ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2891/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, la data de 05.09.2023, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Pentru Imigrări a Municipiului București a formulat contestație împotriva refuzului de eliberare a avizului de angajare pentru lucrător permanent nr. x/DIMB/S1/VA/28.08.2023, Direcția pentru Imigrări apreciind că nu sunt respectate condițiile prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, respectiv că nu ar fi fost încadrat pe perioada de valabilitate a permisului unic, solicitând: anularea refuzului de eliberare a avizului de angajare pentru lucrător permanent nr. x/DIMB/S1/VA/28.08.2023; recunoașterea dreptului reclamantului de a fi îndeplinit condițiile necesare eliberării avizului de angajare ca și angajat permanent; obligarea pârâtei la eliberarea avizului de angajare ca și angajat permanent a reclamantului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 94 din data de 23 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A. și a respins cererea de chemare în judecată formulată de acest reclamant ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul INSPECTORATUL GENERAL PENTRU IMIGRARI - DIRECTIA PENTRU IMIGRARI A MUNICIPIULUI BUCURESTI, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 94 din data de 23 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește argumentul conform căruia nu ar fi respectate dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, recurenta susține că a dat dovadă de diligență și a depus cererea și actele necesare pentru obținerea avizului de angajare, astfel după cum rezultă din înregistrările online ale portalului Serviciului de Imigrări, cererea de obținere a avizului fiind înregistrată la data de 16.05.2023.

Mai mult decât atât, Biroul de Imigrări a verificat documentația depusă și a solicitat să fie depusă și în original la data de 31.05.2023, nesemnalând alte probleme.

Deși este adevărat ceea ce se susține în decizia contestată, respectiv că cererea ar fi fost depusă la Biroul de Imigrări abia la 16.05.2023, deși raporturile de muncă cu fostul angajator au încetat la 25.01.2023, culpa nesoluționării cererilor aparține Inspectoratului General pentru Imigrări, care trebuie să recunoască faptul că nu reușește niciodată să le soluționeze în termen de 3 luni.

Astfel, recurenta avea un termen de 3 luni pentru obținerea noului aviz de muncă, iar noul angajator a depus la data de 16.05.2023 cererea către IGI, îndeplinindu-și obligația de diligență instituită de legiuitor.

Mai arată recurenta că pentru orice solicitant de aviz de muncă, înregistrarea on-line nu reprezintă termenul de la care se consideră a fi înregistrată solicitarea, ci depunerea la ghișeu a dosarului, fie în baza programării comunicate de către IGI, fie în urma unui proceduri lăsată la libera alegere a fiecărei entități teritoriale a IGI, anume "fără programare", care variază de la un oficiu teritorial la altul, concluzia fiind că pentru a depune și obține în termen de 90 de zile un nou aviz de muncă, este necesar un cumul de factori la voia hazardului, datorat atât actualei legislații, neadaptată la realitățile generate de numărul dublat/triplat de astfel de solicitări, cât și schemei din ce în ce mai reduse de personal al IGI.

În dovedirea acestui argument, a anexat la dosarul cauzei e-mailurile de confirmare a programărilor depuse inițial. Termenul legal de comunicare a rezoluției soluționare/respingere a cererilor este de 30 de zile, cu mențiunea că în practică nu se respectă.

În cazul de față, discrepanțele termenelor exagerat de mari care nu permit solicitanților să se încadreze în termenul de 90 zile rezultă din diferențele de timp dintre prima programare (cea a lui C.) și restul solicitărilor este evidentă, în contextul în care au fost încărcate pe portal în aceeași zi.

În ceea ce privește argumentul conform căruia nu ar fi respectate dispozițiile art. 7 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, recurenta arată că după cum rezultă din înregistrările Inspectoratului General pentru Imigrări, S.C. B. S.R.L. a făcut toate diligențele pentru ocuparea postului vacant, sens în care a depus: cererea de acordare a avizului de muncă, cazierul judiciar, dovada plății taxelor pentru eliberarea avizului, Curicullum vitae, Organigrama, Oferta fermă de angajare, certificatul de atestare fiscală, fișa postului, adeverința eliberată de către ANOFM care atestă că angajatorul a depus la Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București documentația necesară prin adresa x/25.01.2023 în vederea îndeplinirii obligației privind comunicarea locurilor de muncă vacante în cadrul societății potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 76/2002; Procesul-verbal de selecție locuri de munca vacante; acte de identitate și acte angajator.

Așa fiind, acest temei invocat de către pârâtă nu este real, sens în care a anexat, din nou, cererii de chemare în judecată, dovada faptului că, în calitate de angajator, a făcut toate diligențele impuse de lege pentru ocuparea de către angajat a locului de muncă, în sensul prevăzut de art. 7 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014.

În opinia recurentei, pârâta este cea care a încălcat dispozițiile imperative și limitative ale art. 28 alin. (5) din O.G. nr. 25/2014 care prevăd că: "Inspectoratul General pentru Imigrări soluționează cererea pentru eliberarea avizului de angajare/detașare în termen de 30 de zile de la data înregistrării acesteia. În cazurile în care sunt necesare verificări suplimentare, termenul poate fi prelungit cu cel mult 15 zile."

Or, recurenta a depus cererea la 16.05.2023, soluționată la 28.08.2023, deci în termen de peste 3 luni, cu încălcarea termenului imperativ de 30-45 zile prevăzut de legiuitor.

Față de aspectele învederate, consideră refuzul de eliberare a avizului de angajare vădit neîntemeiat și solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu aplicarea art. 453 C. proc. civ.

Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică, susținând în esență că Decizia de respingere a acordării avizului de angajare în muncă din data de 28.08.2023 a fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, având în vedere că la momentul depunerii la ghișeu a cererii pentru eliberarea avizului de angajare, permisul de ședere temporară în scop de angajare era expirat, fapt ce intră sub incidența art. 4 alin. (2) lit. f), art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, coroborat cu art. 56 alin. (9) din O.U.G. nr. 194/2002.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele textului de lege anterior menționat, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că instanța de fond a analizat aspectele de fapt și drept pe care speța de față le implică și considerentele expuse de judecător sunt clare, explicite și converg spre soluția preconizată, Înalta Curte apreciază că nu există niciun temei pentru casarea sentinței sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. x/DIMB/S1/VA din 28.08.2023, pârâtul a respins cererea angajatorului S.C. B. S.R.L. privind eliberarea avizului de angajare pentru cetățeanul pakistanez A., reținând neîndeplinirea condiției prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. f) referitoare la faptul că "străinul pe care angajatorul intenționează să îl încadreze în muncă îndeplinește condițiile prevăzute la [...] art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare", întrucât la data soluționării cererii, cetățeanul A., născut în Pakistan, se afla în ședere ilegală pe teritoriul României. Condiția de eliberare a avizului de angajare în condiții speciale, prevăzută la secțiunea a 7-a din O.G. nr. 25/2014, respectiv la art. 17, alin. (1), conform căruia "străinul încadrat în muncă în baza avizului de angajare, cu excepția celui pentru lucrători sezonieri, poate ocupa un nou loc de muncă, la același angajator sau la alt angajator, oricând pe perioada de valabilitate a permisului unic...", nu este îndeplinită."

Potrivit deciziei, în urma verificărilor efectuate la sediul instituției, precum și la Inspectoratul Teritorial de Muncă, s-a constatat că străinul a încetat raporturile de muncă cu fostul angajator român la data de 25.01.2023, sens în care acesta nu mai are calitatea de "străin încadrat în muncă".

Având în vedere că la data de 25.01.2023 a încetat contractul individual de muncă, conform Deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr. x/25.01.2023, fapt verificat în evidențele Inspectoratului Teritorial de Muncă, cetățeanul străin nu mai poate invoca un drept de ședere în România, întrucât devin incidente dispozițiile art. 56 alin. (9) din O.U.G. nr. 194/2002, potrivit cărora "dacă raportul de muncă al străinului încetează înainte de expirarea perioadei pentru care a fost eliberat permisul unic sau Cartea albastră a UE, acestea rămân valabile până la expirarea perioadei pentru care au fost eliberate, dar nu mai mult decât perioada în care străinul beneficiază de indemnizație de șomaj potrivit prevederilor Legii nr. 76/2002, cu modificările și completările ulterioare, sau nu mai mult de 90 de zile de la data înregistrării încetării raportului de muncă dacă străinul nu beneficiază de indemnizație de șomaj".

Astfel, din textul legal mai sus menționat se reține că valabilitatea permisului de ședere se prelungește până la expirarea perioadei pentru care au fost eliberate, dar nu mai mult decât perioada în care străinul beneficiază de indemnizație de șomaj sau nu mai mult de 90 de zile de la data înregistrării încetării raportului de muncă dacă străinul nu beneficiază de indemnizație de șomaj.

Prin urmare, chiar dacă s-ar accepta faptul că cererea pentru avizul de angajare a fost depusă on-line, la data de 16.05.2023, pe portalul Inspectoratului General pentru Imigrări, dreptul de ședere al străinului încetase de drept la data de 25.04.2023.

Pe de altă parte, cererea depusă on-line, la data de 16.05.2023, a fost formulată de cetățeanul străin A..

Or, potrivit art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, avizul de angajare se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări la cererea angajatorului.

Potrivit art. 5 alin. (1) din O.G.25/2014, în vederea obținerii avizului de angajare, angajatorul depune la Inspectoratul General pentru Imigrări o cerere (însoțită de întreaga documentație). Prin urmare, doar angajatorul are calitatea de a solicita avizul, condiție care a fost îndeplinită abia la data de 26.07.2023, dată la care angajatorul a depus cererea și documentația în format letric la Direcția pentru Imigrări a Municipiului București.

Prin urmare, în speța de față, data de 26.07.2023 este considerată ca fiind cea la care a fost depusă cererea pentru avizul de angajare.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu poate invoca nici nerespectarea prevederile art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, întrucât cererea a fost înregistrată la data de 26.07.2023 și soluționată la data de 28.08.2023.

Cum la momentul depunerii la ghișeu, permisul de ședere temporară al cetățeanului străin era expirat, străinul se afla în ședere ilegală pe teritoriul României, având documentul expirat încă din data de 25.01.2023, fapt ce intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. (2) lit. f) și art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014.

Până la data de 25.04.2024, dată la care a încetat de drept legalitatea șederii pe teritoriul României a cetățeanului străin, în conformitate cu prevederile art. 56 alin. (9) din O.U.G.194/2002 privind regimul străinilor în România, acesta avea obligația de a-și reglementa șederea pe teritoriul României, astfel că se constată încălcarea prevederilor art. 11 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Alin.(1) al art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002 stipulează în mod expres faptul că străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de ședere, iar potrivit art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, străinii aflați pe teritoriul României sunt obligați să respecte scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra și, după caz, de a rămâne pe teritoriul României, să nu rămână pe teritoriul României peste perioada pentru care li s-a aprobat șederea, precum și să depună toate diligențele necesare pentru a ieși din România până la expirarea acestei perioade.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 94 din data de 23 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 28 mai 2024.