ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5276/2024

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2023 pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - A.J.F.P. Argeș și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat desființarea Deciziei nr. 839/09.03.2023 privind soluționarea contestației formulată împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, admiterea contestației astfel cum a fost formulată și pe fond, anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, reprezentată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

A anulat Decizia nr. 839/09.03.2023 privind soluționarea contestației și pe fond desființează Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022.

Recursul exercitat în cauză

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor-prin D.G.R.F.P. Ploiești a declarat recurs principal împotriva sentinței nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident împotriva aceleiași sentințe.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor - prin D.G.R.F.P. Ploiești susține că apreciind îndeplinite condițiile legale pentru atragerea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015, a fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022 pentru intimatul reclamant.

Recurentul pârât susține în continuare următoarele:

Reaua credință a început din momentul în care sumele reprezentând impozite și contribuții sociale au fost reținute și nu au fost achitate/virate .

Organul fiscal, respectiv A.J.F.P. Argeș, i-a dat posibilitatea societății debitoare de a-și îndrepta fapta de reținere și nevărsare, în termenul prevăzut de lege, a sumelor respective, oferindu-i posibilitatea de a face dovada stingerii sumelor, prin transmiterea de invitații scrise și telefonice, adrese, somații, titluri executorii și popriri bancare, toate communicate societății (confirmate de primire) și necontestate.

Faptul că, nici în urma acestui demers contribuabilul - reclamant nu a făcut dovada stingerii obligațiilor, dovedește că fapta este săvârșita cu intenție .

Urmare celor menționate, A.J.F.P. Argeș a declarat starea de insolvabilitate fără bunuri sau venituri urmăribile pentru S.C. B. S.R.L. prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/29.10.2021, întocmit pentru suma de 24.769.517 RON .

Întrucât acest proces-verbal nu a putut fi comunicat potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) si (3) din Legea nr. 207/2015, s-au aplicat prevederile art. 47 alin. (4) si (5) din același act normativ, acesta fiind comunicat prin publicitate, emițându-se Anunțul colectiv nr. 248520/06.12.2021, prin afișarea, concomitent la sediul AJFP Argeș, cât și pe pagina de internet a ANAF, a anunțului în care se menționează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele S.C. B. S.R.L.

Declararea stării de insolvabilitate este în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată și cu prevederile art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

Organele fiscale au stabilit la data de 24.05.2022 că reclamantul răspunde solidar cu debitorul S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 24.207.522 RON, la data de 09.11.2021, respectiv 29.03.2022, fiind virate către bugetul de stat sumele de 17.166 RON, respectiv 651.803 RON, reprezentând o plată parțială din obligațiile fiscale restante .

În opinia recurentului-pârât, intimatul-reclamant nu a dat dovada de bună credință întrucât nu a solicitat organului fiscal competent obținerea unei eșalonări la plată în vederea depășirii dificultăților generate de lipsa temporară a disponibilităților bănești în scopul prevenirii acumulării de noi datorii conform prevederilor O.G. nr. 6/2019, O.U.G. nr. 69/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul fiscal și O.U.G. nr. 81/2020.

Susține recurentul-pârât că reclamantul în calitate de administrator și fost asociat în perioada 09.03.1993 - 07.02.2007, nu a respectat prevederile legale în vigoare la acea data, respectiv ale art. 73 din Legea nr. 31/1990, în sensul că era obligat să solicite informații despre starea de fapt fiscală a societății, după caz contabililor, organului fiscal la care societatea era arondată pentru administrare fiscală etc .

Pe de altă parte, se invocă faptul că în temeiul art. 9 alin. (1) si art. 26 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, intimatul-reclamant avea dreptul la audiere în vederea lămuririi faptelor si împrejurărilor relevante în luarea deciziei, sens în care a fost întocmită și comunicată, conform art. 47 alin. (2), (4), (5) și (6) din Legea nr. 207/2015, Notificarea nr. x/10.01.2022 către acesta, confirmată de primire în data de 20.01.2022, dar acesta nu s-a prezentat.

În privința legăturii de cauzalitate, apreciază că aceasta este dovedită atâta timp cât prin dispozițiile legale imperative ale Legii contabilității nr. 82/1991 se stabilește obligația reprezentanților agentului economic de a ține evidența contabilă, de a întocmi anumite documente contabile a căror importanță rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activității desfășurate, ci și de a permite cunoașterea situației economico-financiare de fapt a societății .

Concluzionează recurentul-pârât că gestionarea deficitară a resurselor societății debitoare corelată cu neplata obligațiilor fiscale, precum și faptul că nu s-au indicat de către reclamant împrejurări de natură să circumstațieze comportamentul său si să imprime concepția că asociatul a acționat cu bună credință, conduc la concluzia că reaua credință este îndeplinită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare.

Recursul incident formulat, recurentul-reclamant A.

Pe calea prezentului recurs incident, recurentul-reclamant critică, în esență, soluția instanței de fond privind prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, dezlegare pe care o consideră dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente.

Recurentul-reclamant susține că Decizia de impunere a fost emisă la data de 07.05.2012 dar pentru obligații privind o perioadă anterioară, respectiv 2007-2011. În raport de aceste împrejurări, apreciază că termenul de prescripție de 5 ani la care se referă art. 91 din O.G. nr. 92/2003 a început să curgă cel mai târziu la data de 07.05.2012. Aplicarea Codului de procedură fiscală anterior este impusă de dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015. De altfel, și norma actuală (art. 110) are, sub aspectul de interes, aceeași reglementare.

Faptul că termenul de prescripție pentru stabilirea creanței fiscale în sarcina societății debitoare a fost respectat prin emiterea deciziei de impunere nu are relevanță în privința stabilirii acestor obligații și în sarcina persoanelor la care se referă art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală întrucât răspunderea recurentului-reclamant nu era solidară anterior emiterii deciziei atacate din prezenta cauză, autoritatea fiscală având doar o posibilitate legală de a stabili aceleași obligații si în sarcina altor persoane.

Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare și recurs incident prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor-prin D.G.R.F.P. Ploiești ca nefondat, iar în ceea ce privește recursul incident a solicitat admiterea și, pe cale de consecință înlăturarea considerentelor referitoare la prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale în ceea ce-l privește pe recurentul-reclamant și înlocuirea acestora cu considerentele instanței de recurs, menținând soluția dispusă prin dispozitiv.

Intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Ploiești a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de recurentul-reclamant A. prin care a solicitat respingerea ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor-prin D.G.R.F.P. Ploiești

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat că, la data de 24.05.2022 a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, în dosarul nr. x, de către AJFP Argeș, act fiscal prin care s-a atras răspunderea recurentului în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L., în vederea realizării creanțelor fiscale în sumă de 24.207.522 RON, din care: 10.041.522 RON obligații fiscale principale; 14.166.000 RON dobânzi și penalități aferente.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că recurentul-reclamant a luat cunoștință de această decizie în luna ianuarie 2023, când a fost demarată procedura de executare silită împotriva acesteia, în baza acestui titlu și a formulat contestație ulterior la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, înregistrată la data de 06.02.2023. Această instituție s-a pronunțat prin Decizia nr. 839 din 09.03.2023, prin respingerea ca nedepusă în termen a contestației împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022.

Înalta Curte reține că recurentul-reclamant A. nu a beneficiat de o comunicare legală a deciziei contestate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 47 Codul de procedură fiscală, ținând cont că din luna martie 2022, reședința acestuia era în Comuna Poiana Lacului, sat Poiana Lacului nr. 104, județ Argeș, unde acesta locuia permanent, iar la această adresă organul fiscal i-a comunicat anumite documente, fapt care rezultă din adresa din 04.10.2021, aflată la dosar fond. Prin această adresă se aducea la cunoștința recurentului-reclamant că societatea debitoare S.C. B. S.R.L. figurează cu obligații fiscale restante către bugetul de stat la data de 04.10.2021.

Astfel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât avea cunoștință de faptul că recurentul-reclamant avea o reședință și în comuna Poiana Lacului, sat Poiana Lacului nr. 104, județ Argeș și că, chiar înainte de martie 2022, când și-a oficiat reședința la acea adresă, acesta primea corespondență la adresa menționată, astfel că decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022 trebuia comunicată și la această locație.

Mai mult, din comunicarea făcută de organul fiscal la adresa Pitești, județul Argeș, și anume confirmarea de primire aflată în posesia acestuia, nu este bifat vreun motiv al nepredării corespondenței. Nu există vreun act la dosar din care să rezulte că s-a făcut comunicarea și la adresa de reședință menționată, de care organul fiscal avea cunoștință.

În concluzie, Înalta Curte reține că decizia de atragere a răspunderii trebuia comunicată la resedință, odată ce organul fiscal a luat cunostință de adresa de resedință prin comunicarea adresei din 4.10.2021- f 9 dosar fond. Înalta Curte subliniază că recurentul-reclamant a aplicat viza de resedintă la data de 3.03.2022 (f 7 dosar fond), iar decizia de atragere a răspunderii este din data de 24.05.2022, astfel că sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 32 alin. (3) din Legea nr. 207/2015: (1) Domiciliul fiscal definit potrivit art. 31 se înregistrează/modifică la/de organul fiscal central în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea de către contribuabil/plătitor a unei cereri de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal, însoțită de acte doveditoare ale informațiilor cuprinse în aceasta.

(2) Cererea se depune la organul fiscal central în a cărui rază teritorială urmează a se stabili domiciliul fiscal. Cererea se soluționează în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, prin emiterea deciziei de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal care se comunică contribuabilului/plătitorului.

(3) Organul fiscal prevăzut la alin. (2) emite din oficiu decizia de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal ori de câte ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus cerere de modificare a domiciliului fiscal.

Prin cererea de recurs formulată, organul fiscal a mai susținut că recurentul-reclamant nu a dat dovadă de bună credință întrucât nu a solicitat recurentei-pârâte obținerea unei eșalonări la plată în vederea depășirii dificultăților generate de lipsa temporară a disponibilităților bănești în scopul prevenirii acumulării de noi datorii, conform prevederilor O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilități fiscale, a O.U.G. nr. 69/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum și pentru instituirea unor măsuri fiscale sau a O.U.G. nr. 81/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea și completarea unor acte normative.

În materie fiscală, Înalta Curte reamintește, că reaua-credință trebuie dovedită și nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmărește înlăturarea prezumției de bună-credință, în speță organul fiscal, adică arătarea în mod concret și nu generic a faptelor recurentului-reclamant care probează reaua-credință a acestuia în cele imputate de organul fiscal.

Cu privire la reaua-credință a recurentului-reclamant dovedită sub aspectul că acesta nu a solicitat organului fiscal competent obținerea unei eșalonări în vederea depășirii dificultăților generate de lipsa temporară a disponibilităților bănești în scopul prevenirii acumulării de noi datorii, potrivit actelor normative menționate, începând cu anul 2019, Înalta Curte constată că această afirmație nu poate fi luată în considerare în raport de probele de la dosar, respectiv înscrisuri care au fost coroborate, deoarece societatea B. S.R.L. era în faliment în anul 2019, aspect ce rezultă din hotărârea intermediară nr. 705/16.06.2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Argeș în dosarul nr. x/2015. Prin această hotărâre judecătorească s-a dispus trecerea la procedura falimentului a societății debitoare, s-a constatat dizolvată firma și i s-a ridicat recurentului-reclamant dreptul de administrare, fiind numit lichidator judiciar d-nul C..

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant în anul 2019 nu mai avea dreptul de administrare al societății B. S.R.L., astfel că nu putea solicita organului fiscal competent obținerea unei eșalonări pentru o firmă aflată în faliment.

Cu privire la perioada 09.03.1993-07.02.2007, pentru care organul fiscal a atras răspunderea recurentului-reclamant în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, deoarece nu a respectat dispozițiile legale în materie, Înalta Curte, verificând decizia de atragere a răspunderii solidare, constată că recurentului-reclamant i se impută fapte pretinse a fi săvârșite anterior lunii iunie 2010, care nu puteau forma obiectul răspunderii solidare, ținând cont de momentul când a fost introdusă lit. d) a alin. (2) al art. 27 (actual art. 25).

În concluzie, în speță nu se poate reține reaua credință a recurentului-reclamant în ipotezele prezentate de organul fiscal, astfel că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative ale art. art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și pe cale de consecință, nu se poate atrage angajarea răspunderii solidare a recurentului A..

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este nefondat în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce privește prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale, invocată de recurentul-reclamant, de 5 ani, în mod corect a fost respinsă de instanța de fond, întrucât organul fiscal a stabilit în termenul legal de prescripție creanța fiscală față de societatea debitoare, prin emiterea deciziei de impunere din 07.05.2012, dată la care recurentul-reclamant era administrator al acesteia și care, în această calitate răspundea în solidar față de creanțele fiscale impuse societății, fapt care s-a întâmplat ulterior, iar dispozițiile art. 1449 C. civ. menționează că suspendarea și întreruperea prescripției față de unul din debitorii solidari, în speță S.C. B. S.R.L., produc efecte și față de ceilalți codebitori, adică și de administratorul societății care s-a stabilit ulterior, că în calitatea aceasta va răspunde în solidar cu firma administrată.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor-prin D.G.R.F.P. Ploiești împotriva sentinței nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 14 noiembrie 2024.