ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 16/2012

Asuprea recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 16 decembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 61132/3/2011

(3847/2011), investită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza

art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., s-a

dispus, menținerea stării de arest preventiv a inculpatului M.S., arestat în

baza mandatului de arestare preventivă nr. l79/ UP din 21 iulie 2011 emis de

Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 54389/3/2011 și a

inculpatei B.D., arestată în baza mandatului de arestare preventivă nr. 177/ UP

din 21 iulie 2011 emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

dosarul nr. 54389/3/2011.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143

și art. 68

lC

proc. pen., cu referire la art. 148 lit. f) C. proc.

pen. și art. 5 paragraf 1 lit. a) din C.E.D.O., având în vedere și dispozițiile

art. l36 C. proc. pen., privind scopul măsurilor preventive, din perspectiva

pronunțării în primă instanță împotriva inculpaților a unei hotărâri de

condamnare la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție.

Împotriva acestei încheieri au

formulat recurs inculpații M.S. și B.D., solicitând revocarea măsurii și

punerea lor în stare de libertate, arătând că nu prezintă pericol concret

pentru ordinea publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

examinând recursurile în conformitate cu dispozițiile art. 385

14

C.

proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată

că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea

inițială a inculpaților M.S. și B.D. se mențin fiind îndeplinită una din

condițiile alternative prevăzute de art. l60

b

alin. (3) C. proc.

pen.

Sub aspectul dispozițiilor art. 143 C.

proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Înalta Curte

constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze

presupunerea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care au

fost arestați și ulterior trimiși în judecată.

Referitor la dispozițiile art. 148 lit.

f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt întrunite, în sensul

că infracțiunea de săvârșirea căreia sunt acuzați recurenții inculpați [(pentru

trafic de droguri de mare risc art. 2 alin. (2) cu aplicarea art. 14 alin. (l) lit.

d) din Legea nr. 143/2000 și art. 41 alin. (2) C. pen., reținând că în cursul

anului 201, în baza unei rezoluții infracționale unice, la diverse intervale de

timp, au vândut droguri de mare risc-heroină, către alte persoane consumatoare

de droguri)] este sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea

acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea

publică.

În acest context, se impune

sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu referire la unele cauze

împotriva Franței (L. v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Timpul scurs de la momentul luării

măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ

impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea

inculpaților în stare de libertate pentru o infracțiune de o asemenea

gravitate, existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe de altă parte, acest interval de

timp nu are nici caracter nerezonabil față de particularitățile cauzei și de

diligentele sporite cu care au acționat organele judiciare, în prezent cauza

aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipulează în art. 5 par. 1 lit.

c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana

privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii

privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În Hotărârea M. v. Regatul Unit, C.E.D.O.

a subliniat că dacă sinceritatea și temeinicia unei bănuieli constituiau

elemente indispensabile ale rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi

privită ca una rezonabilă decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau

informații care ar stabili o latură obiectivă între suspect și infracțiunea

presupusă. în consecință, nicio privare de libertate nu se poate baza pe

impresii, intuiție, o simplă asociere de idei sau de prejudecăți (entice,

religioase sau de altă natură) indiferent de valoarea lor, în calitate de

indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracțiuni.

Prin hotărârea C. v. Malta, Curtea a

apreciat că faptele probatorii care ar putea da naștere unei bănuieli legitime

nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o

condamnare.

În speța dedusă judecății, se are în

vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern,

ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura

luată.

La acest moment procesual, Înalta

Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci

apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin

sentința penală nr. 864/ F din 2 noiembrie 2011, de condamnare impune privarea

de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea

preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136

C. proc. pen.

Tot astfel, se apreciază că măsura

arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la exigențele art.

5 par.3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă

vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o justifica.

Pertinența și suficiența acestor

motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor particulare ale

cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de

libertate a inculpaților fiind necesară și pentru buna desfășurare a procesului

penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se

bucură conform legislației în vigoare.

În consecință, în baza dispoziției art.

300

2

C. proc. pen., raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpaților și va menține starea de arest preventiv a acestora.

Pe cale de consecință constatând că

măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale și

că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării

preventive, în acord cu art. 139 alin. (l) și (3) C. proc. pen., urmează a

respinge, ca nefondată, cererea inculpaților de revocare, a măsurii arestării

preventive.

Față de cele reținute, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca

nefondate, recursurile formulate de inculpații M.S. și B.D.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga inculpații la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații M.S. și B.D. împotriva încheierii din 16 decembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 61132/3/2011

(3847/2011).

Obligă recurenții inculpați la plata

sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

ianuarie 2012.