ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2727/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.03.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub numărul de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, anularea adresei CEJCAB nr. x/08.02.2022, cu privire la refuzul acestei pârâte de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute și sancționate conform art. 47 lit. c) și urm. din Legea nr. 188/2000 și obligarea pârâților la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârșirea acestei abateri disciplinare.

1.2. La termenul de judecată din data de 6.09.2022, reclamanta A. S.R.L. a formulat o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a lărgit cadrul procesual pasiv al cauzei, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârât, și a executorului judecătoresc B..

2.1. Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, atât excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa plângerii prealabile, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a reținut cauza spre soluționare, având nevoie de timp pentru a delibera.

2.2. Prin sentința civilă nr. 299 din data de 17 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București și Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus, reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs incident, această din urmă parte atacând și încheierea din data de 17 ianuarie 2023.

3.1. Prin calea de atac exercitată și întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. ("A.") a solicitat admiterea recursului, schimbarea în integralitate a sentinței recurate și, în consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamantă, cu obligarea intimaților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cauze.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta - reclamantă a susținut, în esență, teza unei eronate interpretări și aplicări, de către prima instanță, a prevederilor art. 47 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești prin raportare la obiectul prezentei cauze, respectiv răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc, în contextul în care acesta, în opinia recurentei - reclamante, (i) ar fi extins nelegal sfera de aplicare a titlului executoriu în baza căruia a fost deschisă urmărirea silită față de reclamantă, persoană căreia acesta nu îi este obligatoriu și opozabil, (ii) ar fi atribuit nelegal reclamantei calitatea de ocupant al imobilului pentru a justifica extinderea efectelor titlului executoriu, deși i-a fost adusă la cunoștință calitatea de locatar al acesteia, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 și nr. y/21.08.2018, (iii) nu ar fi efectuat procedura de citare, conform dispozițiilor legale imperative din materia evacuării imobilelor, (iv) în procesul-verbal de evacuare și predare a imobilului ar fi menționat, în mod nelegal, punerea imobilului în posesia dlui. C., o persoană fără calitate, producând consecințe juridice apreciate de parte ca fiind negative atât din perspectiva procedurii de faliment a D., cât și pentru activitatea comercială a reclamantei, cu afectarea dreptului de proprietate al Cartel Alfa și (v) nu ar fi efectuat, in concreto, inventarierea bunurilor din imobil.

Recurenta - reclamantă a învederat că faptele executorului judecătoresc nu au fost analizate în mod judicios prin sentința recurată, din perspectiva răspunderii disciplinare a acestuia, în mod distinct de analiza acestora pe calea contestației la executare ce formează obiectul dosarelor nr. x/2021 și nr. y/2021, îndeplinirea unui serviciu de interes public neconferind executorului judecătoresc imunitate în ceea ce privește îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, sancționarea personală a acestuia, independent de atacarea actelor de executare silită pe calea unei contestații la executare, reieșind din prevederile art. 47 din Legea nr. 188/2000.

În acest sens, recurenta - reclamantă a arătat că reglementarea sancțiunilor prevăzute de art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000, mai precis intervenirea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc pentru săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri (lit. c), precum și pentru întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor (lit. e) constituie o garanție a profesionalismului funcționarilor publici, a unei diligențe suplimentare din partea acestora în efectuarea atribuțiilor de serviciu și pentru înlăturarea oricăror abuzuri din partea acestora. Or, prin aplicarea constant greșită a legii și interpretarea pro causa a acesteia de către executorul judecătoresc în speță, relația socială protejată de art. 47 și urm. din Legea nr. 188/2000 a fost grav vătămată.

Recurenta - reclamantă a considerat că, prin sentința recurată, prima instanță a analizat succint și a aplicat vădit eronat dispozițiile Legii nr. 188/2000 reținând atât faptul că analiza actelor de executare este exclusiv de competența instanței de executare, cât și lipsa abaterilor disciplinare și, implicit, legalitatea și temeinicia adresei nr. x/08.02.2022 emisă de CEJCAB în soluționarea cererii nr. x/06.12.2021, formulată de A..

Pornind de la dispoziții legale cuprinse în art. 47 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000, în optica recurentei - reclamante, esențială în reținerea abaterilor disciplinare în sarcina executorului judecătoresc este analiza verbum regens, respectiv a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de serviciu prin neglijență în efectuarea lucrărilor, respectiv săvârșirea unor fapte ilicite cu consecința atingerii onoarei, probității profesionale și bunelor moravuri ale A..

Recurenta - reclamantă a arătat că, în speță, atât actele de executare, cât și îndatoririle de serviciu ale executorului judecătoresc cu privire la A. s-au desfășurat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale incidente, sens în care partea a reluat argumente expuse în etapa de fond.

În esență, recurenta - reclamantă a învederat că executorul judecătoresc a extins în mod nelegal efectele titlului executoriu și, implicit, sfera executării silite și asupra A., deși aceasta nu deține calitatea de debitor al D. în baza unui titlu executoriu care să îi fie opozabil. În consecință, prin extinderea executării silite și asupra A., executorul judecătoresc a încălcat în mod evident dispozițiile legale din materia procedurii executării silite, respectiv art. 663, art. 666, art. 667, art. 820, art. 898 din C. proc. civ., aspecte ce nu ar constitui numai o încălcare a atribuțiilor de serviciu prevăzute de dispozițiile legale, ci ar denota, în viziunea sa, chiar reaua-credință a executorului judecătoresc în efectuarea actelor materiale de executare.

Totodată, recurenta - reclamantă a reiterat faptul că, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 și nr. y/21.08.2018, A. deținea calitatea de locatar, nefiind un simplu ocupant în fapt, fără titlu, al imobilului, iar executorul judecătoresc, fără a analiza că titlul executoriu al D., deși ulterior titlului invocat de A., s-a referit exclusiv la raportul juridic dintre D. și Afaceri de Succes și fără a efectua o analiză judicioasă a calității în care A. exercita dreptul de folosință asupra imobilului, executorul și-a schimbat optica din perioada 01.10.2021-08.10.2021, dispunând evacuarea imobilului și punerea acestuia în posesia D..

În sprijinul dificultăților de delimitare între noțiunea de locatar și cea de ocupant de către executorul judecătoresc stau chiar mențiunile apreciate de parte ca fiind contradictorii din procesul-verbal din 08.10.2021 cu privire la calitatea A.. Astfel, deși executorul judecătoresc dispune evacuarea persoanei vătămate din imobil în calitate de ocupant, acesta o denumește expres ca fiind "locatar identificat la locație".

Printr-un alt set de argumente, recurenta a subliniat faptul că obligația legală a executorului judecătoresc de comunicare a actelor de procedură și de notificare a participanților la executarea silită este prevăzută, cu titlu general, de art. 7 lit. b) și c) din Legea nr. 188/2000, precum și de art. 1.037 din C. proc. civ., în materia specifică a evacuării imobilelor, obligația de notificare/informare cu privire la evacuare fiind prevăzută incidental de majoritatea normelor juridice în domeniu (art. 897, art. 898 alin. (1), art. 1037 din C. proc. civ., unde se prevede obligația de citare obligatorie a locatarului și ocupantului la imobilul din care se efectuează evacuarea).

Or, recurenta a subliniat că, în pofida obligațiilor de citare și informare reglementate de lege în sarcina executorului judecătoresc, A. nu a fost citată/informată în nicio calitate cu privire la desfășurarea executării silite și evacuarea sa din imobil, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, garantat atât de art. 6 din C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, în optica recurentei - reclamante parcursul întregii proceduri de evacuare a imobilului s-a circumscris nerespectării flagrante și repetate a dispozițiilor imperative ale legii de către executorul judecătoresc, prin încălcarea prevederilor indicate supra, la respectarea cărora acesta este ținut în lumina art. 54 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

În continuare, recurenta a menționat că executorul judecătoresc a refuzat să își îndeplinească obligația de a inventaria bunurile din spațiul evacuat, atestându-se cu ocazia întocmirii procesului-verbal o stare de fapt nereală, cu trimitere la un alt proces-verbal vechi de mai bine de 3 ani, predarea imobilului domnului C. în detrimentul lichidatorului judiciar al D. reprezentând o altă încălcare a dispozițiilor legii, câtă vreme procura autentificată prin încheierea de autentificare nr. x din 05.02.2018 a încetat să producă efecte juridice prin ajungerea la termen în data de 05.02.2021. Totodată, recurenta a subliniat că, în realitate, calitatea de administrator special încetează odată cu ridicarea dreptului de administrare a societății insolvente și intrarea acesteia în faliment, reprezentarea debitorului din acel moment fiind realizată exclusiv de către lichidatorul judiciar.

În raport de aceste aspecte, recurenta - reclamantă a susținut că neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu, stabilite de lege în sarcina executorului judecătoresc, reprezintă fapte ilicite ale acestuia ce au adus atingere probității profesionale, conform art. 47 lit. c) din Legea 188/2000. Mai exact, consecințele juridice prevăzute de acest temei juridic se particularizează în speță prin evacuarea ilegală a A., respectiv pierderea de către aceasta a dreptului de folosință asupra imobilului, în pofida deținerii unui just titlu ce conferă legitimitate dreptului său. Această urmare se concretizează în punerea persoanei vătămate în imposibilitate de a-și desfășura activitatea comercială, manifestată faptic în pierderea profitului nerealizat ca urmare a evacuării ilegale din Imobil.

Rezoluția ilicită a executorului judecătoresc, respectiv faptul că acesta cunoștea caracterul necorespunzător al acțiunilor sale, ar reieși din analiza atitudinii sale psihice față de săvârșirea faptei, în perioada 01.10.2021-08.10.2021, în contextul în care prima reacție a executorului judecătoresc din data de 01.10.2021, atunci când a observat că la imobil activează și A., în temeiul unui titlu valabil prezentat, a fost de a amâna executarea silită, conștientizând caracterul injust al evacuării față de aceasta, precum și faptul că evacuarea sa excedă sferei de aplicare a dosarului de executare nr. 1865/2021. Ulterior însă, atitudinea executorului judecătoresc a fost de continuare a executării silite și împotriva A., fără un titlu executoriu împotriva acesteia, fără a analiza temeinic titlul în baza căruia A. folosește imobilul și, implicit, calitatea de chiriaș a acesteia și cu încălcarea vădită și intenționată de către executorul judecătoresc a multor obligații legale prevăzute de norme legale imperative.

Or, prin continuarea activității sale cu depășirea limitelor legii, executorul judecătoresc a acceptat, cel puțin, faptul că prin evacuarea A. din imobil fără o fundamentare solidă a acestei decizii vor fi vătămate interesele sale constând în pierderea folosinței spațiului și, astfel, în imposibilitatea de a-și desfășura în continuare activitatea comercială. Într-un atare context, în opinia recurentei, faptele executorului judecătoresc ar fi fost săvârșite cu intenție, în scopul prejudicierii intereselor legale ale A. prin punerea cu orice preț a imobilului în posesia D., astfel încât în privința săvârșirii faptelor ilicite prezentate mai sus ar putea fi reținută cel puțin forma de vinovăție prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea 188/2000, respectiv culpa în forma sa cea mai ușoară, cunoscută în doctrină și practica judiciară drept culpă fără prevedere sau neglijență. În acest sens, recurenta a propus o analogie cu doctrina penală, subliniind că sub aspect obiectiv, după cum reiese din însăși reglementarea aplicabilă activității executorilor judecătorești, este necesară cunoașterea de către executorii judecătorești a dispozițiilor legale în materia executării silite, a evacuării imobilelor și a procedurii insolvenței, iar sub aspect subiectiv posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată, printre altele, ținând cont de pregătirea profesională, experiența în domeniu, renume etc. Or, în speță, profesionalismul și renumele BEJA E. este de notorietate, fiind incontestabilă cunoașterea dispozițiilor legale de către executorii judecătorești din cadrul acestei societăți.

Astfel, contrar considerentelor din sentința recurată, recurenta - reclamantă a învederat expres că, prin prezentul demers judiciar, solicită analiza actelor de executare și a tuturor acțiunilor executorului judecătoresc din perspectiva disciplinară, pentru identificarea și sancționarea oricăror fapte ilicite săvârșite cu ocazia instrumentării dosarului de executare nr. 1865/2021.

3.2. Recurentul - pârât Ministerul Justiției a declarat recurs incident atât împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023, cât și a sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că, în mod neîntemeiat, prima instanță ar fi respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției.

Recurentul a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) și art. 12 din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat că nu ar fi fost necesară parcurgerea procedurii prealabile, în contextul în care parcurgerea unei atare proceduri este imperativ prevăzută de lege, excepțiile fiind expres stabilite, iar în rândul acestora neintrând și cea incidentă în cauza pendinte.

Într-un atare context, recurentul - pârât a opinat că soluția corectă era cea a admiterii excepției inadmisibilității, în raport de pretențiile formulate în contradictoriul cu Ministerul Justiției, pentru lipsa procedurii prealabile.

În continuare, recurentul - pârât a subliniat că partea în contradictoriu cu care se poate solicita anularea adresei nr. x/08.02.2022 este emitentul acesteia, mai precis Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București, iar nu recurentul - pârât, astfel încât demersul primei instanțe de a dispune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției ar reprezenta o greșită interpretare și aplicare a normelor incidente cauzei.

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă, ca nefondat, și menținerea sentinței primei instanțe, drept temeinică și legală.

4.2. În cauză a depus întâmpinare și recurentul - pârât Ministerul Justiției, prin care a solicitat, la rândul său, respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, cât și recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 și a sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023 sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, deși natura celor două căi de atac exercitate în cauză ar impune o primă analiză a recursului principal și o analiză subsecventă a celui incident, Înalta Curte apreciază necesar, pentru conservarea succesiunii logice a argumentelor, a examina, mai întâi, recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Justiției, dat fiind că prin acesta sunt aduse critici dezlegării date de prima instanță unor chestiuni ce vizează pretinsa incidență a unui fine de neprimire a acțiunii (excepția inadmisibilității), respectiv determinarea cadrului procesual pasiv (excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției).

A. Răspunzând argumentelor aduse de recurentul - pârât atât încheierii din data de 17 ianuarie 2023, cât și sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele criticate din aceleași perspective, Înalta Curte găsește nefondate criticile, reținând că prima instanță a aplicat corect normele procedurale ce reglementează cele două materii (admisibilitatea cererii și cadrul procesual pasiv).

Din cuprinsul încheierii din data de 17 ianuarie 2023 nu poate fi decelată o eronată aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care primul judecător a calificat obiectul cauzei ca fiind o solicitare de anulare a unui refuz de soluționare a unei cereri, apreciat de partea reclamantă ca fiind nejustificat. O atare calificare a obiectului cauzei nu este criticată de recurentul - pârât, acesta apreciind că și într-o atare ipoteză s-ar fi impus formularea unei plângeri prealabile împotriva adresei CEJCAB nr. x/08.02.2022, cu privire la refuzul pârâtei Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute și sancționate conform art. 47 lit. c) și urm. din Legea nr. 188/2000.

Verificând conținutul normativ al art. 7 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte observă că prin alin. (5) al acestuia legiuitorul a instituit o excepție de la regulile stabilite prin alin. (1) și (2) ale art. 7 indicat supra, în sensul că în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă. Or, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Astfel, în cazul refuzului nejustificat, legea contenciosului administrativ elimină obligativitatea procedurii prealabile, câtă vreme autoritatea emitentă a respins deja pretenția reclamantul.

Pe cale de consecință, normele indicate în precedent au fost corect aplicate și interpretate de prima instanță, nefiind fondate aspectele evocate de recurentul - pârât.

De asemenea, nefondate sunt și criticile aduse de partea recurentă - pârâtă soluției date de prima instanță excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, judecătorul fondului identificând corect incidența prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat inclusiv obligarea pârâților la exercitarea acțiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B..

Or, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, acțiunea disciplinară se exercită de ministrul justiției sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătorești și se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleși de adunarea generală a Camerei executorilor judecătorești, pe o perioadă de 3 ani. Într-un atare context, opțiunea părții reclamante de a chema în judecată recurentul - pârât nu poate fi cenzurată în forma propusă de partea recurentă, câtă vreme în raport de unul dintre petitele cererii de chemare în judecată există temei legal pentru includerea sa în cadrul procesual pasiv al unei cauze ce are drept obiect inclusiv solicitarea de obligare la exercitarea acțiunii disciplinare.

Față de cele arătate în precedent, observând prevederile art. 496 C. proc. civ. raportate la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentul - pârât, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 și a sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

B. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, Înalta Curte găsește nefondate criticile aduse de partea în discuție sus indicatei hotărâri, ce au fost subsumate de aceasta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanța de control judiciar arată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Motivul de casare/nelegalitate căruia recurenta - reclamantă i-a subsumat criticile sale aduse sentinței (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material, fiind incident atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Verificând sentința atacată din perspectiva motivului de casare indicat supra, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii primei instanțe, judecătorul fondului aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantă.

După cum corect a reținut și prima instanță, prin cererea de chemare în judecată instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, să se constate refuzul nejustificat al acestuia de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute și sancționate conform art. 47 lit. c) și urm. din Legea nr. 188/2000, instanța de fond observând că argumentele evocate tind, în realitate, și la o evocare a abaterii reglementate de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,,(…) se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, (…)".

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Art. 2 lit. n) din același act normativ definește excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care urmează a fi valorificată în cauză dat fiind rolul constituțional al instanței supreme în unificarea jurisprudenței, recunoscut la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului prin cauza Beian împotriva României, s-a reținut în sensul că "Faptul că cererea recurentei nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantului" (decizia ÎCCJ-SCAF nr. 2282/15.04.2011).

În cauză, recurentei - reclamante i s-a răspuns la solicitare, iar împrejurarea că aceasta este nemulțumită de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul definiției mai sus arătate.

În al doilea rând, nu orice refuz de a rezolva favorabil o cerere este nejustificat, ci doar acela care se întemeiază pe excesul de putere.

În acest sens, se reține din nou jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în care se arată că "instanța trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel că inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate, așa cum rezultă din jurisprudența CEDO, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96" (decizia ÎCCJ-SCAF nr. 718/14.02.2014).

Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă a susținut teza săvârșirii de către executorul judecătoresc B. a abaterii referitoare la săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor moravuri (lit. c) a art. 47 din Legea nr. 188/2000), respectiv la neglijență în efectuarea lucrărilor (teza finală a lit. e) a art. 47 din Legea nr. 188/2000).

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă însă că, în evaluarea pretinsei incidențe a prevederilor art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000, recurenta - reclamantă pleacă de la o premisă eronată în ceea ce privește sensul acestor prevederi, mai precis că faptele săvârșite ar trebui să aducă atingere onoarei și probității profesionale a recurentei - reclamante (societatea A. S.R.L.), or, din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 18 alin. (2) din același act normativ, ce reglementează forma jurământului depus de executorul judecătoresc prin care acesta se angajează să își îndeplinească atribuțiile ce-i revin cu onoare și probitate, rezultă că ipoteza vizată de art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000 este cea a atingerii aduse onoarei și probității profesionale specifice profesiei de executor judecătoresc, iar nu a unui subiect de drept față de care au fost efectuate acte, în cadrul unei proceduri de executare silită.

Or, din perspectiva concret vizată de art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000, recurenta - reclamantă nu a evocat aspecte în legătură cu profesia de executor judecătoresc, ci s-a raportat constant la propria onoare și probitate.

Într-un atare context, examenul realizat de judecătorul fondului asupra conținutului normativ al art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 este unul corect, nefiind fondate argumentele părții recurente - reclamante.

În consecință, nu pot fi identificate aspecte de natură a genera reformarea soluției primei instanțe prin care aceasta a reținut caracterul justificat al refuzului pârâtei Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute și sancționate de sus indicatul text normativ.

În planul modului în care instanța de fond a analizat caracterul justificat/nejustificat al refuzului în raport de prevederile art. 47 din lit. e) din Legea nr. 188/2000, ce vizează ipoteza neglijenței în efectuarea lucrărilor, Înalta Curte găsește, de asemenea, nefondate criticile formulate de recurenta - reclamantă.

Examinând, din perspectiva legalității modului în care judecătorul fondului a verificat conținutul normativ al acestui text de lege, în raport de faptele evocate de recurenta - reclamată, Înalta Curte apreciază că argumentele referitoare la o pretinsă extindere a sferei de aplicare a titlului executoriu în baza căruia a fost deschisă urmărirea silită față de recurenta - reclamantă, persoană căreia acesta nu i-ar fi fost opozabil, și argumentele referitoare la atribuirea calității de ocupant al imobilului recurentei - reclamante, deși i-a fost adusă la cunoștință executorului judecătoresc calitatea de locatar al acesteia, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 și nr. y/21.08.2018, vizează, în realitate, o chestiune unitară, anume aceea a îndeplinirii atribuțiilor executorului judecătoresc în raport de prevederile art. 898 alin. (1) din C. proc. civ.

Conform acestui text normativ, în vederea executării silite a obligației prevăzute la art. 897, executorul judecătoresc se va deplasa la fața locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forței publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.

Din cuprinsul acestuia rezultă că, în îndeplinirea atribuțiilor sale, executorul are un drept de apreciere primară din perspectiva verificării opozabilității față de creditor a titlurilor prezentate de alte persoane decât debitorul (precum, spre exemplu, contracte de închiriere ce nu sunt opozabile creditorului), care ocupă imobilul.

Problema dacă un atare drept de apreciere a fost corect sau incorect exercitat de către executorul judecătoresc în raport de conținutul titlurilor evocate reprezintă aspecte ce pot face obiectul controlului exclusiv prin mecanismul procedural al contestației la executare, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual neputând fi realizată în maniera propusă de recurenta - reclamantă, anume pe calea cercetării existenței unor indicii privind săvârșirea unei abateri disciplinare de către executorul judecătoresc.

Instanța de control judiciar reține că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor norme, ci doar acelea pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual drept greșeală în demersul de executare silită, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar, și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

În cauza pendinte, faptele clamate de recurenta - reclamantă, privite din perspectivă disciplinară, nu indică în mod flagrant o încălcare de către executorul judecătoresc a atribuțiilor ce îi incumbau în contextul prevederilor art. 898 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât privește faptul că în procesul-verbal de evacuare și predare a imobilului ar fi menționat, în mod nelegal în viziunea recurentei, punerea imobilului în posesia dlui. C., o persoană fără calitate, după cum corect a subliniat și judecătorul fondului, câtă vreme potențialele efecte ar privi, în realitate, interesele creditoarei obligației de evacuare, către care s-a realizat punerea în posesie, nu poate fi reținut caracterul nejustificat al demersului de a nu valorifica un atare argument în demararea unei proceduri disciplinare.

Referitor la îndeplinirea atribuțiilor reglementat de art. 7 lit. b) și c) din Legea nr. 188/2000, Înalta Curte observă că textele evocate de recurenta - reclamantă se referă la notificarea actelor judiciare și extrajudiciare, ce reprezintă o procedură specifică activității executorilor judecătorești, distinctă de cea a realizării executării silite, reglementată de lit. a) a aceluiași text normativ, respectiv la comunicarea actelor de procedură, fără ca textul de lege să se refere la ipoteza actelor de procedură aferente exercitării atribuțiilor executorului judecătoresc reglementate de lit. a) a art. 7 din Legea nr. 554/2004, ce vizează punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Or, cum normele de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000 nu permit dublarea tezelor normative în diversele paragrafe ale textului normativ, Înalta Curte apreciază că teza atribuției de comunicare a actelor de procedură reglementată de art. 7 lit. c) din Legea nr. 188/2000 nu se suprapune cu teza comunicării actelor de procedură în cadrul demersului de punere în executare a titlurilor executorii, reglementată, de altfel, de C. proc. civ.

Din perspectiva prevederilor art. 1039 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea privesc o obligație de incumbă proprietarului unui imobil care dorește să îl evacueze pe ocupantul acestuia, de a notifica în scris ocupantul, iar nu o obligație a executorului judecătoresc, care nu poate demara o procedură de comunicare a unei notificări, fără a fi învestit în acest sens de proprietar, iar prevederile art. 1037 au în vedere litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, iar nu procedura de executare silită aferentă punerii în executare a unui titlu executoriu.

Pe cale de consecință, nici din perspectivele arătate mai sus nu se poate reține teza unor indicii privind o neglijență a executorului judecătoresc în efectuarea lucrărilor, astfel încât prima instanță a identificat corect natura justificată a refuzului autorității intimate - pârâte de a nu declanșa procedura disciplinară.

Totodată, față de elementele de fapt descrise de judecătorul fondului și de faptele materiale provenind de la recurenta - reclamantă descrise de acesta, în contextul de admisibilitate specific recursului, nu se poate reține nicio neglijență a executorului judecătoresc în demersul de inventariere a bunurilor din imobil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține, urmare verificărilor efectuate în sistemul informatic Ecris al instanțelor de judecată, că la data de 15 mai 2024 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, prin decizia nr. 1696/2024, ca nefondat apelul formulat de A. S.R.L., fiind menținută astfel sentința civilă nr. 14599 din 10.11.2022 a Judecătoriei Sector 2 București, prin care a fost respinsă contestația la executare din dosarul nr. x/2021 și contestația la executare din dosarul conexat, formulate de contestatoarea A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata D. S.R.L., ca neîntemeiate, precum și cererea de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată. Altfel spus, în controlul judecătoresc de legalitate specific procedurii de executare silită nu au fost validate pretinsele vicii de nelegalitate imputate de recurenta - reclamantă contestatoare în legătură cu activitatea desfășurată de executorul judecătoresc intimat - pârât.

Prin urmare, Înalta Curte confirmă soluția instanței de fond potrivit căreia poziția Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel București față de solicitarea reclamantei - recurente nu poate fi considerată un refuz nejustificat de soluționare a cererii prin exercitarea dreptului de apreciere al autorității, lipsind încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, în sensul excesului de putere.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Față de cele învederate în precedent, observând art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă, adițional respingerii recursului recurentului - pârât Ministerul Justiției, motivată mai sus, Înalta Curte va respinge și recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 și a sentinței civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.