ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2533/2024

Ședința publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată la data de 18.10.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018*, reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Investiții S.A., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.713.288 RON.

Prin sentința civilă nr. 173 din 15 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Investiții S.A..

A obligat pârâta Compania Națională de Investiții S.A. la restituirea sumei de 1.713.288 RON reprezentând forfetară de 5% încasată din valoarea lucrărilor de construcții-montaj a căror finanțare a fost asigurată de la bugetul de stat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta Compania Națională de Investiții S.A. pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Companiei Naționale de Investiții S.A., recurenta a susținut că instanta de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale reținute în considerente, respectiv art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 25/2001.

Astfel, din dezvoltarea cererii de chemare în judecată formulată de Minister reiese că această instituție tinde la recuperarea unei sume de 1.713.288 RON, reprezentând 5% din valoarea devizelor a 46 de proiecte finanțate de această instituție în anul 2013 (un proiect) și anul 2014 (45 de proiecte), proiecte ce aveau ca obiect executarea unor lucrări de intervenție în prima urgență.

În cadrul devizului fiecăruia dintre aceste proiecte a fost prevăzut un cost de 5% din valoarea acestuia, reprezentând cota forfetară cuvenită CNI pentru serviciile prestate.

Pentru fiecare dintre aceste proiecte, CNI a încheiat în calitate de achizitor contracte de achiziție publică cu antreprenori societăți de drept privat pentru executarea contractelor.

În conformitate cu cele stabilite prin contractele de achiziție semnate între CNI și antreprenori, cota de 5% este inclusă în prețul final al fiecărei lucrări.

Într-o etapă ulterioară, antreprenorii au facturat întregul preț specificat în contract, inclusiv cota forfetară de 5% către CNI. De asemenea, CNI a emis către antreprenori facturi aferente cotei forfetare de 5% arătată mai sus. În cazul fiecărei facturi, CNI și antreprenorul au încheiat operațiuni de compensare în vederea stingerii creanțelor reciproce.

Deși sumele necesare plății antreprenorilor sunt inițial virate de către Minister către CNI, pârâta nu are de fapt niciun drept de dispoziție asupra banilor respectivi, transferul făcându-se de la Minister în contul special deschis de CNI la Direcția trezorerie și contabilitate publică a municipiului București, și ulterior, din contul de trezorerie către antreprenpri. Această lipsă a dreptului de dispoziție asupra unor sume de bani care au rămas individualizate față de patrimoniul CNI are drept consecință faptul că acele sume nu au intrat niciodată în patrimoniul său.

Prin urmare, singura entitate care a exercitat dispoziția juridică asupra sumelor de bani din contul de Trezorerie este Ministerul.

Recurenta-pârâtă a solicitat să constate ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 36 din C. proc. civ. și să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a CNI.

În continuare, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune.

Având în vedere că intimatul-reclamant a înregistrat acțiunea împotriva CNI la data de 25.09.2017, sunt incidente prevederile art. 2517 din C. civ. cu privire la termenul de prescripție a dreptului material la acțiune - 3 ani. Așadar, raportat la data formulării acțiunii reiese din înscrisurile depuse de CNI la dosarul cauzei că pentru anul 2014, anterior datei de 25.09.2014, CNI a încasat suma de 11.631.809,15 RON, astfel că dreptul de a solicita restituirea sumei aferente cotei forfetare de 5%, respectiv 581.590,45 RON este prescris. Aplicând același raționament, în mod evident este prescris și dreptul de a solicita restituirea sumei de 17.537 RON reprezentând cota forfetară aferentă anului 2013.

Recurenta a mai arătat că dreptul intimatului-reclamant la restituirea sumelor reprezentând cota forfetară de 5% s-a născut, potrivit dispozițiilor art. 2528 din C. civ., la momentul la care ministerul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Așadar, acest moment nu poate fi mai târziu de data la care CNI a încasat sumele (în realitate data începerii curgerii termenului de prescripție este data semnării devizelor, întrucât intimatul a aprobat devizele pentru fiecare proiect în parte, iar aceste devize includeau si cota forfetară de 5%), aceasta neputând justifica propria culpă pe faptul că nu i se solicitase de către Curtea de Conturi verificarea ori recuperarea sumelor în discuție.

Cu privire la incidența prevederilor art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001, recurenta-pârâtă a susținut că prin Legea nr. 39/2015 s-a clarificat o situație de fapt preexistentă, anume aceea că, inclusiv în decursul perioadei 2011-2015, interdicția de a percepe cota de 5% se limita la situațiile în care autoritățile administrației publice centrale sau locale aveau o dublă calitate - de beneficiari și finanțatori ai obiectivelor de investiții, or nu există niciun caz de acest fel în perioada vizată (intimatul-reclamant nefiind beneficiarul niciunuia dintre cele 45 de proiecte vizate), astfel încât dreptul CNI la cota forfetară nu poate fi negat.

Astfel, restricția de a încasa cota forfetară de 5% nu este aplicabilă în speță, întrucât aceasta vizează doar proiectele finanțate exclusiv din bugetul autorităților centrale sau locale în calitatea acestora de beneficiari ai obiectivelor de investiții.

Recurenta a criticat reținerile primei instanțe în sensul că argumentele CNI referitoare la inaplicabilitatea art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001 au fost supuse analizei instanței cu ocazia controlului de legalitate a deciziei Curții de Conturi și se impun și în cauza de față ca efect pozitiv al puterii lucrului judecat, fiind tranșate definitiv.

Recurenta a susținut că argumentele sale privind inaplicabilitatea art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001, din perspectiva argumentelor anterior expuse, nu au primit o respingerea motivată prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015, astfel încât să poată fi reținut și opus în prezenta cauza lucrul anterior judecat în litigiul care a avut ca obiect cererea recurentei de anulare în parte a actelor emise de Curtea de Conturi în urma misiunii de audit de conformitate desfășurată la CNI în perioada 07.01.2015-13.03.2015.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casare sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a CNI și în consecință respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Intimatul reclamant Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru netimbrare și nemotivare, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Analiza motivelor de casare

În prealabil, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, Înalta Curte urmează să o respingă constatând că motivele invocate de recurentă se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge și excepția netimbrării, întrucât recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în baza art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere calitatea CNI de instituție publică și faptul că prezenta cauză are ca obiect venituri publice.

Examinând în continuare hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

La data de 20.05.2015 Curtea de Conturi a comunicat CNI cu adresa nr. x, Decizia nr. 6 din data de 06.05.2015 a Curții de Conturi, emisă ca urmare a misiunii de audit de conformitate cu tema "Controlul situației evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului", derulat de Curtea de Conturi la CNI în perioada 07.01.2015 - 13.03.2015.

Decizia emisă de Curte cuprindea o serie de 19 pretinse deficiențe, stabilind măsuri pentru remedierea acestora. Printre aceste deficiențe se număra și cea semnalată la constatarea nr. 19 din cadrul Deciziei, prin care Curtea de Conturi a constatat faptul că CNI ar fi încasat în neconcordanță cu prevederile legale cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcții-montaj/devizului, după caz, a căror finanțare a fost asigurată integral de la bugetul de stat prin MDRAP sau de autoritățile administrației publice locale.

Prin Raportul nr. x/30.01.2017 privind activitatea comisiei de verificare a aspectelor sesizate de Curtea de Conturi a României în cadrul misiunii de audit de conformitate efectuată la societatea comercială Compania Națională de Investiții - CNI S.A., Comisia a reținut următoarele:

- în cazul lucrărilor finanțate integral de către minister, aferente perioadei 2012-2014, CNI nu era îndreptățit la încasarea cotei forfetare de 5%;

- CNI are obligația restituirii cotei forfetare de 5% încasată de aceasta pentru lucrările finanțate integral din bugetul de stat prin bugetul MDRAPFE;

- suma pe care o datorează CNI este în cuantum de 1.713.288 RON, aferentă celor 45 de proiecte transmise de CNI prin adresa nr. x C. civ..N.I. S.A.I04J03.2016.

Împotriva deciziei Curții de Conturi, CNI a formulat contestație, formându-se dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1433/21.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin Decizia nr. 5328/05.11.2019 a Înaltei Curți de Casație Justiție, s-au menținut concluziile Curții de Conturi, reținându-se că CNI nu mai are dreptul de a încasa venituri aferente cheltuielilor forfetare în cuantum de 5% din valoarea devizului, atunci când acestea sunt finanțate integral de către autoritățile administrației publice centrale sau de către autoritățile administrației publice locale.

Înalta Curte constată caracterul nefondat la susținerilor recurentei privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Potrivit art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 25/2001 "Pentru asistența tehnică asigurată de C.N.I. în pregătirea și derularea programelor de investiții, inclusiv pentru plata personalului de supraveghere pe parcursul realizării acestora, în devizul general al lucrării se vor prevedea cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcții-montaj. Aceste sume constituie venituri proprii ale C.N.I."

Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, din actele dosarului, respectiv situația transmisă de CNI S.A. prin adresa nr. x/04.03.2016 privind "lista obiectivelor de investiții finanțate exclusiv din bugetul MDRAP în perioadă 2012-2014", rezultă că sumele achitate în cadrul proiectului au fost achitate de MDRAP în temeiul O.G. nr. 25/2001, iar recurenta CNI era beneficiarul cotei forfetare de 5%.

Argumentele recurentei în sensul că ministerul este singura entitate care a exercitat dispoziția juridică asupra sumelor de bani în discuție din contul de Trezorerie sunt contrazise de lucrările din dosar, respectiv ordinul de plată x/10.11.2014 prin care plata cotei forfetare s-a efectuat de către CNI, din contul său de trezorerie, către CNI, într-un cont deschis la A..

Prin urmare, recurenta nu este doar un simplu intermediar a sumelor forfetare către antreprenori, ci are posibilitatea de a dispune de sumele achitate de minister în temeiul O.G. nr. 25/2001, fiind astfel justificată calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Nefondate sunt și criticile privind prescrierea dreptului la acțiune.

Într-adevăr, potrivit art. 2517 din C. civ., termenul general de prescripție este de 3 ani, însă raportat la data formulării acțiunii, respectiv 25.09.2017, acest termen nu se împlinise. Contrar susținerilor recurentei, instanța de recurs constată că paguba a fost cunoscută de reclamant la data comunicării Deciziei nr. 6 din data de 06.05.2015 a Curții de Conturi și nu la momentul când CNI a încasat sumele de bani ce se solicită a fi restituite, respectiv anul 2013 și 2014.

Referitor la inaplicabilitatea art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, astfel că dezlegarea dată, prin sentința civilă nr. 1433/21.04.2017 a Curții de Apel București problemei de drept referitoare la dreptul CNI de a încasa venituri aferente cheltuielilor forfetare în cuantum de 5% din valoarea devizului se impune, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel că modificările legislative invocate de recurentă nu pot conduce la o altă concluzie decât cea stabilită în mod definitiv în sensul lipsei de temei legal a încasării de către recurenta-pârâtă a veniturilor aferente cheltuielilor forfetare în cuantum de 5%.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

III. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Națională de Investiții S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile nulității pentru netimbrare și pentru nemotivare, ca neîntemeiate.

Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Investiții S.A. împotriva sentinței civile nr. 173 din 15 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 15 mai 2024.