ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4998/2023

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 25.02.2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z. în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, AA., BB., CC., DD., EE., FF. în calitate specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, GG., HH., II., JJ., KK., în calitate de personal conex personalului auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, în temeiul reglementării speciale, respectiv art. 7 alin. (2), Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii 153/2017 și în temeiul reglementarii generale, respectiv Legea nr. 554/2004, au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. Anularea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripției.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 1781 din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a calificat excepția prescripției dreptului la acțiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 1781 din data de 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., în calitate de personal auxiliar de specialitate (grefieri) în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, AA., BB., CC., DD., EE., FF. în calitate specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București și GG., HH., II., JJ., KK., în calitate de personal conex personalului auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, în fapt prin Decizia nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-au dispus următoarele: "Art. 1. - începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiștii IT, tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a unităților de parchet din circumscripția teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în condițiile prezentei decizii". (...) "Art. 4. - în cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face cu respectarea termenelor de prescripție de 3 ani, calculate în raport cu data emiterii prezentei decizii". În esență, motivele care au stat la baza cererii de chemare în judecată s-au raportat la recunoașterea dreptului chiar prin actul administrativ de salarizare, sens în care, recurenții-reclamanți au înțeles să invoce aplicarea în speță a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului și începerea unui nou termen de prescripție. Totodată, au invocat și incidența în cauză și a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., conform căruia "Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea unei garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție". În primul rând, în speță, angajatorul nu putea să invoce că s-ar fi împlinit termenul de prescripție de 3 ani. În al doilea rând, în raport de cele consemnate la pct. 4 din decizia criticată, s-a susținut că termenul de prescripție de 3 ani este calculat greșit de către angajator, în mod regresiv, prin raportare la data emiterii decizie - 21.12.2021. Or, termenul începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În al treilea rând, față de pct. 4 din decizie, angajatorul PCAB invocă prescripția extinctivă, deși recunoaște dreptul la stabilirea și acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând ca data de 01.08.2016. Or, o recunoaștere a dreptului din partea angajatorului în favoarea angajaților este incompatibilă cu invocarea de către același subiect de drept a prescripției extinctive în ceea privește dreptul la acțiune al angajaților. În al patrulea rând, la pct. 1 din ordinul criticat, pârâta recunoaște explicit dreptul recurenților-reclamanți de a fi salarizați cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Această recunoaștere, în aplicarea dispozițiilor art. 2506 alin. (4) C. civ., echivalează cu renunțarea la prescripție, fie ea și deja împlinită (a se vedea art. 2507 C. civ.). În speță, prima instanță a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 171 Codul muncii referitor la termenul de prescripție de 3 ani în materia drepturilor salariale. Astfel, rezultă în mod clar din decizie că termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021. Referirile emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaștere a dreptului din moment ce însuși emitentul deciziei a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripție. În privința regimului juridic al prescripției extinctive, Curtea a statuat că sunt aplicabile dispozițiile C. civ. Astfel, pornind de la dispozițiile art. 2500 alin. (1) Noul C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp, să-și piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție, și odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Faptul că prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecințele imposibilității invocării prescripției de către emitentul actelor atacate. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 - hotărârea cuprinde motive contradictorii - se arată că în cuprinsul hotărârii atacate, instanța în mod corect a reținut că "prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen", însă contrar mecanismului acesteia spune un non sens juridic și anume că debitorul după ce recunoaște creanța, poate invoca prescripția; or recunoașterea creanței face să curgă un nou termen de prescripție de la data recunoașterii, fiind imposibil ca aceasta să fie invocată drept motiv pentru a nu fi respectată obligația. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - se arată că, în cadrul hotărârii atacate, cu privire la renunțarea dreptului de a opune prescripția, instanța a reținut: "Dacă renunțarea expresă nu comportă discuții, în cazul celei tacite, aceasta trebuie așadar să aibă un caracter neîndoielnic, putând să rezulte doar din manifestări neechivoce. Procedând de maniera contrară, stipulând expres că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii deciziei atacate, autoritatea pârâtă a acționat în limitele legii, tocmai în considerarea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive." Așadar, Curtea de apel a privit dispozițiile art. 1 din actul atacat ca pe o renunțare tacită, în acest sens făcând aplicarea dispozițiilor art. 2508 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora: Renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce. Or, rezultă fără echivoc, că sintagma scrisă a debitorului: "începând cu data de 01.08.2016 personalul auxiliar de specialitate specialiștii IT, tehnicienii criminaliști, ca personal asimilat grefierilor și personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a unităților de parchet din circumscripția teritorială se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON (...)" reprezintă cea mai pură formă a unei renunțări exprese la prescripție. În concluzie, având în vedere motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, solicită admiterea recursului, casarea sentinței, iar după rejudecarea litigiul în fond - anularea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea recurenților-reclamanți având în vedere valoarea de referință sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripției.

Apărările formulate în cauză. În cauza de față intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20 septembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția instanței de recurs. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenții-reclamanți au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea, în parte, a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și obligarea pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605.225 RON, începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără aplicarea prescripției. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, în raport de prevederile art. 171 Codul muncii, referitor la termenul de prescripție de 3 ani în materia drepturilor salariale, rezultă în mod clar că termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 08.12.2021. Referirile emitentului la data de 1 august 2016 nu pot fi interpretate ca o recunoaștere a dreptului din moment ce însuși emitentul deciziei a prevăzut la art. 4 din ordin că plata se face cu respectarea termenului de prescripție. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că prin primul motiv se invocă incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii - având în vedere că, deși prima instanță a reținut că "prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen", în mod contrar a reținut că debitorul după ce recunoaște creanța, poate invoca prescripția. Or, recunoașterea creanței face să curgă un nou termen de prescripție de la data recunoașterii, fiind imposibil ca aceasta să fie invocată drept motiv pentru a nu fi respectată obligația. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru cazul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dacă: - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; - lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Concret, recurenții-reclamanți susțin că din dispozițiile deciziei contestate rezultă cu claritate că a fost recunoscut dreptul la stabilirea și acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, iar în cazul recunoașterii dreptului, făcută printr-un act scris, reprezintă o renunțare la prescripție. Or, în speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că interpretarea dată de recurenții-reclamanți nu poate fi primită având în vedere că, în mod corect a reținut prima instanță că prin decizia de salarizare emisă, intimata-pârâtă nu a procedat la o recunoaștere explicită a drepturilor acestora, ci a menționat în mod expres categoria celor care beneficiază de acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, delimitând cele două situații: (1) situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin însăși decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și (2) situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. Într-adevăr, potrivit art. 171 alin. (2) Codul muncii "Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului", însă în cazul de față nu este vorba despre o recunoaștere a unor drepturi salariale pentru o parte dintre salariați în detrimentul altor salariați, ci este vorba de situația distinctă în care se află cei care nu beneficiază de acordarea drepturilor salariale prin hotărâri judecătorești, ci beneficiază de acordarea acestor drepturi pe cale administrativă, în virtutea legii, aspect în raport de care Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca nefondat. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 2508 alin. (2) din C. civ. Înalta Curte constată că potrivit motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Conform art. 2.508 alin. (2) din C. civ., "renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce." Înalta Curte constată că, din cuprinsul hotărârii atacate pe această cale, rezultă o interpretare corectă a primei instanțe în sensul că "renunțarea tacită la prescripție trebuie să rezulte dintr-un fapt sau o serie de fapte ale debitorului, care implică intenția abandonării dreptului de a invoca prescripția, acesta realizându-se de bunăvoie și în deplină cunoștință de cauză, iar deducerea intenției debitorului de a renunța la dreptul de a invoca prescripția este apanajul instanțelor de judecată". De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că o renunțare tacită la dreptul de a invoca prescripția constă în executarea de bunăvoie a unei obligații prescrise [art. 2506 alin. (3) noul C. civ..], situație care ce nu regăsește în cauza pendinte, precum și în cazul constituirii unor garanții în favoarea creditorului, pentru plata creanței prescrise [art. 2506 alin. (4) noul C. civ..], de asemenea inexistentă. În acest context, Înalta Curte constată că atât timp cât intimata-pârâtă a stipulat în mod explicit că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii deciziei atacate, înțelegând să opună în mod explicit prescripția extinctivă și să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa de voință este lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale. Acest aspect rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul dispozițiilor art. 4 al ordinului contestat, în care se menționează că: "În cazul personalului menționat la art. 1 căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea prezentei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculate în raport de data emiterii prezentei decizii". Făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor legal mai sus citate, Înalta Curte constată că în cazul recurenților-reclamanți a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor salariale, în limitele și cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, context în care, recalcularea și plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON pe cale administrativă, se poate face în limita termenului de prescripție de 3 ani, așa cum dispun prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii "(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate." Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport de aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.