ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 257/2025

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 18.08.2022, sub nr. x/2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a XI-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției anularea în parte a adresei nr. x/04.07.2022 și a Ordinului nr. 418/C/07.02.2022, emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizații brute lunare de încadrare în raport de transa de vechime efectivă în funcție de peste 20 de ani, gradația 5 și indemnizația corespunzătoare acestei vechimi, precum și în raport de sporurile de risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate, de condiții vătămătoare și periculoase (toxicitate) cuvenite, față de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorității judecătorești pentru aceeași funcție/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior.

Prin sentința civilă nr. 692 pronunțată la 10 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a calificat excepția prescripției invocată de Ministerul Justiției ca fiind o apărare cu privire la fondul cauzei și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Împotriva sentinței civilă nr. 692 pronunțată la 10 aprilie 2023 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinice.

În cuprinsul motivelor de recurs s-au invederat următoarele:

Reclamantul a solicitat anularea răspunsului administrativ nr. 2/26193/2022/04.07.2022 și anularea parțială a Ordinului nr. 418/C/07.02.2022 emis de Ministerul Justiției, cu consecința emiterii unui nou ordin de salarizare care să reflecte indemnizația brută lunară corespunzătoare gradației 5, aferentă unei vechimi în funcție de peste 20 de ani, precum și sporurile de risc, suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase, în raport cu nivelul maxim aflat în plată pentru funcții similare din cadrul autorității judecătorești.

Prin motivele de recurs partea recurentă susține că instanța de fond a ignorat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., invocând sentința civilă nr. 201/23.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 4360/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acel litigiu, instanțele au statuat că Ministerul Justiției are obligația de a emite ordine de salarizare care să reflecte procentele aferente vechimii în muncă și în funcție, precum și sporurile cuvenite, în conformitate cu art. 1 alin. (5)/1 din O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 293/2015 și Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016.

Recurentul subliniază că, în condițiile în care anterior s-a stabilit nelegalitatea unui ordin de salarizare pentru neacordarea sporului de fidelitate, nu este admisibil ca un nou ordin să ignore aceleași drepturi, întrucât s-ar încălca principiul dreptului la un proces echitabil și autoritatea de lucru judecat.

În susținerea recursului, se invocă și principiul nediscriminării prevăzut de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, reiterat prin Decizia nr. 80/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, inclusiv prin luarea în considerare a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Recurentul arată că îndeplinește funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Satu Mare de peste 20 de ani și că, în mod discriminatoriu, Ministerul Justiției refuză să recunoască vechimea efectivă în funcție în calculul indemnizației lunare, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 71/2015 și jurisprudența favorabilă existentă.

În sprijinul susținerilor sale, recurentul invocă hotărâri judecătorești definitive care au recunoscut drepturile salariale ale altor asistenți judiciari, precum sentința civilă nr. 797/2018 a Tribunalului Dâmbovița, sentința civilă nr. 1149/2018 a Tribunalului Vâlcea și sentința civilă nr. 2079/2017 a Tribunalului Dâmbovița, toate confirmate prin decizii ale curților de apel competente.

De asemenea, subliniază că Decizia ICCJ nr. 12/2022 nu este incidentă în cauză, întrucât indemnizația brută lunară a recurentului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar conform pct. 153-154 din considerentele acestei decizii, hotărârile judecătorești definitive sunt prezumate a fi pronunțate în limitele principiului legalității, având caracter irefragabil.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței civile nr. 692/10.04.2023 și obligarea intimatelor la emiterea unui nou ordin de salarizare care să reflecte indemnizația brută lunară în raport de vechimea efectivă în funcție, cu respectarea principiului nediscriminării și a autorității de lucru judecat, în conformitate cu dispozițiile legale incidente și jurisprudența relevantă.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale și a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curte de Casație și Justiție față de prevederile art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 și, în secundar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată, întrucât nu există un efect pozitiv al autorității de lucru judecat față de dispozițiile Legii nr. 304/2004, Legea nr. 153/2017 și dispozițiile Curții Constituționale;

Intimata-pârâtă Înalta Curte a depus note scrise, în cuprinsul cărora a precizat că nu se aplică Decizia nr. 80/2023 a ICCJ, ci decizia RIL nr. 12/2022

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantului, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează în principal solicitarea de solicitat anulare în partea adresei nr. x/04.07.2022 și a Ordinului nr. 418/C/07.02.2022 .

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea, reclamantul formulând recurs criticile putând fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a cărei incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat de pârâtă este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Cu titlu de chestiune prealabilă Curtea reține faptul că, în privința criticilor ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situației de fapt acestea exced controlului instanței de recurs. Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a sentinței nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, aceasta fiind o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege și nedevolutivă, neavând loc o rejudecare a fondului pricinii în recurs.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În ceea ce privește prima critică, referitoare la pretinsa ignorare de către instanța de fond a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, partea recurentă invocând sentința civilă nr. 201/2018 pronunțată de către Curtea de Apel București definitivă prin decizia nr. 4360/2020 a ICCJ, instanța de recurs constată că această susținere nu poate fi primită.

Instanța de fond a analizat în mod pertinent această excepție și a reținut că respectivele hotărâri judecătorești nu tranșează cu autoritate de lucru judecat problema juridică dedusă judecății în prezenta cauză, respectiv recunoașterea vechimii efective în funcție de peste 20 de ani în stabilirea indemnizației lunare de încadrare a unui asistent judiciar.

În dosarul anterior, instanța a statuat asupra recalculării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială, fără a se pronunța cu caracter definitiv asupra includerii sporului de fidelitate în funcție de vechimea efectivă în magistratură.

Prin urmare, nu există identitate între problema de drept dezlegată anterior și cea dedusă judecății în prezent, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Referitor la cea de-a doua critică, privind aplicarea greșită a principiului nediscriminării consacrat de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017, se constată că instanța de fond a reținut în mod corect că acest principiu nu poate fi invocat pentru a modifica regimul juridic aplicabil salarizării asistenților judiciari, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să permită includerea sporului de fidelitate în funcție de vechimea efectivă în magistratură.

Susținerea recurentului-reclamant referitoare la existența unei discriminări în stabilirea indemnizației lunare de încadrare, nu poate fi reținută ca întemeiată, întrucât nu se circumscrie cadrului legal aplicabil și nici nu este susținută de o diferență de tratament juridic care să contravină principiului egalității consacrat de art. 16 din Constituție și de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Instanța de fond a analizat în mod corect această critică și a reținut că regimul juridic al salarizării asistenților judiciari este distinct și reglementat expres de legiuitor, prin art. 16 alin. (1) din Anexa V la Legea nr. 153/2017, care prevede că aceștia sunt salarizați în raport cu tranșele de vechime de la 0 la 3 ani și de la 3 la 5 ani. Această limitare este justificată de natura funcției de asistent judiciar, care este exercitată pe baza unui mandat determinat de 5 ani, conform art. 121 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Prin urmare, legiuitorul a exclus în mod deliberat posibilitatea acordării sporului de fidelitate pentru vechimea ce depășește durata unui mandat, întrucât fidelizarea este incompatibilă cu caracterul temporar al funcției.

Mai mult, Decizia nr. 80/2023 nu este incidentă, întrucât nu vizează regimul juridic al asistenților judiciari, ci se referă la aplicabilitatea principiilor egalității și nediscriminării în contextul unor majorări salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, cu aplicabilitate generală. Or, în cazul de față, nu există o hotărâre judecătorească care să fi statuat cu autoritate de lucru judecat asupra includerii vechimii efective în funcție în calculul indemnizației lunare, ci doar asupra aplicării unei valori de referință sectorială.

Mai mult, prima instanță a reținut în mod corect că invocarea principiului nediscriminării nu poate conduce la modificarea regimului legal aplicabil, în lipsa unei decizii de neconstituționalitate sau a unei intervenții legislative.

În acest sens, Înalta Curte menționează că instanța constituțională, prin Decizia nr. 818/2008, a statuat că instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară, întrucât aceasta ar încălca principiul separației puterilor în stat.

De asemenea, reglementarea salarizării asistenților judiciari a fost constantă în timp, iar includerea sporului de fidelitate nu a fost niciodată prevăzută pentru această categorie profesională. Reîncadrarea personalului s-a realizat în temeiul Legii nr. 284/2010 și al Legii nr. 285/2010, iar ulterior prin Legea nr. 153/2017, toate aceste acte normative menținând limitarea vechimii în funcție la maxim 5 ani pentru asistenții judiciari.

Nu se poate reține existența unei discriminări, întrucât tratamentul juridic aplicabil asistenților judiciari este determinat de natura funcției și de reglementările legale în vigoare, iar instanțele nu pot substitui voința legiuitorului. Așadar, critica privind încălcarea principiului nediscriminării este nefondată și nu poate conduce la reformarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește invocarea jurisprudenței favorabile, respectiv hotărâri judecătorești definitive pronunțate în cauze similare, instanța de fond a subliniat că acestea nu pot constitui temei pentru modificarea regimului legal aplicabil în lipsa unei dispoziții legale exprese.

De asemenea, instanțele nu se pot substitui legiuitorul în stabilirea criteriilor de salarizare, Înalta Curte reiterând faptul că conform jurisprudenței Curții Constituționale (Decizia nr. 818/2008), care a statuat că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu prevederi din alte acte normative.

În fine, în ceea ce privește solicitarea de includere a sporurilor de risc, suprasolicitare neuropsihică, confidențialitate, condiții vătămătoare și periculoase în calculul indemnizației lunare, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 418/C/2022 nu a avut ca obiect stabilirea acestor sporuri, ci doar recalcularea drepturilor salariale în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON. Astfel, nu se poate imputa autorității emitente o nelegalitate sub acest aspect, iar solicitarea de emitere a unui nou ordin de salarizare care să includă aceste sporuri excede obiectului litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 692 pronunțate la 10 aprilie 2023 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 ianuarie 2025.