ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2228/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată, la data de 11.03.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar prin verificarea situației fiscale personale nr. 98/2017, înregistrată sub nr. A VEF 3973/17.08.2017, anularea Raportului de verificare a situației fiscale personale nr. 96/14.07.2017, înregistrat sub nr. x VEF 3972/17.08.2017, și anularea Deciziei nr. 14/28.01.2020 privind soluționarea contestației. Prin sentința nr. 227 din 9 februarie 2023, Curtea a admis cererea de majorare a onorariului de expert cu suma de 6.000 RON și a pus în sarcina reclamantului obligația de plată a diferenței de onorariu în cuantum de 6.000 RON către expert. A admis în parte acțiunea reclamantului și a anulat în parte Raportul de inspecție fiscală nr. x/14.07.2017 (nr. 3972/17.08.2017), Decizia de impunere nr. x/17.08.2017 și Decizia nr. 14/28.01.2020 de soluționare a contestației pentru obligațiile principale și accesorii aferente anului 2011 în integralitate și în parte pentru obligațiile principale și accesorii aferente anului 2013. A menținut Raportul de inspecție fiscală nr. x/14.07.2017 (nr. 3972/17.08.2017), Decizia de impunere nr. x/17.08.2017 și Decizia nr. 14/28.01.2020 de soluționare a contestației pentru suma de 683.328 RON impozit pe venit suplimentar aferent anului 2013, suma de 223.380 RON dobânzi aferente impozitului pe venit suplimentar aferent anului 2013 și suma de 134.615 RON penalități aferente impozitului pe venit suplimentar în anul 2013. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată, și a reținut că sentința este executori cu privire la plata diferenței de onorariu de expert, potrivit art. 339 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea supusă contestației în anulare Prin decizia nr. 1614 din data de 21 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 227 din 9 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A constatat nulitatea recursului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția de Soluționare a Contestațiilor împotriva aceleiași sentințe.

Contestația în anulare Împotriva deciziei nr. 1614 din data de 21 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. În motivarea căii de atac exercitate, s-a arătat că instanța supremă a respins recursul formulat de ANAF, reținând în mod eronat că cererea de recurs nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de lege. Această concluzie a fost fundamentată pe ideea că simpla indicare formală a încadrării recursului într-unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului. Totodată, instanța a apreciat în mod greșit că recursul nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) lit. d) din același act normativ. Contestatoarea arată că, în cuprinsul cererii de recurs, au fost expuse atât critici de ordin juridic, cât și elemente de fapt, menite să evidențieze nelegalitatea hotărârii instanței de fond. Astfel, se susține că nu se poate reține că motivele invocate nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de lege, întrucât acestea sunt formulate în mod concret și permit instanței de control judiciar să analizeze legalitatea hotărârii atacate. Se invocă, în acest sens, prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora sancțiunea nulității cererii de recurs intervine doar în ipoteza în care motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare reglementate de art. 488. În continuarea argumentației, se subliniază că, din conținutul motivelor de recurs, rezultă fără echivoc că acestea vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, se apreciază că decizia instanței supreme, prin care s-a constatat nulitatea recursului, este rezultatul unei erori materiale, întrucât ignoră conținutul efectiv al cererii de recurs și încadrarea juridică a criticilor formulate. Astfel, se arată că nu poate fi reținută ideea că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488, întrucât, chiar dacă textul art. 488 pct. 8 nu impune indicarea expresă și exhaustivă a normelor legale încălcate, din lectura cererii de recurs rezultă fără echivoc care sunt dispozițiile normative pe care instanța de fond le-a ignorat sau le-a aplicat greșit în soluționarea cauzei. În susținerea acestei poziții, se invocă prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora sancțiunea nulității cererii de recurs intervine doar în ipoteza în care motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488. Or, în speță, motivele de recurs se subsumează în mod evident dispozițiilor art. 488 pct. 8, întrucât se invocă în mod concret încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Mai mult, prin cererea de recurs au fost furnizate instanței de control judiciar suficiente elemente privind dispozițiile legale incidente, astfel încât aceasta să poată analiza legalitatea hotărârii atacate. În aceste condiții, nu se poate pune problema aplicării sancțiunii nulității pentru nemotivare, întrucât instanța de recurs nu se află în imposibilitatea de a verifica legalitatea hotărârii instanței de fond. Așadar, cererea de recurs este motivată în mod corespunzător, iar motivele invocate se încadrează în prevederile legale incidente, ceea ce exclude aplicarea sancțiunii nulității. Pe cale de consecință, se solicită admiterea contestației în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., anularea deciziei civile nr. 1614/2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, rejudecarea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 227/09.02.2023 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020, admiterea recursului și casarea hotărârii instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul A. a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă față de faptul că ANAF nu a invocat veritabile erori materiale, conform celor prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea contestației în anulare, ca nefondată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Referitor la inadmisibilitatea contestației în anulare, astfel cum a fost invocată de intimat în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că singura condiție de admisibilitate ce se impune a fi îndeplinită în cadrul contestației în anulare speciale prevăzute de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este aceea ca hotărârea atacată să fie pronunțată de instanța de recurs, condiție îndeplinită în prezenta cauză. Examinând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate, cu apărările formulate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, Înalta Curte o va respinge pentru considerentele în continuare arătate. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale. Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., invocat drept temei al contestației în anulare: "Art. 503 alin. (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (…) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;(…)". Înalta Curte reține că, pentru a fi incident acest caz de contestație în anulare, este necesar ca hotărârea împotriva căreia se îndreaptă contestația să fie pronunțată în soluționarea căii de atac a recursului, iar contestatorul să invoce existența unor erori materiale, săvârșite de instanța de control judiciar, care au influențat soluția astfel pronunțată. În definirea cazului de contestație în anulare privitor la existența unor erori materiale, textul de lege are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ce conduc la retractarea hotărârii pronunțate și pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. În speță, se observă că instanța de recurs a constatat nul recursul declarat de ANAF împotriva hotărârii instanței de fond, reținând că recurenta s-a limitat la a relua situația de fapt, la a prezenta argumentele invocate și la judecata pe fond și la a combate probatoriul administrat, fără a se referi, în niciun fel, la considerentele reținute de prima instanță și fără a-și circumstanția criticile de nelegalitate, în sensul de a preciza de ce sentința ce face obiectul prezentului recurs ar fi nelegală sau de a evidenția modalitatea în care instanța de fond ar fi aplicat greșit normele de drept material incidente cauzei. Contestația în anulare nu are menirea de a crea o cale de atac suplimentară, un "recurs la recurs" în favoarea părții care o exercită, ci reprezintă un remediu procedural utilizat în cazuri specifice, limitativ prevăzute de C. proc. civ.. Legiuitorul nu a intenționat ca, pe calea contestației în anulare, să deschidă părților posibilitatea formulării unei noi căi de atac, prin care să fie analizate ori reanalizate aspecte de temeinicie și/sau legalitate ale hotărârii judecătorești, ci acest mijloc procedural a fost destinat exclusiv pentru îndreptarea unor nereguli procedurale expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că în cauză nu se invocă de către contestatoare o greșeală materială a instanței de recurs, cu privire la date sau elemente ale dosarului cauzei. Motivele prezentate în contestația în anulare se referă la însăși legalitatea deciziei atacate, contestatoarea formulând critici asupra modului în care instanța de recurs a înțeles să aplice dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Contestatoarea solicită, practic, a se da o altă interpretare dispozițiilor legale, invocând, astfel, aplicarea greșită a acestora, și nu o "eroare materială", astfel cum este reglementată această noțiune de prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Prin promovarea contestației în anulare, titularul căii de atac urmărește să obțină rejudecarea cauzei pentru motive de pretinsă nelegalitate a deciziei atacate, demers inadmisibil în raport de condițiile de exercitare ale contestației în anulare, pe calea acestei căi de retractare neputând fi înlăturate presupuse greșeli de judecată și nici cenzurat modul în care instanța de recurs a răspuns motivelor de casare invocate de partea recurentă. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.