Decizia nr. 2635/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 659/2022 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (MDRAPFE - succesor în drepturi și obligații al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, conform art. 12 din O.U.G. nr. 1/2017 și art. 1 din H.G. nr. 15/2017) a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, solicitând: 1) Obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) din Contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanțare încasată necuvenită în baza Contractului de finanțare susmenționat; 2) Obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata de majorări de întârziere începând cu data de 01.12.2016 (în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată), respectiv 1.300,0620 RON/zi, până la data plății efective. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 659 din 29 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia și a obligat pârâta la plata sumei de 1.300.062,01 RON, reprezentând finanțare încasată necuvenit, precum și la plata majorărilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 până la data plății efective. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 659 din 29 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, apreciind că probele noi impun această soluție, prin raportare la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 79/2022 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În subsidiar, a solicitat reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, atât în ceea ce privește capătul de cerere privind rambursarea sumei de 1.300.062 RON, precum și în ceea ce privește penalitățile aferente. În esență, a arătat că instanța de fond a obligat pârâta la plata debitului principal fără să verifice stingerea prin plată a acestuia la momentul pronunțării hotărârii, încălcând astfel dispozițiile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză, precum și art. 1469 C. civ. A criticat faptul că, în rejudecare, instanța s-a grăbit să se pronunțe pe fondul cauzei fără să verifice circumstanțele cauzei la momentul pronunțării, părțile aflându-se într-o situație diferită față de cea din primul ciclu procesual. În acest sens, a menționat că la data de 07.08.2018 pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a achitat prin OP 2961 suma de 1.300.062.01 RON reprezentând debitul principal în prezenta cauza. Situația actualizată a raporturilor juridice dintre părți nu a fost dezbătută și nici analizată de către instanța de fond înainte de pronunțarea soluției în rejudecare, fapt ce a generat o soluție greșită și o obligație la plata unor accesorii fără să existe un temei legal. Mai mult, a arătat că situația plăților, fiind cunoscută și necontestată de niciuna dintre părți, putea fi aflată de către instanța de fond doar prin solicitarea unui extras de sold actualizat. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului declarat, casarea în tot a hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanța de fond, ținând cont de probele noi, să pronunțe o hotărâre legală și temeinică, în considerarea plății efectuate pe data de 07.08.2018 și o reanalizare judicioasă a eventualelor penalități generate de art. 14 din contractul de finanțare. În continuare, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, nefiind identificată o culpă exclusivă a pârâtei în executarea contractului încheiat între părțile din prezenta cauză. Având în vedere imposibilitatea de implementare a proiectului finanțat prin Contractul nr. x/18.04.2013, părțile au încheiat în anul 2016 un acord de conciliere, la solicitarea reclamantei, convocare sub nr. x/03.10.2016. Acestea au stabilit prin conciliere directă cauza care a împiedicat implementarea proiectului, respectiv culpa executantului lucrărilor de construire, iar pârâta a convenit să restituie suma achitată de reclamantă, respectiv suma de 1.300.062.01 RON, fără penalități. La data de 07.08.2018 reclamanta a primit de la pârâtă suma datorată, fără penalități de întârziere. În reanalizarea situației litigioase, în rejudecare, instanța a admis cererea privind plata penalităților contractuale, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la plata efectivă a sumei de bani, plată care însă se efectuase încă din 2018. Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, și casarea hotărârii atacate și cu privire la cererea reclamantei de plata a penalităților, având în vedere faptul că debitul principal nu genera penalități la 29.03.2022, data pronunțării hotărârii primei instanțe. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa în raport de reorganizarea ministerului. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (subrogat în drepturile Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației) a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursurilor În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 aprilie 2024, cu citarea părților. În ședința publică din 18 aprilie 2024, Înalta Curte a luat act de subrogarea Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene în drepturile Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrație, astfel cum reiese din practicaua încheierii de ședință de la acea dată. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante În ceea ce privește situația litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că între Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Regional 2007-2013, Agenția pentru Dezvoltare Regională Sud-Est, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operațional Regional 2007-2013 și pârâtă, în calitate de Beneficiar, a fost încheiat Contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile pentru implementarea proiectului "Callatis - Istorie la Malul Mării Negre - Măsuri de conservare, restaurare și punere în valoare a patrimoniului istoric și cultural al Municipiului Mangalia". Prin Decizia nr. 86/03.11.2016 reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației a decis rezilierea contractului de finanțare încheiat cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar și a stabilit în sarcina beneficiarului obligația restituirii sumei de 1.300.062,01 RON aferentă cererii de rambursare nr. x, reținându-se, în esență, că nu au fost finalizate activitățile asumate, cum de altfel nu au fost atinse nici rezultatele și obiectivele stabilite prin contractul de finanțare. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 mai 2017, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia, solicitând: 1) obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) din Contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanțare încasată necuvenit în baza Contractului de finanțare; 2) obligarea pârâtei în baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, cod SMIS 18601, la plata de majorări de întârziere începând cu data de 01.12.2016 (în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată), respectiv 1.300,0620 RON/zi, până la data plății efective. În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 3112/09.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanțare încasată necuvenit și la plata de majorări de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din suma menționată anterior, începând cu 01.12.2016 până la data plății efective. Împotriva acestei sentințe, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a formulat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 1055/23.02.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, reținându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv nesoluționarea fondului cauzei. În rejudecare, prima instanță a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia și a obligat pârâta la plata sumei de 1.300.062,01 RON, reprezentând finanțare încasată necuvenit, precum și la plata majorărilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 până la data plății efective. Împotriva sentinței date în rejudecare, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate în cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat în limitele și pentru considerentele prezentate în continuare. În ceea ce privește motivul de casare dezvoltat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În acord cu și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la susținerile părților, la probele administrate în cauză și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că prima instanță a intrat în analiza fondului cauzei, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În continuare, Înalta Curte arată că potrivit motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Analizând criticile recurentei-pârâte prin care se susține că, în rejudecare, instanța de fond a obligat pârâta la plata debitului principal fără să verifice stingere acestuia la momentul pronunțării hotărârii, încălcând astfel dispozițiile art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză, și pe cele ale art. 1469 C. civ., Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate. În esență, recurenta-pârâtă susține că la data de 07.08.2018 a achitat prin OP nr. x suma de 1.300.062,01 RON, reprezentând debitul principal, situație care putea fi aflată de instanța de fond prin solicitarea unui extras de sold actualizat. Chiar dacă judecătorul, în respectarea principiului rolului activ, în scopul aflării adevărului, poate să întreprindă orice demersuri procesuale, să solicite părților explicații, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt și de drept, acesta nu se poate substitui obligațiilor pe care fiecare parte le are în cadrul unui litigiu, astfel cum reiese din dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ.: "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia." Așadar, deși recurenta-pârâtă a efectuat plata debitului principal la data de 07.08.2018 (după pronunțarea instanței de fond în primul ciclu procesual - sentința civilă nr. 3112/09.06.2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și înainte de declararea primului recurs, respectiv la data de 05.09.2018), aceasta a depus dovada plății abia la momentul formulării cererii de recurs în al doilea ciclu procesual, anume la data de 24.02.2023. În plus, Înalta Curte constată că, în rejudecare în fața primei instanțe, recurenta-pârâtă a fost reprezentată prin avocat, care a fost prezent personal la termenul de judecată din 08.03.2022 și a formulat concluzii orale, fără însă a aduce la cunoștința instanței efectuarea plății, deși această împrejurare era în interesul său. Or, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a depus în fața instanței de fond nicio dovadă privind achitarea debitului principal și nici nu a adus la cunoștința instanței această împrejurare, deși avea această posibilitate fie în scris, fie prin concluziile orale formulate în cauză, Înalta Curte nu poate reține încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului, care neavând cunoștință de existența unei situații diferite a raporturilor juridice dintre părți, s-a raportat în mod corect la probele aflate la dosar și la susținerile părților. Însă, având în vedere înscrisurile noi depuse la dosarul instanței de recurs, respectiv extrasul de cont și Ordinul de plată nr. x din 07.08.2018, prin care recurenta-pârâtă face dovada plății debitului principal în sumă de 1.300.062,01 RON ce formează obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată că cererea a rămas fără obiect și, în condițiile art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., care reglementează condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune și care se impun a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, va dispune casarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii privind plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanțare încasată necuvenit. În ceea ce privește cererea de obligare la plata majorărilor de întârziere aferente, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.12.2016 și până la data plății efective, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, cu mențiunea că, în rejudecare, instanța de recurs va avea în vedere data efectivă a plății debitului principal, respectiv 07.08.2018. Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că soluția instanței de obligare la plata accesoriilor este greșită deoarece: a fost dispusă fără să existe un temei legal; părțile au stabilit prin conciliere directă cauza care a împiedicat implementarea proiectului, iar pârâta a convenit să restituie suma achitată de reclamantă, respectiv 1.300.062,01 RON fără penalități; debitul principal nu genera penalități la data de 29.03.2022 (data pronunțării hotărârii recurate). Din actele dosarului, Înalta Curte reține că ședința prin care s-a încercat soluționarea pe cale amiabilă (concilierea directă) a avut loc în luna octombrie 2016, deci anterior emiterii Deciziei nr. 86 din 03.11.2016 prin care intimatul-reclamant a decis rezilierea contractului de finanțare încheiat cu recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar și a stabilit în sarcina beneficiarului obligația restituirii sumei de 1.300.062,01 RON aferentă cererii de rambursare nr. x Prin urmare, este lipsit de relevanță faptul că prin conciliere directă, recurenta-pârâtă a convenit să restituie debitul principal fără penalități, în condițiile în care aceasta nu a procedat la achitarea lui în termen de maxim 15 zile de la data primirii notificării prin care i s-a comunicat decizia de reziliere. În acest sens, reține Înalta Curte că în dispozitivul Deciziei de reziliere nr. 86 din 03.11.2016 s-a menționat expres la art. 2 alin. (2) că: "În baza art. 20 alin. (5) coroborat cu art. 14 din Contractul de finanțare aceste sume urmează a fi restituite de către beneficiar în maxim de 15 zile de la primirea notificării prin care se comunică prezenta decizie, sub sancțiunea calculării dobânzilor de întârziere conform art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare." Cum în mod corect a reținut instanța de fond, cererea privind obligarea la plata majorărilor de întârziere este întemeiată, având la bază dispozițiile art. 14 alin. (13) din contractul de finanțare nr. x/18.04.2013, potrivit cărora: "Începând cu a 16-a (șaisprezecea) zi calendaristică de la termenele prevăzute la alin. (10) și (11), se vor calcula majorări de întârziere în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective". Decizia nr. 86/03.11.2016 a fost transmisă recurentei-pârâte cu Notificarea nr. x/10.11.2016, data primirii acesteia, respectiv 15.11.2016, astfel cum a fost indicată de către intimatul-reclamant, nefiind contestată de către recurentă. În aceste condiții, pentru modul de calcul al majorărilor de întârziere, în mod legal s-a avut în vedere că data primirii notificării de către UAT Mangalia este 15.11.2016, cu scadență de plată a debitului la 30.11.2016, fiind obligată recurenta-pârâtă la plata majorărilor de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate la suma de 1.300.062,01 RON, începând cu 01.12.2016 și până la data plății efective. Cum recurenta-pârâtă a achitat debitul principal la data de 07.08.2018, astfel cum reiese din OP nr. x, instanța de control judiciar reține că plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, este datorată începând cu 01.12.2016 și până la data de 06.08.2018 inclusiv. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Mangalia prin Primar, va casa în parte sentința atacată, în sensul că va respinge ca rămasă fără obiect cererea privind plata sumei de 1.300.062,01 RON reprezentând finanțare încasată necuvenit și plata majorărilor de întârziere de la data de 07.08.2018. Va menține dispoziția sentinței atacate privind plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe zi de întârziere, începând de la 01.12.2016 până la data de 06.08.2018 inclusiv. PENTRU ACESTE MOTIVE,