ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2025

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 18.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne și Ministrul Afacerilor Interne, a solicitat anularea dispozițiilor art. 7 alin. (1) lit. n), art. 8 alin. (1) lit. n), art. 13 alin. (1) lit. f), art. 14 alin. (1) lit. i), art. 16 alin. (1) lit. i) și art. 27 1 alin. (1) lit. e) din Ordinul MAI 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor. Prin sentința civilă nr. 1740 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministrul Afacerilor Interne și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului. Prin Decizia nr. 690 din 8 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1740 din 23 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată la data de 21 martie 2024, la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1108 din 21 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, rejudecând cauza, după casare, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1108 din 21 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcare art. 269 C. proc. civ. si aplicare greșita a art. 2013 C. civ. În legătură cu acest aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că prima instanță confundă autenticitatea cu autentificarea, deși actele de înmatriculare sau de radiere a autovehiculului sunt acte administrative unilaterale, de autoritate, care se bucură de prezumția de autenticitate, fără să fie acte autentice. În acest sens, se susține că art. 2013 C. civ. nu este aplicabil în speță (indiferent dacă actele de mai sus sunt sau nu autentice), deoarece acest articol privește ipoteza când mandatarul încheie actul autentic, or, în discuție în prezenta speță este actul de înmatriculare, care chiar dacă ar fi unul autentic, reprezintă un act unilateral, astfel că mandatarul nu contribuie cu nimic la emiterea sa. Recurentul-reclamant, cu titlu exemplificativ, invocă mai multe situații în care regula la care face referire art. 2013 C. civ. a primit aplicări particularizate. Astfel se invocă situația unui coproprietar (cum este soțul) ce poate să depune acțiune în instanță pentru conservarea bunurilor comune și astfel să obțină hotărâre judecătorească (act autentic), tot așa ar trebui să poată merge și la politie să obțină actul de înmatriculare (care, în opinia sa, nu poate primi calificarea de act autentic). În aceeași ordine de idei, se invocă ipoteza în care un avocat reprezintă, în baza delegației avocațiale, în instanță un client în acțiuni vizând bunurile acestuia și obține hotărâre judecătorească (act autentic), în aceleași condiții ar putea să-l reprezinte și la politie în vederea obținerii actul de înmatriculare (care nu este autentic, sau chiar dacă este autentic, îl poate obține și pe acesta, așa cum obține și hotărârea judecătorească). De asemenea în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea C. civ. si a legii nr. 51/1995. Recurentul-reclamant invocă încalcă prevederile C. civ. în legătură cu proprietatea comună în devălmășie și drepturile soților asupra bunurilor comune (mandat legal), respectiv art. 339, 343, 345, 346, C. civ. Astfel, în raport de dispozițiile de mai sus prevederile din Ordinul MAI 1501/2006 potrivit cărora diverse operațiuni privind bunul comun, nu se poate realiza de soț decât prin procură specială și autentică dată de soțul care figurează în actul de proprietate al autoturismului este nelegală deoarece încalcă prevederile C. civ. în legătură cu proprietatea comună în devălmășie și drepturile soților asupra bunurilor comune prevăzute (inclusiv mandatul legal), care dau dreptul soților, în privința bunurilor mobile la efectuarea de acte de administrare, conservare și dispoziție. Se susține că dispozițiile art. 2009 C. civ. nu sunt aplicabile deoarece soțul este coproprietar al bunului, prin urmare își apără/realizează propriile drepturi și, în acest context, nu poate un titular de drept să-și dea procura lui, fiind și mandant și mandatar. În ceea ce privește prevederile legii nr. 51/1995 privind profesia de avocat și Statutul profesiei, recurentul-reclamant susține că aceste norme dau dreptul de reprezentare a avocatului față de clientul său în fața oricăror organe ale administrației publice și a instituțiilor (mandat reglementat special de art. 2, 3, 39 din legea nr. 51/1995, art. 126 alin. (1), (2), (3) -Statut profesie avocat). Astfel în raport de dispozițiile de mai sus prevederile din Ordinul MAI nr. 1501/2006 în sensul că diverse operațiuni nu se poate realiza de avocat este nelegală deoarece încalcă dispozițiile legii nr. 51/1995 și Statutul profesiei. În susținerea motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă și interpretare greșită a legii, respectiv a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă). Se critică interpretarea primei instanțe ce a apreciat că norma criticată nu reglementează toate ipotezele ivite în practică, ci doar prevede regula generală, iar chestiunea reprezentării în baza împuternicirii avocațiale este un aspect ce ține de punerea în aplicare a ordinului contestat. Recurentul-reclamant arată că norma criticată impune procura specială și autentică, fără nicio distincție, sens în care se aplică și în cazul soților pentru bunurile comune și în cazul avocatului, așa cum de altfel a acționat si Direcția înmatriculări, neluând în seamă nici calitatea de coproprietar devălmaș și nici calitatea de avocat. În această ordine de idei, recurentul-reclamant arată că norma criticată este nelegală fie în tot, fie în parte, în privința mandatului legal al soților și mandatului reglementat de legea nr. 51/1995.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivare arată că referitor la obiectul prezentei cauze, înțelege să invoce prezumția de lucru judecat, în considerarea următoarelor aspecte: Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2020, s-a solicitat anularea în parte a Ordinului MAI nr. 120/2020 pentru modificarea și completarea Ordinului mai nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu privire la forma procurii speciale, aceasta fiind obligatoriu să îmbrace "formă autentică". Prin Decizia Î.C.C.J. nr. 5460 din 21 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, s-a respins recursul formulat împotriva sentinței nr. 1675 din 16.11.2021 pronunțată de Curții de Apel București. De asemenea, în dosarul civil nr. x/2022, reclamantul Baroul București a solicitat, în contradictoriu cu MAI, revocarea în parte a Ordinului MAI nr. 1501/13.11.2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor, astfel cum a fost modificat și completat prin Ordinul mai nr. 120/06.08.2020, respectiv a dispozițiilor din care rezultă obligația avocatului de reprezentare a clienților săi în baza unei procuri speciale în forma autentică și modificarea/completarea acestora în sensul reglementării reprezentării de către avocat, în procedurile prevăzute prin Ordinul mai nr. 1501/2006, în baza împuternicirii avocațiale. Prin Decizia Î.C.C.J. nr. 3359 din 18 iunie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței civile nr. 2074 din 9 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. S-a casat în parte sentința recurată și rejudecând cauza s-a respins în tot cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată. Intimatul apreciază că identitatea de chestiune litigioasă în cele trei cauze este evidentă, chiar dacă dosarele au reclamanți diferiți.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deși recurentul-reclamant menționează în cererea de recurs faptul că înțelege să invoce în susținerea recursului inclusiv dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu formulează în concret nicio critică cu privire la acest aspect, motiv pentru care nu va fi verificată sentința recurată și din perspectiva acestor dispoziții legale. Mențiunea din cadrul cererii de recurs în sensul că " parte din cele expuse mai sus, nici nu au făcut obiectul cercetării judecătorești " nu poate fi considerată o veritabilă critică cu privire la modul în care prima instanța a înțeles să cerceteze argumentele reclamantului și să motiveze hotărârea dată, de vreme ce nu sunt nominalizate aspectele în privința cărora recurentul-reclamant apreciază că prima instanță nu a realizat nicio cercetare judecătorească. Pe de altă parte, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu prioritate, Înalta Curte va analiza susținerea intimatului - pârât în sensul că decizia civilă nr. 5460/21.11.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia civilă nr. 3359/18.06.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție se impun a fi valorificate în prezentul litigiu în baza efectului pozitiv al lucrului judecat. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă" și care consacră efectul pozitiv al lucrului judecat nu își găsesc aplicarea în cauza de față. Astfel, relevante sunt considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reținut că "(...) principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare" (paragraful 95). Or, în litigiile finalizate prin deciziile mai sus menționate, reclamantul din prezentul dosar nu a avut calitatea de parte, astfel că nu i se pot opune dezlegările date în litigiile anterioare purtate de intimatul-pârât cu privire la dispozițiile Ordinului MAI 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau pentru probe a vehiculelor. Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte constată faptul că prima instanță a dat o calificare corectă actului ce urmează a fi emis de Direcția regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor urmare a cererii de înmatriculare a vehiculului, prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (1) C. proc. civ. ce stabilesc că "înscrisul autentic este înscrisul întocmit … de o autoritate publică, … în forma și condițiile stabilite de lege." În acest sens se reține faptul că certificatul de înmatriculare se emite de autoritatea statului anume desemnată, în cazul României de Direcția regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, în forma și condițiile expres prevăzute de lege, respectiv dispozițiile Directivei 1999/37/CE a Consiliului din 29 aprilie 1999 privind documentele de înmatriculare pentru vehicule și O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Pe de alta parte, procedura de autentificare a înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului, aspecte prevăzute de art. 269 alin. (1) teza II C. proc. civ., iar înscrisul autentic face deplină dovadă, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul (art. 270 alin. (1) C. proc. civ.). În cazul operațiunilor la prevăzute la art. 7 alin. (1) (înmatricularea), art. 8 alin. (1) (transmiterea dreptului de proprietate), art. 13 alin. (1) (eliberare duplicat certificat de înmatriculare), art. 14 alin. (1) (eliberarea unui nou certificat), art. 16 alin. (1) (eliberarea autorizatie de circulație) și art. 27 1 alin. (1) (eliberarea unor noi plăcuțe de înmatriculare) din Ordinul MAI 1501/2006, toate informațiile și aspectele la care face referire art. 269 alin. (1) teza II C. proc. civ. sunt menționate în cererea întocmită și depusă de solicitant, personal. În exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege și în baza verificărilor realizate, Direcția regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor emite certificat constatator a operațiunii solicitate prin cererea depusă de solicitant. Într-adevăr, doar actul emis de autoritatea competentă, respectiv certificatul de înmatriculare are regim de act autentic, dar în cazul particular al acestor categorii de acte, ce emană de la autoritatea publică dar la inițiativa exclusivă a părții interesate, elementele actului ce fac obiectul autentificării pot fi constatate personal de reprezentantul autorității, așa cum prevede art. 270 alin. (1) C. proc. civ., doar cu ocazia depunerii cererii de către solicitant. În acest context devine deplin justificată opțiunea exprimată în normele contestate de a solicita procură specială autentică mandatarului atunci când cererea nu este formulată de titularul dreptului, ci de mandatarul acestuia, urmând ca aspectele la care face referire art. 268 alin. (1) teza I C. civ. să fie verificate de notarul public ce întocmește procura. Contrar celor susținute de recurentul reclamant, dispozițiile art. 2013 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile și susțin soluția legislativă prevăzută în norme criticate, având în vedere particularitățile operațiunilor respective, finalizate prin emiterea unui act autentic de către autoritate, și care impun verificarea unor chestiuni specifice, ce sunt menționate în cererea ce va fi depusă de mandatar și care se vor atestate în actul autentic ulterior emis. Exemplele expuse de recurentul-reclamant în susținerea acestui motiv de recurs, privind ipoteza în care coproprietarul poate susține în instanță o acțiune pentru apărarea bunului comun în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești, ce are natura unui act autentic, sau ipoteza avocatului, care în baza delegației avocațiale poate să acționeze în numele clientului său în vederea obținerii unei hotărâri judecătorești, nu înlătură concluziile mai sus expuse privind aplicarea dispozițiilor art. 2013 alin. (2) C. civ. în actul administrativ supus verificării. Cele două ipoteze prezentate de recurentul-reclamant vizează două situații particulare, unde legiuitorul a înțeles să introducă norme speciale în legătură cu exercitarea dreptului de acces la instanță și care se aplică strict în situațiile reglementate de norma de excepție, neputându-se aplica prin analogie și în alte situații apreciate de recurent ca fiind similare. Referitor la motivele de recurs privind încălcarea prin normele contestate a dispozițiilor art. 339, art. 343, art. 345, art. 346 C. civ., în legătură cu proprietatea devălmașă și mandatul legal al a soților, precum și a prevederilor art. 2, art. 3, art. 39 din legea nr. 51/1995 privind profesia de avocat, cu prioritate Înalta Curte constată obiectul prezentului litigiu este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, însă recurentul-reclamant critică, prin motivele expuse, modul de punere în aplicare a dispozițiilor contestate în două situații concrete, respectiv când unul dintre soți solicită înmatricularea în condițiile în care celălalt soț figurează în actul de proprietate al vehiculului și atunci când avocatul solicită în numele clientului, înmatricularea, deși nu se invocă niciun act individual emis de intimată în cele două ipoteze factuale expuse. În analiza ce urmează a o realiza Înalta Curte se va raporta la obiectul cererii de chemare în judecată, sens în care va proceda la verificarea normelor contestate prin raportare la actul normativ de forță juridică superioară în baza căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice. Principiul de drept aplicabil în speță este acela că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă (art. 4 alin. (3) din legea nr. 24/2000). Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a indicat dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 încălcate prin normele contestate, în schimb trimiterea făcută de acesta la maniera pretins nelegală în care autoritățile responsabile ar putea proceda în cele două ipoteze invocate, reprezintă eventuale disfuncționalități specifice unui caz particular și nu sunt apte să atragă nelegalitatea, in corpore, a dispozițiilor contestate din actul administrativ cu caracter normativ. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispozițiile legale contestate stabilesc obligativitatea depunerii procurii speciale în formă autentică "după caz", mențiune ce conduce la concluzia că aceasta obligație urmează a fi activată în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei solicitări, circumstanțe ce vor fi analizate inclusiv în cazul soțului coproprietar și al avocatului, care face demersuri în numele clientului său pentru înmatricularea unui vehicul, În acest context, faptul că nu sunt detaliate amănunțit situațiile în care este necesară, "după caz", procura specială în formă autentică, nu este de natură să afecteze legalitatea actului, în condițiile în care aceste alternative și situații nu pot fi în niciun caz reglementate exhaustiv, astfel că eventuale, exemple" nu ar putea acoperi întreaga arie reglementată. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit a reținut că, desi certitudinea este foarte dezirabilă, aceasta poate impune o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie în măsură să țină pasul cu circumstanțele în schimbare. În consecință, multe legi sunt în mod inevitabil formulate în termeni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi și a căror interpretare și aplicare sunt chestiuni de practică". În legătură cu ultima critică formulată de recurentul-reclamant vizând greșita aplicare de către prima instanță a principiului ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus, Înalta Curte, cu prioritate, menționează că respectivul principiu vizează modul de interpretare și aplicare a legii în cazuri concrete, fiind un principiu general aplicabil în materia interpretării normei juridice, dar în cazul de față, instanța nu a fost chemată să cenzureze un act individual unde s-a aplicat norma în discuție, ci se invocă nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ. Pe de altă parte, prima instanță în mod corect a reținut că exemplele și aspectele invocate de recurentul-reclamant reprezintă ipoteze de aplicare a normei, iar analiza mai sus expusă a textelor criticate relevă faptul că acestea precizează de o manieră clară și previzibilă întinderea și modul de exercitare a puterii de apreciere a autorităților competente să le aplice. Concluzionând, Înalta Curte constată că, pentru considerentele antereferite, nu se impune anularea dispozițiilor contestate din Ordinul MAI nr. 1501/2006, criticile de nelegalitate invocate fiind nefondate.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.