ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2220/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 11.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, solicitând: - anularea parțială a Ordinului ANSVSA nr. 109/06.09.2019, în legătură cu Art. I pct. 2 prin care s-a modificat Art. 15 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 49/04.05.2018 pentru aprobarea structurii organizatorice și a Regulamentului de organizare si funcționare al direcțiilor sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București; - obligarea pârâtei să abroge prevederile Art. 15 din Anexa nr. 2 la Ordinul ANSVSA nr. 49/04.05.2018 pentru aprobarea structurii organizatorice și a Regulamentului de organizare si funcționare al direcțiilor sanitare veterinare si pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, prin realizarea operațiunii administrative de abrogare, respectiv prin emiterea unui ordin de abrogare. La termenul de judecată din data de 25.05.2021, reclamantul a depus la dosarul cauzei o cerere, prin care a invocat excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 270/27.10.2020.

Sentința pronunțată de curtea de apel Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 676 din 5 aprilie 2022, a respins excepțiile de nelegalitate, ca inadmisibile. A respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, ca neîntemeiată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe pct. 6 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate, în principal casare cu trimitere spre rejudecare și, în subsidiar, casarea cu reținere și, în rejudecarea cauzei, admiterea în integralitate a cererii de chemare în judecată formulate, cu ambele capete de cerere. A criticat sentința pronunțată în fond pentru următoarele motive: În cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde nici argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii și nici argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a unor importante critici de nelegalitate, invocate distinct pe primul capăt de cerere. În contextul în care cererile și susținerile recurentului nu au primit un răspuns clar și explicit în sensul celor statuate de CEDO, cererea cu care a investit instanța a rămas parțial nesoluționată, impunându-se astfel casarea cu trimitere spre rejudecare. S-a susținut incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Sentința fiind dată cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a art. 13, art. 17, 64 si art. 65 din Legea nr. 24/2010, raportat la prevederile O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificata prin Articolul unic din Legea nr. 85/25.04.2019, respectiv cu încălcarea si/sau aplicarea greșită a art. 22 alin. (1) si 2 din Legea nr. 182/2022 și a art. 86 din H.G. nr. 585/2002. Așa cum a arătat la fond, Ordinul nr. 109/2019 a fost emis cu încălcarea art. 13 si art. 17 din Legea nr. 24/2000, întrucât prevederile Art. I pct. 2 din cuprinsul acestuia nesocotesc prevederile actului normativ de nivel superior reprezentat de O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 85/2019. Mai susține recurentul-reclamant că, într-o evidentă contradicție cu modificările aduse O.G. nr. 42/2004, prin Art. I pct. 2 din Ordinul nr. 109/06.09.2019 a fost reglementată în sarcina personalului de conducere al structurilor subordonate ANSVSA, din care și recurentul face parte, o obligație pe care legiuitorul a înțeles în mod explicit să o elimine odată cu adoptarea Legii nr. 85/2019. La momentul emiterii Ordinului nr. 109/06.09.2019, intimata era obligată să respecte atât consecințele adoptării Legii nr. 85/2019, respectiv abrogarea Art. 6 6 alin. (5) si (6) din O.G. nr. 42/2004, cât și regulile procedurale prevăzute de Legea nr. 24/2000. În contra celor reținute de instanță, este de observat că dispozitiile generale ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate și ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate, nu se referă în mod explicit la domeniul sanitar veterinar, după cum nu se referă în mod explicit la niciun domeniu. Instanța a reținut în mod greșit că, din conținutul Legii nr. 182/2002, ar rezulta că autoritatea condusă de recurent, respectiv DSVSA Bucuresti, gestionează secrete de stat, de nivel strict secret. În realitate, o astfel de prevedere nu exista nici în cuprinsul Legii nr. 182/2002 si nici într-un alt act normativ. Raportându-se, în general, la sistemul sanitar veterinar, trebuie observat că dispozitiile Legii nr. 182/2002 si H.G. nr. 585/2002 au caracterul unor norme generale ale căror efecte sunt restrânse prin existența normelor speciale reprezentate de O.G. nr. 42/2004. Se mai arată că raportul dintre cele doua categorii de norme trebuie interpretat în favoarea normei speciale reprezentata de O.G. nr. 42/2004. În acest context reamintește că potrivit expunerii de motive care a stat la baza adoptării Legii nr. 85/2019, legiuitorul a eliminat obligația deținerii Certificatului ORNISS în sistemul sanitar veterinar, întrucât " din întreaga legislație specifică sistemului sanitar veterinar ..] rezultă fără echivoc faptul că personalul sanitar veterinar, inclusiv cel cu funcții de conducere din sistemul sanitar veterinar, gestionează doar informații secrete de serviciu și nu gestionează informații secrete de stat ". Așa fiind, necesitatea Certificatului ORNISS nu se poate deduce de plano nici din prevederile Legii nr. 182/2002, nici din cele ale Standardelor de protecție aprobate prin H.G. nr. 585/2002 si nici măcar din faptul că la nivelul ANSVSA sunt gestionate informații clasificate și funcționează structuri de securitate cu atribuții în acest sens. Stabilirea unei astfel de cerințe impune o distincție clară între cele doua tipuri de informații clasificate (secrete de stat sau de serviciu), Certificatul fiind necesar doar în cazul gestionării unor secrete de stat și doar la nivelul structurii care gestionează astfel de informații (ceea ce nu este cazul în privința structurilor subordonate ANSVSA). Faptul că în sistemul sanitar veterinar nu sunt gestionate informații secrete de stat, ci doar informații secrete de serviciu, reprezintă argumentul în baza căruia legiuitorul a abrogat dispozitiile O.G. nr. 42/2004 care reglementau obligația deținerii Certificatului și a autorizației ORNISS. În ceea ce privește Hotărârea de Guvern secretă nr. S/1055/2018. contrar celor reținute la fond. aceasta este irelevantă întrucât nu cuprinde informații secrete de stat gestionate la nivelul DSVSA Bucuresti, ci doar informații gestionate la nivelul ANSVSA, care este o structura cu organizare si conducere proprie, fără legătură cu organizarea si conducerea structurilor subordonate. În măsura în care nu ar fi omis să analizeze aceasta pretenție, instanța ar fi trebuit să observe ca recurentul justifică interesul de a solicita abrogarea art. 15 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 49/2018, chiar dacă actuala formă a acestuia a fost stabilită prin Ordinul nr. 109/2019, iar acest ordin face obiectul separat al primului capăt de cerere. Interesul rezultă din faptul că în ipoteza anulării Ordinului nr. 109/2019, prevederile art. 15 din Anexa nr. 2 la Ordinul nr. 49/2018 își vor relua aplicabilitatea în forma în care au fost inițial adoptate, forma care contravine în egală măsură actualei legislații de nivel superior reprezentată de O.G. nr. 42/2004.

Procedura în fața instanței de recurs Intimata a depus întâmpinare, prin care a învederat că abrogarea, prin Legea nr. 85/25.04.2019, a alin. (5) și (6) ale articolului 6 6 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, nu schimbă situația existentă anterior emiterii Legii nr. 85/25.04.2019, având în vedere că Ordinul nr. 109/06.09.2019 a fost emis ținând cont de prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare și ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare. Se mai susține că, potrivit prevederilor Legii nr. 182/2002, Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, ca organ de specialitate al administrației centrale, gestionează documente care conțin informații clasificate secrete de stat, nivel strict secret. În acest context, a fost aprobată Hotărârea Guvernului nr. S/1055/2008 privind Lista cuprinzând categoriile de informații secrete de stat, pe niveluri de secretizare, elaborate sau deținute de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și termenele de menținere a acestora în niveluri de clasificare, document clasificat secret de stat, nivel secret. Față de acestea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce vor succede: Cu titlu prealabil, având în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în deplin acord cu orientarea jurisprudențială stabilită de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin hotărârile pronunțate în Cauza Oleksandr Volkov contra Ucrainei - 2013, Cauza S Tato Marinho dos B. dos Santos contra Portugaliei - 2016, trebuie precizat faptul că, în cele ce succed, vor fi analizate inclusiv criticile formulate din perspectiva netemeiniciei hotărârii atacate, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., considerându-se că, în realitate, susținerile respective vizează, mai mult sau mai puțin explicit, aspecte de nelegalitate a hotărârii. Pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurent vor fi examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în ordinea prevăzută de C. proc. civ. Înalta Curte consideră necesare a fi reținute următoarele circumstanțe de fapt și de drept relevante. În afara oricărei îndoieli reclamantul A. are calitatea de director executiv al Direcției Sanitare Veterinare si pentru Siguranța Alimentelor București (DSVSA București), fiind numit în funcția publică de conducere a acestei structuri subordonate Autorității Naționale Sanitare Veterinare si pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA), prin Ordinul nr. 753/30.07.2013. Prin art. I pct. 2 din Ordinul nr. 109/2019 s-a dispus modificarea art. 15 din Anexa nr. 2 a Ordinul nr. 49/04.05.2018, după cum urmează: (1) personalul care deține temporar sau definitiv, funcții publice de conducere de director executiv si director executiv adjunct din cadrul DSVSA trebuie să dețină, în exercitarea funcției, certificat de securitate, respectiv autorizație de acces la informații clasificate secrete de stat; (2) pentru ocuparea posturilor aferente funcțiilor publice de conducere prevăzute la alin. (1) este necesară obținerea de către instituția publică, în condițiile legii, a avizului pozitiv privind acordarea certificatului de securitate, respectiv a autorizației de acces la informații clasificate secrete de stat. În argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a susținut nelegalitatea acestei dispoziții, în condițiile abrogării la data de 05.05.2019, prin articolul unic din Legea nr. 85/25.04.2019, a prevederilor alin. (5) si (6) ale art. 6 6 din O.G. nr. 42/2004, conform cărora: "președintele Autorității poate solicita, prin ordin, personalului care deține funcții publice de conducere din cadrul Autorității si al unităților din subordinea acesteia, în exercitarea funcției si numai în raport de specificul activității desfășurate de aceștia privind gestionarea informațiilor clasificate conform legislației specifice în vigoare, să dețină certificat de securitate, respectiv autorizație de acces la informații clasificate" și "pentru ocuparea posturilor aferente funcțiilor publice de conducere prevăzute la alin. (5) președintele Autorității dispune, prin ordin, obținerea de către instituția publică, în condițiile legii, a avizului pozitiv privind acordarea certificatului de securitate, respectiv a autorizației de acces la informații clasificate numai in cazurile in care specificul activității desfășurate de aceștia include gestionarea informațiilor clasificate conform legislației specifice in vizoare". Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanței de fond, vizează, două planuri. Pe de o parte autoritatea pârâtă nu gestionează informații secrete de stat, nivelul strict secret și, pe de altă parte, obligația de obținere a certificatului de securitate, respectiv a autorizației de acces la informații clasificate, revine doar conducătorului structurii de securitate, funcție pe care nu o deține. Din analiza sentinței recurate reiese că instanța de fond, a reținut că, fără a nega faptul că aceste dispoziții legale cu forță juridică superioară se aflau în corelație și cu norma a cărui anulare se solicită prin prezenta acțiune, că aceasta din urmă își regăsește fundamentul în alte norme legale aflate încă în vigoare. Soluția de respingere a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea faptului că, în baza acestor dispoziții legale aflate în vigoare, personalul care deține funcții publice de conducere din cadrul ANSVSA și al unităților din subordine acesteia (printre care și reclamantul), necesită acces la informații clasificate secrete de stat nivel strict secret, de vreme ce prin H.G. nr. S/1055/2008 s-a aprobat lista cuprinzând informații secrete de stat, nivel strict secret, elaborate sau deținute de ANSVSA, iar conducătorului unei instituții publice care gestionează asemenea informații îi revin, printre altele, obligațiile prevăzute de H.G. nr. 585/2002 menționate mai sus și care presupun deținerea certificatului ORNISS. Trecând la analiza criticilor formulate, prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că prin cererea de chemare în judecată a formulat 2 capete de cerere, primul capăt vizând anularea Ordinului 109/2019, o anulare parțială în legătură cu articolul 1 punctul 2, iar cel de-al doilea capăt de cerere a vizat obligarea intimatei-pârâte la abrogarea prevederile articolului 15 din Anexa 2 la Ordinul 49/2018. A susținut că instanța de fond a analizat primul capăt de cerere, fără sa analizeze argumentele invocate în susținerea celui de-al doilea capăt de cerere, afirmând că nu există nicio mențiune cu privire la temeinicia sau netemeinicia argumentelor privind al doilea capăt de cerere, motiv pentru care a rămas nesoluționat. În ceea ce privește primul capăt de cerere, a apreciat că instanța de fond a analizat doar o parte din argumentele prezentate, iar un atare demers analitic poate fi circumscris cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Față de aceste argumente, sunt de reținut următoarele aspecte. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., instanța are îndatorirea să stabilească faptele deduse judecății - desigur în limitele învestirii sale - și să aplice faptelor astfel stabilite dispozițiile legale care interesează aspectele litigioase, iar potrivit art. 10 din C. proc. civ. părțile sunt ținute să își probeze pretențiile și apărările. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Incontestabil, motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element esențial al noțiunii de proces echitabil presupuse de dreptul garantat de art. 6 pgf. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și se circumscrie obligației instanței de a examina efectiv mijloacele, argumentele și elementele de probă ale părților, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Albina contra României, cu jurisprudența acolo citată). Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, judecătorul trebuie să explice clar faptele și chestiunile pe care le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii. Din perspectiva cerințelor legale privind elementele obligatorii ale oricărei hotărâri judecătorești și a exigențelor unui proces echitabil, nu este suficient să se regăsească în cuprinsul hotărârii elemente de fapt și de drept care pot fi relevante în raport de fondul dreptului dedus judecății, ci este necesar ca expunerea acestora, ca argumente ale soluției adoptate, să reflecte rezultatul deliberării instanței asupra tuturor aspectelor deduse judecății, ca o garanție pentru părți că cererile și apărările lor au fost analizate în mod efectiv și, totodată, ca o premisă esențială a controlului de legalitate a hotărârii efectuat de către instanța ierarhic superioară. Înalta Curte reține că în sentința recurată a analizat susținerile reclamantului și a stabilit situația de fapt pe baza mijloacelor de probă administrate, expunând argumentele pentru care a respins acțiunea, în mod proporțional, prin identificarea și valorificarea criteriilor relevante rezultate din ansamblul circumstanțelor cauzei. În acest context, ținând seama și de împrejurarea că suntem în prezența unui capăt de cerere principal și unui capăt de cerere accesoriu, chiar în măsura în care considerentele sentinței recurate nu ar fi fost suficient de clare pentru reclamant, acest neajuns a fost înlăturat prin expunerea amplă și completă care se regăsește în considerentele sentinței recurate. În contextul analizei argumentelor recurentului-reclamant, astfel cum au fost reiterate din acțiunea dedusă judecății, analizând în continuare recursul, din perspectiva criticilor de nelegalitate, prin prisma motivului de casare, cel reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reține, de asemenea, că argumentarea sentinței recurate în cauză a fost concepută cu scopul de a se demonstra că susținerile reclamantului nu pot conduce la desființarea sentinței contestate și/sau la trimiterea dosarului spre o nouă judecată, în condițiile în care s-a dovedit că soluția de respingere a acțiunii este corectă fiind susținută de înscrisurile aflate la dosar, răspunzându-se tuturor susținerilor reclamantului și arătându-se rațiunea pentru care au fost înlăturate. De asemenea, Înalta Curte constată că pentru considerentele expuse, în cazul particular dedus judecății nu se poate reține încălcarea normelor evocate, critica având un caracter pur formal. Astfel, în esență, se susține de către recurent că prevederile Legii nr. 182/2002 și ale H.G. nr. 585/2002 ar fi inaplicabile sistemului veterinar și funcției deținute de acesta aceste susțineri nu au suport legal, fiind contrazise tocmai de existența H.G. nr. S/1055/2008, aplicabilă tocmai sistemului veterinar. Or, prin H.G. nr. S/1055/2008 s-a aprobat lista cuprinzând informațiile secrete de stat, nivel strict secret, elaborate sau deținute de ANSVSA, iar conducătorului unei instituții publice care gestionează asemenea informații îi revin, printre altele, obligațiile prevăzute de H.G. nr. 585/2002 menționate mai sus și care presupun deținerea certificatului ORNISS. Mai mult, potrivit art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 182/2002,,(1) Autoritățile publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile informații secrete de stat în domeniilor lor de activitate. (2) Listele cuprinzând informațiile secrete de stat pe niveluri de secretizare, elaborate sau deținute de instituțiile publice, se aprobă și se actualizează prin hotărâre a Guvernului,,. Este evident că în baza acestor dispoziții legale, lista cuprinzând informații secrete de stat, nivel strict secret, elaborate sau deținute de ANSVSA și termenele de menținere a acestora în nivelurile de clasificare, a fost aprobată prin H.G. nr. S/1055/2008. Totodată, potrivit art. 86 din H.G. nr. 585/2002, (1) Conducătorul unității care gestionează informații secrete de stat este obligat: a) să asigure organizarea activității structurii de securitate, respectiv a funcționarului de securitate și compartimentelor speciale pentru gestionarea informațiilor clasificate, în condițiile legii.(...) c) să notifice la ORNISS eliberarea certificatului de securitate sau autorizației de acces pentru fiecare angajat care lucrează cu informații clasificate, d) să aprobe listele cu personalul verificat și avizat pentru lucrul cu informațiile secrete de stat și evidența deținătorilor de certificate de securitate și autorizații de acces și să le comunice la ORNISS și la instituțiile abilitate să coordoneze activitatea și controlul măsurilor privitoare la protecția informațiilor clasificate, potrivit legii; e) să întocmească lista informațiilor secrete de stat și a termenelor de menținere în nivelurile de secretizare și să o supună aprobării Guvernului, potrivit legii. (...) l) să comunice instituțiilor abilitate, potrivit competențelor, lista funcțiilor din subordine care necesită acces la informații secrete de stat,,. Dincolo de faptul că nu se evidențiază vreo normă de drept material care să fi fost încălcată sau aplicată greșit, Curtea constată că, în baza acestor dispoziții legale aflate în vigoare, personalul care deține funcții publice de conducere din cadrul ANSVSA și al unităților din subordine acesteia (printre care și reclamantul), necesită acces la informații clasificate secrete de stat nivel strict secret, de vreme ce prin H.G. nr. S/1055/2008 s-a aprobat lista cuprinzând informații secrete de stat, nivel strict secret, elaborate sau deținute de ANSVSA, iar conducătorului unei instituții publice care gestionează asemenea informații îi revin, printre altele, obligațiile prevăzute de H.G. nr. 585/2002 menționate mai sus și care presupun deținerea certificatului ORNISS. Cu privire la susținerea recurentului potrivit căreia, la data de 05.05.2019, alin. (5) și (6) ale a art. 6 6 din O.G. nr. 42/2004 au fost abrogate prin Articolul unic din Legea nr. 85/25.04.2019"este de reținut că abrogarea, prin Legea nr. 85/25.04.2019, a alin. (5) și (6) ale articolului 6 6 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, nu schimbă situația existentă anterior emiterii Legii nr. 85/25.04.2019. Ordinul nr. 109/06.09.2019 a fost emis ținând cont de prevederile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare și ale H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit prevederilor Legii nr. 182/2002, ANSVSA, ca organ de specialitate al administrației centrale, gestionează documente care conțin informații clasificate secrete de stat, nivel strict secret. În acest context, a fost aprobată Hotărârea Guvernului nr. S/1055/2008 privind Lista cuprinzând categoriile de informații secrete de stat, pe niveluri de secretizare, elaborate sau deținute de ANSVSA și termenele de menținere a acestora în niveluri de clasificare, document clasificat secret de stat nivel secret. Nu în ultimul rând, în vederea eliberării certificatului de securitate/autorizației de acces, conducătorul unității care deține informații secrete de stat solicită în scris Oficiului Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat (ORNISS), efectuarea verificărilor de securitate asupra persoanelor care urmează să aibă acces la informații secrete de stat. Ca atare, intimata ANSVSA și structurile subordonate au obligația de a respecta prevederile legale specifice protecției informațiilor clasificate, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește protejarea documentelor care conțin informațiilor clasificate secrete de stat a căror divulgare poate prejudicia siguranța națională și apărarea țării. Cum Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002 sunt în vigoare și instituie în sarcina conducătorului unei instituții publice care gestionează informații secrete de stat obligația de a notifica la ORNISS eliberarea certificatului de securitate sau autorizației de acces pentru fiecare angajat care lucrează cu informații clasificate și de a aproba listele cu personalul verificat și avizat pentru lucrul cu informațiile secrete de stat, rezultă că abrogarea alin. (5) si (6) ale articolului 6 6 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 nu schimbă situația existentă până la data introducerii acestui text de lege. Din perspectiva susținerilor recurentului potrivit cărora 0rdinul nr. 109/06.09.2019 a fost emis cu încălcarea art. 13 și art. 17 din Legea nr. 24/2000, întrucât prevederile art. I pct. 2 din cuprinsul acestuia nesocotesc prevederile actului normativ de nivel superior reprezentat de O.G. nr. 42/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 85/2019, acestea sunt neîntemeiate, având în vedere că atât la data emiterii ordinului contestat, cât și în prezent, sunt în vigoare și produc efecte juridice așa cum s-a mai menționat anterior. Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A..