ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1154/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 03.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul C.M.V. A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 70.000 RON, compusă din suma lunară de 10.000 RON de la data de 16.12.2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019) până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioada (de la data scadenței acestora până la data plății efective, având în vedere ca prin Adresa comunicată către ANSVSA la notificarea reclamantei, nu se menționează începând cu ce dată se achita suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv, astfel încât consideră că este în prezența unui refuz al ANSVSA de a soluționa favorabil cererea reclamantei, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acordă fiecărui deținător de contract(valid), fără decont justificativ. Prin sentința civilă nr. 2638 din 20 aprilie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a II - a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acestă pârâtă. Prin sentința civilă nr. 1252 din 17 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX - a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Fetești. Prin sentința civilă nr. 28 din 28 ianuarie 2022, Judecătoria Fetești a admis excepția necompetenței materiale, invocate de pârâta Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de apel București, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență. Prin decizia nr. 1122/19.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 1878/21.10.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a celor două pârâte și a inadmisibilității cererii, iar pe fond cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 1878/21.10.2022 pronunțate în dosarul nr. x/2020 reclamantul CMV A. a declarat recurs. Prin decizia civilă 4641/18.10.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul recurentului-reclamant CMV A., casată sentința recurată și cauza a fost trimisă spre o nouă judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 476 din data de 21 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX -a contencios administrativ și contencios a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 476 din data de 21 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Cabinetul Medical Veterinar A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, recurentul solicită casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, cu consecința obligării autorităților pârâte - ANSVSA și DSVSA Ialomița - la plata sumei de 70.000 RON, reprezentând compensația legală de 10.000 RON/lună pentru perioada 16.12.2019-24.07.2020, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Prima critică de nelegalitate vizează interpretarea eronată a dispozițiilor art. IV și art. V din Legea nr. 236/2019. Recurentul susține că dreptul la suma de 10.000 RON/lună este conferit direct prin lege, fără a fi condiționat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V. Astfel, beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a legii sunt îndreptățiți la plata lunară, în lipsa unei prevederi exprese care să condiționeze acordarea acesteia de existența normelor metodologice. În consecință, refuzul autorităților de a achita suma solicitată pentru perioada anterioară apariției O.U.G. nr. 117/2020 constituie o neexecutare culpabilă a obligației legale, generând dreptul la despăgubiri civile. A doua critică privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Instanța de fond a reținut în mod eronat că pentru acordarea sumei prevăzute de Legea nr. 236/2019 ar fi necesară prezentarea unor documente justificative, deși legea nu impune o asemenea condiție. Recurentul arată că serviciile noi intermediare, pentru care se solicită plata, au fost efectuate în mod real, în strânsă legătură cu serviciile de bază reglementate de O.G. nr. 42/2004, pentru care s-au emis facturi și deconturi acceptate de autorități. În lipsa unei obligații legale de justificare suplimentară, refuzul de plată este neîntemeiat și conduce la îmbogățirea fără just temei a autorităților publice. A treia critică se referă la inaplicabilitatea modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 117/2020 asupra perioadei anterioare intrării sale în vigoare. Recurentul susține că această ordonanță nu retroactivează și nu poate fi utilizată pentru a exclude dreptul la plata sumei de 10.000 RON/lună pentru intervalul decembrie 2019 - iulie 2020. În plus, instanța de fond a reținut în mod greșit apărarea autorităților, deși acestea nu au formulat cerere reconvențională prin care să solicite constatarea inexistenței dreptului la plată în perioada menționată. Această conduită procesuală este calificată de recurent ca un exces de putere din partea autorităților, care speculează lipsa normelor metodologice pentru a evita plata unor obligații legale certe.

Apărările intimatelor - pârâte Prin întâmpinările formulate, intimatele - pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu argumentele prezentate de părți, Înalta Curte constată că atât recursul este nefondat, pentru următoarele considerente. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA și DSVSA Ialomița la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sumă actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă. Prin sentința civilă recurată, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că existența contractului de concesiune ori de servicii nu este suficientă pentru recunoașterea dreptului reclamantului la indemnizația prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, astfel că, atâta timp cât nu s-a probat prestarea efectivă, în perioada 16.12.2019-23.07.2020, a activităților ce fac obiectul respectivelor contracte, dintre cele prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Înalta Curte constată că, potrivit art. IV din Legea 236/2019, suma se achită beneficiarilor "contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 ". De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020, decontul în baza căruia se face plata este însoțit de o serie de documente justificative al căror rol este de a dovedi realizarea activităților, iar potrivit alin. (5) atât decontul, cât și documentele justificative trebuie vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale. Depunerea documentelor justificative și verificarea acestora de către serviciul/biroul economic din cadrul direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene reprezintă condiții distincte, impuse de actul normativ. Așadar, în lipsa prevederii bugetare și a actelor adiționale nu se putea proceda la efectuarea plății. Din interpretarea dispozițiilor art. 6 din anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, rezultă că decontul și documentele justificative întocmite, conform reglementărilor în vigoare, de către beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020 sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale, înainte de depunerea oficială la Registratura D.S.V.S.A. județene, respectiv a municipiului București. Ulterior, decontul și documentele justificative sunt verificate, în termen de maximum 5 zile de la depunerea la Registratura D.S.V.S.A. județene, respectiv a municipiului București de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate și bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Județene, respectiv a Municipiului București și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății. Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanța de fond a reținut că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamantul să facă dovada realizării activităților contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens. În același sens, sunt cele reținute cu efect obligatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care prin Decizia nr. 9/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 21 iulie 2023 (considerentul nr. 137) a statuat că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, doar dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate. Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități a căror prestare trebuie dovedită. Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referință pentru care s-au formulat pretențiile, nu se poate susține că reclamantul este îndeptățit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenționat să gratifice cabinetele veterinare. Astfel, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că, prin probele administrate, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prestării unor activități sanitar-veterinare publice în baza contractului de servicii nr. x/01.09.1999, Act Adițional nr. 3/11.08.2014, încheiat cu această autoritate publică locală, care l-ar îndreptăți la acordarea acestei sume, în condițiile Legii nr. 239/2019. Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susținerile recurentului-reclamant în sensul că prestarea efectivă a serviciilor intermediare ar rezulta din împrejurarea că sunt în strânsă legătură cu serviciile de bază și nu ar fi condiționate de prezentarea de documente justificative, acestea fiind simple susțineri, fără suport probator. În consecință, pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că sentința recurată se află la adăpost de criticile aduse în calea de atac și se impune a fi menținută, ca fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.