ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2012/2023

Ședința publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 decembrie 2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției din data de 02 decembrie 2020, dosar c20-1556, dispusă de Inspecția Judiciară.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 13 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței cvile nr. 1128 din 13 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat, în esență, că sentința civilă recurată nu este motivată în fapt și în drept, fiind incompletă, elaborată alambicat și fără a cuprinde motive concrete.

Referitor la motivul de recurs reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în primă instanță nu s-ar fi aplicat normele de drept generale și materiale, fiind, de asemenea, ignorate cele două hotărâri judecătorești ale Judecătoriei Buftea, respectiv nr. 1230/27.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și încheierea nr. 1147/01.10.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Totodată, ar fi fost evitate premeditat, similar altor hotărâri anterioare, obiectele principale ale dosarului nr. x/2013, motiv pentru care acesta le reiterează ca argumente în susținerea recursului.

A mai reclamat acesta și o posibilă stare de incompatibilitate a judecătorului fondului, pe motiv că și-ar fi însușit concluziile pârâtei, fără o analiză a legalității și temeiniciei ordonanțelor și probelor depuse la dosar și fără a înțelege obiectul dosarelor penale, cu scopul de a acoperi nedreptățile comise.

Nu în ultimul rând, acesta a mai arătat și că Inspecția Judiciară nu și-ar fi respectat atribuțiile pentru care a fost înființată, fiind de partea infractorilor, necontribuabili la buget.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2021, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că argumentele invocate de recurentul - reclamant în susținerea recursului nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate sau netemeinicie ale sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, dată fiind situația de fapt expusă, in extenso, în cuprinsul hotărârii recurate precum și a dispozițiilor legale reținute de către instanța de fond ca fiind incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat și a răspuns criticilor formulate prin acțiune, inclusiv din perspectiva art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare în perioada de referință, ce au făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de reclamant, precum și cu administrarea unui amplu probatoriu, ce a constat inclusiv în înscrisurile înaintate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea.

De altfel, instanța de recurs constată că inclusiv prezentul recurs are la bază nemulțumirea recurentului - reclamant față de modalitatea de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale în dosarul penal, raportat inclusiv la interpretarea probatoriului administrat în cauzele penale care au generat litigiul, nefiind expuse alte critici punctuale ale considerentelor care au fundamentat soluția instanței de fond.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, urmare a sesizării numitului A., care a reclamat, pe de o parte, tergiversarea soluționării dosarelor penale nr. x/2011 și nr. y/2013 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, iar pe de altă parte, nelegalitatea și netemeinicia soluțiilor procesuale emise de procurori și menținute de prim-procurorii unității de parchet, de-a lungul perioadei în care s-au aflat pe rol, subliniind că acestea s-ar fi bazat pe un probatoriu incomplet, la data de 07 august 2020 a fost înregistrat dosarul nr. x al Direcției de inspecție pentru procurori.

La data de 10 august 2020 și de 10 septembrie 2020, au fost atașate la dosarul initial al Inspecției Judiciare, adresele nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-au înaintat spre competentă soluționare, două sesizări similare formulate de același petiționar.

Totodată, la data de 17 august 2020, a fost primită adresa nr. x/2020 a Avocatului Poporului, privind o cerere similară, solicitare ce a fost de asemenea atașată dosarului inițial.

Lucrarea a fost soluționată de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul inspectorului - șef al inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, prin rezoluția nr. 2936/A din data de 23 septembrie 2020, prin care s-a dispus clasarea acesteia, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Ca urmare a plângerii prealabile formulată împotriva rezoluției de clasare, înregistrată la data de 24 noiembrie 2021, a fost emisă în lucrarea nr. C20-1556 rezoluția Inspectorului - șef de la data de 02 decembrie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată de recurentul-reclamant din prezenta cauză dedusă judecății.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef din data de 02 decembrie 2020, emisă în lucrarea nr. C20-1556.

Criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Contrar susținerilor acestuia, în cauză au fost aplicate atât normele de drept generale incidente, cât și cele speciale, care în prezenta cauză sunt cele reglementate prin Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, precum și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În acest context, în analiza prevederilor art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în vigoare în perioada de referință, ce au făcut obiectul sesizării disciplinare formulate de reclamant, prima instanță a avut în vedere inclusiv incidența factorilor obiectivi, reprezentați de probatoriul amplu administrat, ciclurile procesuale parcurse de cauzele penale, precum și schema incompletă de personal de la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, care a activat în perioada de referință cu o schemă ocupată, în medie, în proporție de 75%.

Totodată, se reține că, deși recurentul-reclamant avea la dispoziție instituția contestației privind durata procesului penal, prevăzută de art. 488 indice 1 din C. proc. pen., din actele și lucrările dosarului nu rezultă că acesta ar fi întreprins un demers în acest sens.

Mai mult decât atât, trebuie avut în vedere inclusiv faptul că dosarul penal este actualmente soluționat definitiv de instanța de judecată, prin încheierea finală nr. 1543/2020 din 11 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Buftea în cauza nr. x/2020, prin care în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea sa ca nefondată, fiind menținută soluția de clasare a procurorului de caz din data de 18 iunie 2020 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea în dosarul x/2013, precum și ordonanța prim-procurorului aceluiași parchet nr. 151/11-2/2020 din data de 13 iulie 2020, aspect care rezultă chiar din înscrisurile depuse la instanța de fond.

În acest context, instanța de recurs reține și prevederile art. 64 alin. (2) și (3) din Legea nr. 304/2004 care statuează că:

"(2) În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

(3) Soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice".

Din interpretarea logico-sistematică a prevederilor anterior enunțate, rezultă că în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Procurorul poate contesta la secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

Totodată, C. proc. pen. reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6), art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea prin infirmare a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește la art. 339 și art. 340 cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată.

Înalta Curte are în vedere și că verificările efectuate de Inspecția Judiciară se desfășoară conform dispozițiilor art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat, în același sens fiind și deciziile civile nr. 251/11.07.2016 și nr. 401/30.09.2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători.

Prin urmare, în cadrul procedurii disciplinare nu este posibilă o analiză a legalității sau temeiniciei modului de instrumentare a unei cauze, întrucât o asemenea verificare constituie prerogativa exclusivă a autorității ierarhic superioare, și, după caz, a controlului judiciar exercitat de instanța de judecată, potrivit art. 339 și art. 340 C. proc. pen.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare și, ulterior, prin introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a urmărit repunerea în discuție a actelor de procedură penală efectuate în cursul urmării penale în cadrul dosarelor de urmărire penală înregistrate sub numerele 101/P/2011 și nr. 1145/P/2013 pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea.

Legiuitorul român, dând eficiență dreptului de acces la un judecător, în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevăzut și posibilitatea formulării unei plângeri împotriva soluției de netrimitere în judecată sau de neurmărire penală dispusă într-un dosar penal, revenind judecătorului de cameră preliminară competența efectuării unui examen detaliat al circumstanțelor cauzei, verificând soluția atacată pe baza lucrărilor și actelor prezentate.

În consecință, instanța de control judiciar reține că, în cauză, plângerea reglementată de dispozițiile art. 336-340 C. proc. pen. reprezintă singurul instrument juridic și modalitatea generală prin care persoana interesată, care a primit legitimare procesuală în acest sens, provoacă un control de legalitate și temeinicie cu privire la actele și măsurile de urmărire penală.

Nu în ultimul rând, referitor la nemulțumirea recurentului-reclamant legată de modul în care și-a desfășurat activitatea intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, instanța de control judiciar apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. h) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Totodată, în condițiile în care răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat și angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecția Judiciară de a declanșa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorității competente săvârșirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acțiunii judiciare fiind Inspecția Judiciară, având în vedere competențele acesteia date prin lege specială, petiționarul având dreptul de a fi informat cu privire la modul de soluționare a sesizării.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1128 din 13 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.