ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1247/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Neamț la data de 10.06.2021 sub nr. x/2021 și ulterior pe rolul Curții de Apel București la data de 06.09.2022 urmare a declinării de competență conform deciziei civile nr. 313/06.04.2022 a Curții de Apel Bacău, reclamantele A., B., C., D. și E., judecătoare și foste judecătoare la Judecătoria Huși au solicitat în contradictoriu cu pârâții, Ministerul Justiției, Curtea de Apel Iași și Tribunalul Vaslui:

- obligarea pârâților la stabilirea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 și pentru viitor;

- plata diferențelor de drepturi de drepturi salariale dintre veniturile efective încasate și cele rezultate prin luarea în calcul a unei valori de referință sectorială de 605,225 (respectiv valoarea de referință sectorială de 484,18 la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), începând cu data de 01.08.2016, la zi și în continuare, ținând cont de prevederile Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata, începând cu data de 010.08.2016 și până la data plății efective, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale 605,225 RON și venitul efectiv plătit și actualizarea acestor sume la rata inflației, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, precum și daune interese moratorii, conf. O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2158 pronunțată la 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Iași, a respins cererea formulată de reclamantele A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Iași, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției în raport de capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale rezultate, a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferențelor salariale rezultate în raport de pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii ca neîntemeiată, a admis excepția prescripției, a respins cererea ca fiind prescrisă în ceea ce privește perioada 01.08.2016-08.06.2018, a admis excepția rămânerii fără obiect, a respins cererea ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A., B., C. și D., a obligat pârâtul Ministerul Justiției să stabilească reclamantelor A., B., D. și C., indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel: - reclamantei A., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei B., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei D., pentru perioada 09.06.2018-04.01.2019; - reclamatei C., pentru perioada 24.12.2019-29.12.2021, a obligat pârâtul Tribunalul Vaslui la plata către reclamantele A., B., D. și C., a diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței fiecărei obligații de plată și până la data plății efective, astfel: - reclamantei A., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei B., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei D., pentru perioada 09.06.2018-04.01.2019; - reclamatei C., pentru perioada 24.12.2019-29.12.2021 și a respins cererea formulată de reclamanta E., pentru perioada ulterioară datei de 08.06.2018 ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2158 pronunțate la 16 noiembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs Ministerul Justiției(ulterior înlocuită de succesor Înalta Curte de Casație și Justiție) și Tribunalul Vaslui, care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât Tribunalul Vaslui a susținut că au fost aplicate greșit normele legale incidente în materia salarizării personalului din justiție, întrucât instanța de fond a reținut în mod eronat aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015, deși acestea au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, recurentul arată că temeiurile legale invocate de reclamante pentru stabilirea drepturilor salariale la nivelul maxim aflat în plată nu mai produc efecte juridice, fiind înlăturate de legiuitor prin norma cu caracter general și ulterior în vigoare.

Prima instanță a interpretat eronat Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Tribunalul Vaslui susține că aceste decizii nu consacră o aplicabilitate generală a hotărârilor judecătorești privind indexările salariale, ci se referă exclusiv la despăgubirile acordate în baza unor hotărâri definitive existente la data adoptării normei declarate neconstituționale.

Partea recurentă subliniază că instanțele nu au fost învestite cu prerogativa de a pronunța hotărâri cu efecte generale, iar interpretarea instanței de fond excede cadrul legal și constituțional, atribuind acestor decizii o forță juridică pe care nu o dețin.

Recurentul-pârât arată că nici Curtea Constituțională, nici Înalta Curte nu au statornicit valoarea hotărârilor judecătorești ca izvor de drept obiectiv, ci doar au interpretat voința legiuitorului în contextul principiului egalității, fără a impune instanțelor o conduită obligatorie în privința recunoașterii unor drepturi salariale suplimentare.

Instituța recurentă consideră nelegală acordarea dobânzii legale penalizatoare în raport cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare. Potrivit acestei ordonanțe, plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2022 se realizează eșalonat pe o durată de cinci ani, cu suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare silită.

În acest context, arată că dobânda legală penalizatoare nu poate fi acordată, întrucât plata este reglementată printr-un mecanism legal de eșalonare, iar dobânda legală remuneratorie se aplică doar sumelor actualizate conform indicelui prețurilor de consum, nu celor supuse eșalonării.

În concluzie, Tribunalul Vaslui solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând dispozițiile art. 483-502 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 304/2004, republicată, Legea nr. 304/2022, Legea-cadru nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015 și O.U.G. nr. 130/2021, cu modificările și completările ulterioare.

Pârâtul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., apreciind că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Susține că în mod greșit judecătorul fondului nu a constatat subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, conform art. 142 din Legea nr. 304/2022, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022. Potrivit art. 38 din C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal, iar instanța trebuia să constate subrogarea și să dispună continuarea procesului în contradictoriu cu entitatea competentă.

Recurentul-pârât critică sentința asupra greșitei respingeri a excepției inadmisibilității acțiunii.

Ministerul Justiției susține că instanța a aplicat greșit Decizia nr. 22/2020 a ÎCCJ, care vizează funcționarii publici reglementați de Legea nr. 188/1999, nu judecătorii reglementați de Legea nr. 303/2004 și ulterior Legea nr. 303/2022. Drepturile salariale ale judecătorilor se stabilesc prin acte administrative individuale, contestabile conform art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017.

Reclamantele nu au contestat ordinele de salarizare în termenele legale, astfel că solicitarea retroactivă este inadmisibilă.

Ministerul Justiției solicită a se constata că sentința atacată este nelegală și că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Susține că valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON nu este aplicabilă, întrucât majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 se aplică la salariul de bază brut aferent lunii iulie 2016, nu la VRS.

În sprijinul acestei interpretări se invocă decizia civilă nr. 286/24.04.2020 a Curții de Apel Timișoara, care a stabilit că VRS aplicabil este de 484,18 RON, nu 605,225 RON.

De asemenea, arată că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute în această lege, conform art. 1 alin. (3), iar salariile nu pot depăși nivelul maxim stabilit pentru anul 2022, conform art. 38 alin. (6).

În ceea ce privește acordarea dobânzii penalizatoare, Ministerul Justiției susține că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există un titlu executoriu anterior care să fi fost neexecutat.

Invocă Decizia ÎCCJ nr. 21/22.05.2015 și Decizia nr. 2/2014, care stabilesc că dobânda penalizatoare se acordă doar în cazul executării cu întârziere a unei hotărâri judecătorești. În speță, arată că nu există o astfel de hotărâre, ci se tinde la obținerea uneia, astfel că dobânda nu poate fi acordată retroactiv. De asemenea, instanța nu a avut în vedere dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 privind actualizarea sumelor cu indicele de inflație și natura dobânzilor legale.

În concluzie, Ministerul Justiției solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile nr. 2158/2022, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și, pe fond, respingerea acesteia ca neîntemeiată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Iași a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat admitere recursurilor și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Demersul judiciar al reclamantelor, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de obligare a pârâților la stabilirea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 și pentru viitor, plata diferențelor de drepturi de drepturi salariale dintre veniturile efective încasate, începând cu data de 01.08.2016, la zi și în continuare, ținând cont de prevederile Legii nr. 153/2017 și repararea prejudiciului prin plata diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale 605,225 RON și venitul efectiv plătit și actualizarea acestor sume la rata inflației, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, precum și daune interese moratorii, conf. O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința recurată s-a admis în parte acțiunea (pentru o perioadă cuprinsă între 09.06.2018-04.01.2019 pentru reclamanta pensionară și 09.06.2018-29.12.2021 pentru celelalte reclamantele), pârâtele Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerul Justiției) și Tribunalul Vaslui formulând recurs, criticile de nelegalitate putând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actului atacat, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Recursurile declarate de pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerul Justiției) și Tribunalul Vaslui vor fi analizate împreună întrucât cuprind argumente similare, iar aceste părți au aceeași poziție procesuală.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat. Potrivit acestor dispoziții, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialității și al nemijlocirii prin pronunțarea soluției în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului și nu au fost puse în dezbaterea părților; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greșită a unor texte de lege.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este motivat în concret prin cererea de recurs de către pârâtul Ministerul Justiției, acesta susținând că trebuia admisă excepția inadmisibilității acțiunii.

În aceste condiții, simpla indicare a unui articol din legea generală, lipsită însă de descrierea și motivarea faptică a situației care să dea legitimitate dispoziției legale invocate, nu este suficientă prin raportare la cerința obligatorie a motivării recursului.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale incidente în materia salarizării personalului din justiție, având în vedere jurisprudența consolidată a instanțelor naționale, precum și deciziile obligatorii ale Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Contrar susținerilor recurentului-pârât Tribunalul Vaslui, instanța de fond a reținut în mod întemeiat aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 83/2014 și O.U.G. nr. 57/2015, în interpretarea dată prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale și Decizia nr. 36/2018 a ÎCCJ, care consacră principiul egalizării indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Abrogarea formală a acestor acte normative prin Legea-cadru nr. 153/2017 nu înlătură efectele juridice ale hotărârilor definitive pronunțate anterior, care au recunoscut drepturi salariale în baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON. Aceste hotărâri constituie izvor de drept subiectiv, iar instanța de fond a valorificat corect caracterul lor obligatoriu, în conformitate cu art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

De asemenea, interpretarea dată de instanța de fond Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale este conformă cu jurisprudența recentă a ÎCCJ - Decizia nr. 55/2021 și Decizia nr. 34/2022 - care confirmă aplicabilitatea valorii de referință sectorială de 605,225 RON pentru toți magistrații, în temeiul principiului egalității și al nediscriminării.

Instanța de fond a motivat în mod complet și coerent soluția pronunțată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., analizând toate apărările și excepțiile invocate de părți.

Referitor la subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, instanța de fond a reținut corect aplicabilitatea art. 142 din Legea nr. 304/2022, coroborat cu Legea bugetului de stat nr. 368/2022, constatând transmiterea legală a calității procesuale, în conformitate cu art. 38 C. proc. civ.

Critica din recurs prin care se invocă faptul că instanța de fond a aplicat greșit legea prin faptul că nu a respins ca inadmisibilă acțiunea ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile, este nefondată.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 22/2020, în litigiile vizând drepturi salariale, funcționarii publici se pot adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Înalta Curte apreciază că, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamanții se plasează în ipoteza în care solicită acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-au emis acte administrative de recunoaștere, astfel încât, ținând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul unui recurs în interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Pe de altă parte, acțiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii și de contencios administrativ, astfel că paralizarea acțiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

În privința valorii de referință sectorială, instanța de fond a reținut corect că majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 se aplică la VRS de 484,18 RON, rezultând astfel valoarea de 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri definitive și aplicabilă întregii familii ocupaționale "Justiție".

În ceea ce privește dobânda legală penalizatoare, instanța de fond a reținut corect că aceasta se acordă ca daune-interese moratorii, în temeiul art. 1535 C. civ., fără a fi necesară existența unui titlu executoriu anterior, ci doar constatarea neexecutării obligației de plată la scadență. Dispozițiile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021 nu exclud acordarea dobânzii, ci reglementează doar modalitatea de plată, fără a afecta dreptul substanțial la repararea prejudiciului.

Susținerile părților recurente privind nelegalitatea acordării dobânzii penalizatoare sunt contrazise de jurisprudența ÎCCJ - Decizia nr. 2/2014 și Decizia nr. 21/2015 - care consacră dreptul creditorului la dobândă legală în cazul executării cu întârziere a obligației bănești, indiferent de existența unui titlu anterior.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Înalta Curte de Casație și Justiție (succesor în drepturi și obligații al Ministerul Justiției) și Tribunalul Vaslui împotriva sentinței civile nr. 2158 pronunțate la 16 noiembrie 2022 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 martie 2025.