ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2482/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 octombrie 2022, sub numărul x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a formulat plângere împotriva Rezoluției din 10 iulie 2020, comunicată în 20 iulie 2020, solicitând casarea în tot a acestui act, ca fiind netemeinic și nelegal.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 11 din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României ca inadmisibilă și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile nr. 11 din 10 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că judecătorul fondului nu s-ar fi pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de partea adversă și nici nu ar fi consemnat în încheierea de ședință considerentele pentru care a respins cererea sa de introducere în cauză a magistratului B.. În acest sens, pe de o parte, a solicitat să se respingă ca fiind netemeinică și nelegală excepția invocată de pârâta Inspecția Judiciară și să se stabilească astfel că pârâtele C., D. și E., au calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, a arătat că se impunea admiterea cererii formulate în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că inspectorul judiciar avea obligația de a îndeplini procedura prevăzută de art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 cu domnul judecător B. în calitate de Președinte al Tribunalului Caraș-Severin. Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că, contrar celor reținute de prima instanță, a indicat și a făcut inclusiv dovada încălcării cu rea-credință a normelor de drept cunoscute de judecătorii reclamați inițial, respectiv prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant A. a solicitat să se dispună efectuarea procedurii legiferate de prevederile art. 519 C. proc. civ., susținând că în cauzele ce au ca obiect procedura prevăzută de art. 45 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, are calitate procesuală pasivă magistratul ce a făcut obiectul sesizării întemeiate pe art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. II. Soluția instanței de recurs II.1. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Analizând cererea formulată de recurentul - reclamant A. privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța constată, prin raportare la dispozițiile art. 519 din C. proc. civ., că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de textul procedural menționat, urmând a respinge antemenționata cerere, pentru argumentele expuse în continuare. Potrivit art. 519 C. proc. civ.: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al Curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condițiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte. Condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ. sunt următoarele: - existența unei chestiuni de drept; - chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013); - chestiunea de drept să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei. Așadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziții legale, iar nu din aplicarea acesteia în condițiile particulare ale speței, operațiune ce rămâne în atribuțiile instanței învestite cu soluționarea cauzei. Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită condiția ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată în litigiul pendinte să depindă de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât chestiunea calității procesuale pasive a judecătorilor ce au făcut obiectul sesizării Inspecției Judiciare în condițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004 nu este esențială, în sensul că, de lămurirea ei nu depinde soluționarea pe fond a cauzei, care vizează, în esență, cenzurarea rezoluțiilor emise de autoritatea pârâtă și care poate avea ca rezultat fie respingerea contestației, fie admiterea contestației și desființarea rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor. De asemenea, Înalta Curte reține că, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare și utilizat pentru tranșarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, în cererea de sesizare trebuie să fie invocată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și are caracter de noutate. În speță, recurentul - reclamant solicită lămuriri privind interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale care nu au un astfel de caracter (de noutate), existând totodată o practică consolidată cu privire la modul de soluționare a acestei chestiuni. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute în dispozițiile art. 519 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, formulată de recurentul-reclamant A.. II.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că la termenul de judecată din data de 20 aprilie 2022 Curtea de Apel București s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a persoanelor fizice - judecători, considerentele care au justificat soluția de admitere a acesteia fiind consemnate în cuprinsul acestei încheieri de ședință, iar la termenul din 10 ianuarie 2023 aceasta s-a pronunțat și cu privire la solicitarea recurentului - reclamant de introducere în cauză a președintelui Tribunalului Caraș - Severin, domnul judecător B., aspect care rezultă din practicaua sentinței civile recurată în cauză. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate. Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare reclamantul a solicitat exercitarea acțiunii disciplinare față de judecătorii C., D. și E., acesta exprimându-și nemulțumirea cu privire la modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarului nr. x/2019 În urma verificărilor efectuate, prin rezoluția nr. 1130/A din 31 martie 2020 emisă de Inspecția Judiciară - Direcția de Inspecție pentru Judecători în dosarul nr. x, s-a dispus clasarea sesizării reclamantului. Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluției de clasare, a fost emisă rezoluția Inspectorului - șef al Inspecției Judiciare din 10 iulie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecății. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare și a rezoluției de clasare. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă a fondului și a probatoriilor administrate, astfel cum s-a reținut anterior, în mod nerelevant încercând recurentul să se prevaleze de aspecte de fapt ori de dispoziții legale dispersate, fără aplicabilitate în speță. Astfel, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a judecătorilor împotriva cărora recurentul-reclamant a formulat sesizarea la Inspecția Judiciară, instanța de control judiciar constată că în mod corect a fost respinsă, în raport de specificul procedurii reglementate de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 317/2004, precum și în raport de soluția de clasare a sesizării, respectiv de respingere de către Inspectorul Șef a plângerii formulate împotriva rezoluției de clasare. În acest context, instanța de recurs reține și că nu se impunea introducerea în cauză a domnului judecător B., având în vedere raportul juridic dedus judecății, neexistând nicio justificare pentru a se dispune cu privire la acesta aplicarea instituției introducerii forțate în cauză din oficiu, reglementată la art. 78 C. proc. civ. Referitor la fondul fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte). Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării. În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, respectiv cu respectarea prevederilor art. 45 și ale art. 74 din Legea nr. 317/2004, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate. Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor pentru a se constata că se fac vinovați de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, având în vedere modul în care au apreciat aceștia probele administrate în cauză, raportat la situația de fapt reținută în speță și la dispozițiile art. 379 din C. proc. civ. de la 1865. În acest sens, Înalta Curte constată că, prin modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv prin argumentele reiterate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant tinde să supună verificării întreaga situație de fapt calificată în drept ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. În cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată, în legătură cu un dosar care a parcurs întregul ciclu procesual, fiind exercitate inclusiv căile extraordinare de atac. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, or, interpretarea dată de recurent atât în fața intimatei-pârâte, cât și în fața primei instanțe, nu a fost validată de acestea. În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. O interpretare contrară, în sensul verificării raționamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecția Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuție chiar imparțialitatea judecătorului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității. Cu alte cuvinte, cerința respectării principiului independenței judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunțat, după cum s-a reținut inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007). Înalta Curte amintește totodată că cercetarea disciplinară magistraților se poate realiza doar în condițiile Legii nr. 317/2004, care reglementează atât competența Inspecției Judiciare și atribuțiile inspectorilor judiciari, cât și procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfășurându-și activitatea în mod independent nu sunt ținuți de încadrarea juridică dată de către petenți faptelor sesizate, fiind esențial ca aceștia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârșirii de către magistrați a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenței/inexistenței elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu. Or, prin rezoluția contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reținut că măsurile și soluțiile dispuse în dosarul indicat conțin argumentele care le-au fundamentat și nu au fost identificate contradicții evidente între dispozițiile legale aplicabile și soluția pronunțată. Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege. În raport de aceste elemente, în mod judicios a concluzionat judecătorul fondului că inspectorul judiciar nu putea proceda la realizarea unei verificări a legalității hotărârii pronunțate în cauză. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,