ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2446/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 15.11.2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantul Complexul Energetic Hunedoara S.A., "in insolvență, in insolvency, en procedure collective", reprezentata legal prin Administrator special A., sub supravegherea administratorului judiciar B., a formulat, în temeiul art. 8(l) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ si fiscal, cerere de chemare în judecată a pârâtei Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 38 din 21.06.2022. comunicata în data de 28.06.2022, prin care a fost respinsă contestația administrativă nr. AS 6129/26.05.2022 înregistrată la pârâta AFM sub nr. x/03.06.2022, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu - Direcția Generală de Administrare Fiscală/Direcția Evidență și Colectare, privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în sumă de 231.172.798,00 RON, calculate în temeiul art. 9 alin. 1 lit. s) din Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobată cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare.

- anularea Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 și exonerarea reclamantului de la plata sumei de 231.172.798.00 RON.

Prin sentința nr. 18/2023 din 1 februarie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-reclamantă Complexul Energetic Hunedoara S.A., aflată în procedură de insolvență, a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobate prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, precum și prevederile H.G. nr. 780/2006.

În susținerea recursului, recurenta arată că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006, calificând penalitatea de 100 euro/tonă de CO2 echivalent emisă ca fiind o obligație certă și exigibilă, fără a analiza natura juridică a acestei sancțiuni și fără a verifica îndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii. Potrivit recurentei, penalitatea instituită de legiuitor are caracter civil, putând fi încadrată fie în sfera răspunderii contravenționale, fie în cea a răspunderii civile delictuale, însă în ambele ipoteze, în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor forme de răspundere juridică. Recurenta susține că nu a existat vinovăție, întrucât imposibilitatea achiziționării și restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a fost generată de împrejurări obiective, respectiv deschiderea procedurii de insolvență și lipsa resurselor financiare, în contextul unei piețe energetice profund nefavorabile producătorilor pe bază de cărbune.

Instanța de fond a ignorat faptul că recurenta desfășoară o activitate de interes public, având ca obiect producerea și furnizarea de energie electrică, iar acționarul unic este Statul român, prin Ministerul Energiei. În acest sens, se invocă dispozițiile O.U.G. nr. 26/2018, care recunosc importanța strategică a recurentului în funcționarea Sistemului Electroenergetic Național, în special în perioadele de iarnă și în condiții climatice extreme. Nota de fundamentare a ordonanței relevă că oprirea capacităților recurentei ar afecta negativ siguranța alimentării cu energie electrică, adecvanța sistemului și securitatea energetică a țării. În acest context, recurentul susține că aplicarea unei sancțiuni pecuniare în cuantum de peste 231 milioane RON, în lipsa unei analize individualizate și fără a se ține cont de circumstanțele economice și statutul juridic al societății, contravine principiilor proporționalității și echității consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta mai arată că instanța de fond nu a analizat în mod real împrejurările care au condus la imposibilitatea achiziționării certificatelor de emisii, deși acestea au fost detaliate în cererea de chemare în judecată și susținute prin acte oficiale. Lipsa resurselor financiare, contextul economic defavorabil și statutul de societate aflată în insolvență sunt elemente care exclud caracterul culpabil al conduitei recurentului și impun o interpretare nuanțată a normelor legale incidente. În plus, instanța nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, care impun criterii de individualizare a sancțiunii, inclusiv gradul de pericol social, circumstanțele personale și economice ale contravenientului, precum și conduita anterioară.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 18/2023 și, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 38/2022 și a Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 emise de Administrația Fondului pentru Mediu, cu exonerarea de la plata penalității stabilite, întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând natura juridică a sancțiunii, circumstanțele obiective ale cauzei și principiile fundamentale ale dreptului administrativ și fiscal.

Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurent se pot circumscrie motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal și recursul incident sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Complexul Energetic Hunedoara S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 38/21.06.2022 prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în sumă de 231.172.798 RON, calculate în temeiul art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobată cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamanta a criticat sentința de fond, invocând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut la pct. II.1 din prezenta decizie.

În raport de criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente, analizate distinct în funcție de fiecare motiv principal invocat:

- Cu privire la natura juridică a penalității reglementate de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006

Recurenta susține că instanța de fond a calificat eronat penalitatea de 100 euro/tonă CO2 echivalent emisă ca fiind o obligație certă și exigibilă, fără a analiza natura juridică a acesteia. Această susținere este neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut în mod corect că penalitatea reglementată de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 are natura unei obligații fiscale, fiind instituită printr-un act normativ cu caracter administrativ-fiscal, în temeiul O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006. Această penalitate nu este supusă regimului juridic al contravențiilor, nefiind prevăzută ca sancțiune contravențională în sensul art. 5 din O.G. nr. 2/2001, și nici nu presupune angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu se impune dovedirea vinovăției sau a unui prejudiciu.

Obligația de plată derivă din nerespectarea unei obligații legale de rezultat - restituirea certificatelor de emisii până la 30 aprilie a anului următor - și este stabilită automat, în cuantum fix, în funcție de numărul de certificate nerestituite, fără a fi necesară individualizarea sancțiunii. Prin urmare, instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale incidente, calificând penalitatea ca o obligație fiscală certă, lichidă și exigibilă.

- Cu privire la pretinsa lipsă de vinovăție și împrejurările obiective invocate

Recurenta invocă imposibilitatea achiziționării certificatelor de emisii din cauza deschiderii procedurii de insolvență și a lipsei resurselor financiare, susținând că nu poate fi angajată răspunderea sa în lipsa vinovăției. Această critică este, de asemenea, nefondată.

Obligația de restituire a certificatelor de emisii nu este condiționată de existența resurselor financiare sau de situația economică a operatorului, ci derivă din reglementările europene și naționale privind protecția mediului și funcționarea schemei de comercializare a certificatelor de emisii. Legea impune o obligație de rezultat, iar neîndeplinirea acesteia atrage automat aplicarea penalității prevăzute de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006.

Instanța de fond a reținut în mod corect că deschiderea procedurii de insolvență nu suspendă obligațiile legale de mediu, iar penalitatea stabilită nu reprezintă o măsură de executare silită, ci un titlu constatator al creanței fiscale. În acest sens, creanța fiscală născută în cursul procedurii de insolvență are caracter de creanță curentă, conform art. 5 pct. 21 și art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, fiind exigibilă și supusă plății cu prioritate.

- Cu privire la activitatea de interes public și statutul juridic al recurentei

Recurenta invocă faptul că desfășoară o activitate de interes public, având ca obiect producerea și furnizarea de energie electrică, iar acționarul unic este Statul român. De asemenea, se face trimitere la O.U.G. nr. 26/2018, care recunoaște importanța strategică a recurentei în funcționarea Sistemului Electroenergetic Național.

Aceste aspecte, deși relevante în planul politicilor energetice naționale, nu pot constitui cauze de exonerare de la aplicarea unei obligații legale de mediu. Instanța de fond a analizat aceste susțineri și a reținut în mod corect că obligația de restituire a certificatelor de emisii este impusă de reglementările europene și naționale, fără derogări pentru operatorii economici aflați în insolvență sau care desfășoară activități de interes public.

Principiul proporționalității nu este aplicabil în cazul penalităților fiscale stabilite automat, în cuantum fix, în temeiul unei obligații legale de rezultat. Jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune o analiză individualizată în cazul unor sancțiuni de natură fiscală, ci doar în cazul sancțiunilor contravenționale sau penale, ceea ce nu este cazul în speță.

- Cu privire la aplicabilitatea art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001

Recurenta susține că instanța de fond nu a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind criteriile de individualizare a sancțiunii. Această susținere este nefondată.

Instanța de fond a reținut în mod corect că penalitatea reglementată de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 nu are natura juridică a unei sancțiuni contravenționale, ci reprezintă o obligație fiscală stabilită automat, în cuantum fix, fără a fi necesară individualizarea. Prin urmare, dispozițiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile în cauză, iar instanța nu era obligată să analizeze criteriile de individualizare prevăzute de acest act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. - în insolvență.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A.-în insolvență, prin administrator special A., sub supravegherea administratorului judiciar B. împotriva sentinței nr. 18/2023 din 01 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 25 aprilie 2024.