ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2224/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a solicitat revocarea sau modificarea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, respectiv a art. 2 din actul administrativ menționat, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că, prin Decizia nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus la art. 1 ca, începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiștii IT, tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a unităților de parchet din circumscripția teritorială, să fie salarizați prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar la art. 2 ca "începând cu data de l ianuarie 2018, drepturile salariale să fie stabilite potrivit art. 1 din decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare".

Reclamanta a arătat că se impune admiterea acțiunii, în condițiile în care, atât prin decizii ale ÎCCJ și CCR, cât și prin actele administrative de stabilire a drepturilor de salarizare, invocate în preambulul deciziei, angajatorul recunoaște acest beneficiu începând cu data de l august 2016. Totodată, reclamanta a menționat că în cauză sunt incidente și prevederile art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia nr. 794/2016 și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 55/2021, detaliind paragrafe incidente speței de față.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 7, Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Prin sentința civilă nr. 343 din 3 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține aplicarea greșită, de către instanța de fond, a terenului de prescripție.

În acest sens a arătat că potrivit prevederilor art. 171 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale derivând din plata salariului.

Se susține că, în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. De asemenea, în art. 278 alin. (1) din Codul muncii se prevede că dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Prin urmare, termenelor de prescripție reglementate de art. 171 și 268 din Codul muncii le sunt aplicabile dispozițiile art. 2.500 și următoarele din C. civ. privind începutul, suspendarea sau întreruperea curgerii lor.

Astfel, în primul rând, în speță, angajatorul nu putea să invoce că s-ar fi împlinit termenul de prescripție de 3 ani, în al doilea rând, a remarcat că potrivit celor consemnate la pct. 4 din decizia criticată că termenul de prescripție de 3 ani este calculat greșit de către angajator, în mod regresiv, prin raportare la data emiterii decizie - 21.12.2021.

Or, termenul începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În al treilea rând, am arătat că la pct. 4 din decizie, angajatorul PCAB invocă prescripția extinctivă, deși recunoaște dreptul la stabilirea si acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând ca data de 01.08.2016.

Astfel, o recunoaștere a dreptului din partea angajatorului în favoarea angajaților este incompatibilă cu invocarea de către același subiect de drept a prescripției extinctive în ceea privește dreptul la acțiune al angajaților. În al patrulea rând, la pct. 1 din ordinul criticat, pârâta recunoaște explicit dreptul meu de a fi salarizată cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Această recunoaștere, în aplicarea dispozițiilor art. 2506 alin. (4) C. civ., echivalează cu renunțarea la prescripție, fie ea și deja împlinită (a se vedea art. 2507 C. civ.).

Conchide recurenta că recunoașterea dreptului are drept efect și plata acestuia din momentul recunoașterii, în acord cu Decizia CCR nr. 794/2016 și RIL nr. 55/2021, respectiv 1 august 2016.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a formulat

Note de ședință prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

În esență, a susținut că, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor deciziei, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, recalcularea și plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON necesitând astfel a respecta termenul de trei ani calculat în raport de data adoptării actelor.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reține că principala critică formulată prin cererea de recurs privește data de la care au fost acordate drepturile salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, recurenta-reclamantă cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 și nu cu trei ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea termenului de prescripție, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 519/21.12.2021.

Așadar, în cauză, chestiunea litigioasă este aceea de a stabili dacă emitentul a recunoscut, în favoarea reclamantei, dreptul la stabilirea salariului prin raportare la V.R.S. 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, și dacă această recunoaștere are valoarea unei renunțări la prescripție.

Cu privire la acest aspect invocat de recurenta-reclamantă, prima instanță, în mod temeinic, a reținut că acestea nu sunt relevante, întrucât actul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii.

Or, din analiza actului de salarizare rezultă că el prevede două ipoteze:

- situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă calculat prin raportare la data emiterii deciziei; - situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora;

În speța de față, recurenta-reclamanta nu a invocat că existența unor hotărâri judecătorești executorii prin care să i se fi recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, așa cum bine a punctat judecătorul fondului.

Ca atare, în cauză nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 2506 alin. (4) din C. civ. care prevăd că recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție, iar potrivit art. 2510 alin. (1) din același act normativ După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel", concluzia instanței de fond este corectă în sensul că, din conținutul deciziei contestate rezultă cu certitudine că dreptul la stabilirea și acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON a fost recunoscut pe cale administrativă, în limita termenului de prescripție de 3 ani.

A mai susținut recurenta -reclamantă că prevederile legale care reglementează instituția prescripției extinctive, sting prin intervenția acesteia doar dreptul material la acțiune, nu și dreptul subiectiv, care continuă să existe astfel încât acordarea să poate fi aplicată începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la această susținere a recurentei este de precizat că decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

Recurenta a mai susținut că instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, iar întrucât nu se poate considera că aceasta au stat în pasivitate, această instituție nu îi este aplicabilă. Având în vedere cele expus în cuprinsul deciziei reiese că pârâtul nu a înțeles să renunțe expres sau tacit la beneficiul prescripției.

Este de observat aici că la art. 4 din decizie se prevede în mod explicit faptul că, în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă(prin decizia contestată) "recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii prezentei decizii.".

Mai mult, trimiterea din cuprinsul deciziei la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 pentru,modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această mențiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că, în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin această decizie (cum este și cazul reclamantei, care nu a invocat că este beneficiara a unor hotărâri judecătorești executorii prin care să i se fi recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu o altă dată) recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.

Curtea reține că decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 16.12.2021, ceea ce înseamnă că decizia are în vedere drepturile pentru perioada 16.12.2018-16.12.2021.

Ceea ce interesează în concret este că acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON nu poate fi realizată cu încălcarea regulilor prescripției extinctive nici prin luarea în considerare a mecanismului egalizării astfel cum pretinde recurenta-reclamanta.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât și a termenului de prescripție extinctivă.

Pentru situația în care pârâta/pârâtul a fost obligată, prin hotărâri judecătorești, la plata unei diferențe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, este incident art. 3 din decizie, recalcularea și plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești, care au autoritate de lucru judecat.

În concluzie, acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON nu poate fi realizată cu încălcarea regulilor prescripției extinctive nici prin luarea în considerare a mecanismului egalizării astfel cum pretinde recurenta-reclamanta.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei -reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 343 din 3 martie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 17 aprilie 2024.