitorul a consacrat conceptul de "bună-credință" ca o prezumție legală relativă care valorează până la proba contrarie. În același sens este și art. 12 din C. proc. civ., conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului pentru care au fost reglementate și cu respectarea drepturilor celorlalte părți, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părții pentru prejudiciile morale și materiale cauzate și, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare.

Or, în cauză, deși organul fiscal reține îndeplinită condiția referitoare la vinovăție, imputând reclamantului, în esență, doar pasivitatea manifestată de acesta în legătură cu obligațiile fiscale stabilite în sarcina debitorului fiscal, în mod corect a apreciat instanța de fond că pasivitatea administratorului societății, numai prin ea însăși, nu poate fi concludentă pentru a se reține întrunite condițiile de angajare a răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

În condițiile în care reaua-credință trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situații de fapt, dublată de simpla afirmație a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credință, dedusă dintr-o trimitere la dispozițiile din Codul de procedură fiscală ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea asociaților, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantului în legătură cu acumularea și neplata datoriilor fiscale.

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare organul fiscal s-a rezumat doar să enumere acțiunile efectuate în vederea recuperării creanțelor fiscale (acte de executare silită) și să afirme că, în urma tuturor acestor demersuri, contribuabilul nu a făcut dovada stingerii obligațiilor, considerând că această împrejurare este suficientă pentru a dovedi că fapta este săvârșită cu intenție, la fel fiind considerat și în legătură cu împrejurarea constând în aceea că "reprezentantul legal al societății debitoare nu a respectat anumite prevederi legale (art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990), dând dovada de rea-credință, în sensul că nu a achitat la termen obligația fiscală datorată bugetului de stat", concluzionând în final organul fiscal că reclamantul "a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligațiilor fiscale și rea-credință".

În consecință, în mod corect a reținut instanța de fond că, deși autoritatea pârâtă, în dovedirea îndeplinirii în cauză a cerinței privind reaua-credință, ar fi trebuit să descrie în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare acele elemente ce relevă modalitatea în care cel chemat să răspundă a determinat, cu rea-credință, nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, cum ar fi încercarea de a se sustrage de la urmărire ori ascunderea bunurilor sau înstrăinarea lor, recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit această obligație.

Din cuprinsul Deciziei nr. 44193/16.11.2022 reiese că organele fiscale au avut în vedere numai fișa sintetică pe plătitor și au constatat că debitul provine din declarațiile fiscale și depuse de debitorul B. S.R.L. și declarații accesorii aferente, cu termen de plată în intervalul 25 aprilie 2015-01 septembrie 2022, dar fără a se stabili în concret data/datele la care s-ar fi născut creanțele fiscale imputate.

Or, în acest context, prezumțiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, bazate pe fapte reținute generic, de genul "nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligațiilor restante", nu sunt pertinente pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) în ceea ce îl privește pe reclamant și nefăcând proba că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul nedeclarării și/sau neachitării la scadență a obligațiilor fiscale ale debitoarei S B. S.R.L.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind obligațiile administratorilor, Înalta Curte nu neagă responsabilitatea unui administrator în ceea ce privește activitatea unei societăți, dar, așa cum a dezvoltat în precedent, constată că, raportat la temeiul juridic al răspunderii solidare din prezenta cauză, reprezentat de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, nu se confirmă condiția îndeplinirii cerințelor impuse de această normă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești în numele Ministerului Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 29 mai 2025.