ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1727/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA, a solicitat ca prin hotărârea ce va pronunța instanța să dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenței acestora până la data plații efectiv având în vedere că prin adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea reclamantului, nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplica retroactiv etc., astfel încât a considerat că se află în prezența unui refuz al ANSVSA de a soluționa favorabil cererea, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/luna se acorda fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 236/2019, O.U.G. nr. 117/2020, Legii nr. 24/2000, Art. 1 Protocolul 1 CEDO, C. proc. civ.

Prin cererea formulată la data de 06 ianuarie 2021, reclamantul a precizat că înțelege să cheme în judecată, în calitate de pârâtă, alături de Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița.

La termenul de judecată din 20 ianuarie 2021, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, urmare a precizărilor formulate de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1030 din 17 februarie 2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale; a declinat competența de solutionare a cauzei în favoarea Curtii de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, reținând că pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este o autoritate centrală, potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 (privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor), a cărei competență se exercită la nivel național, instanța a apreciat că soluționarea litigiului este de competența curții de apel.

Faptul că prin cererea precizatoare depusă la data de 13 decembrie 2020, reclamantul a înțeles să se judece și în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița nu are incidență în ceea ce privește competența cât timp reclamantul nu și-a motivat cererea de chemare în judecată a acestei persoane, iar prin acțiune se invocă refuzul nejustificat al ANSVSA de soluționare a cererii.

În ceea ce priveste competența teritorială, raportându-se la dispozitiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și sediul reclamantului ca fiind în județul Ialomița, instanța a apreciat că prezentul litigiu este de competenta Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

2.1. Prin sentința civilă nr. 1654 din 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Pentru a hotărâri astfel, instanța a reținut că suma de 10.000 RON lunar pretinsă de reclamantul din prezentul litigiu reprezintă onorariul prevăzut de lege pentru executarea contractelor ce urmează a fi încheiate de direcțiile sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor cu medicii veterinari organizați în condițiile legii, având ca obiect prestarea activităților constând în transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția și certificarea animalelor destinate sacrificării.

Așadar, suma pretinsă în prezentul litigiu este o acțiune în plata unui onorariu contractual, respectiv o acțiune în executarea contractului, iar nu o acțiune în despăgubiri, solicitate ca efect al anulării unui act administrativ tipic sau asimilat.

Potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, acțiunea în pretenții de competența instanței de contencios administrativ nu poate fi formulată, de regulă, decât ca rezultat al anulării unui act administrativ, suma solicitată la plată reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin emiterea actului nelegal.

Or, în cauză, instanța a observat că reclamantul nu a solicitat anularea unui act administrativ tipic sau asimilat. Deși a invocat existența unui refuz, din modul de formulare a cererii nu rezultă că ar fi solicitat inclusiv anularea acestui refuz și plata de despăgubiri, ci direct plata onorariului.

Totodată, a avut în vedere că "refuzul" de plată al autorității publice nu reprezintă un act administrativ asimilat, în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind emis "în regim de putere publică", potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, ci un act în legătură cu executarea obligațiilor contractuale, cu conținut determinat, stabilit în baza Legii nr. 236/2019.

Fiind vorba despre o acțiune în pretenții derivând din executarea unui contract, valoarea pretențiilor fiind de 70.000 RON, devin incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei revenind Judecătoriei Slobozia, potrivit art. 107 C. proc. civ., în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, la fel ca și reclamantul.

2.2. Prin sentința civilă nr. 438 din 24 februarie 2022, Judecătoria Slobozia a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București; a constatat ivit conflictul negativ de competență; a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

Această instanță a reținut că prezentul litigiul nu decurge din executarea contractelor administrative, conform ultimei teze a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, însă obiectul cererii, respectiv obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 de RON și dobânda aferentă, nu-și are temeiul în acest contract, ci se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 236/2019, sens în care reclamantul solicită acordarea sumelor prevăzute de art. IV alin. (1) din actul normativ anterior menționat.

Așadar, prezentul litigiu nu presupune soluționarea unor aspecte ce țin de executarea contractului, ci încheierea acestor contracte între părți, respectiv reclamantă și pârâtele A.N.S.V.S.A. și D.S.V.S.A. Ialomița, constituind doar una dintre condițiile cerute de lege pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 236/2019, astfel cum rezultă din art. IV alin. (1).

Totodată, a avut în vedere că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, arătând că pârâta AN.S.V.S.A. a refuzat în mod nejustificat să-i soluționeze cererea formulată în procedura prealabilă.

În ceea ce privește competența materială și teritorială de soluționare a prezentei cauzei, instanța a apreciat că aparține Curții de Apel București, în temeiul art. 96 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, având în vederea calitatea pârâtei A.N.S.V.S.A. - autoritate publică centrală - și domiciliul/sediul reclamantei - loc. Căzănești, județul Ialomița, aflat în circumscripția Curții de Apel București.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speță, au avut loc declinări succesive de competență de la Tribunalul București la Curtea de Apel București, de la această instanță la Judecătoria Slobozia, iar această din urmă instanță declinându-și la rândul său competența în favoarea Curții de Apel Pitești, care, anterior, se apreciase necompetentă să soluționeze pricina.

Prezentul conflict negativ de competență materială a fost generat de aprecierile diferite ale instanțelor cu privire la obiectul cauzei și, implicit, a dispozițiilor legale în temeiul cărora se stabilește instanța competentă a soluționa litigiul, astfel cum acestea au fost arătate anterior.

Se reține că, în prezenta cauză, între reclamant, în calitate de concesionar, pe de o parte, și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor prin Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Ialomița, în calitate de concedent, pe de altă parte, a fost încheiat Actul adițional nr. x din 24 martie 2014 la contractul de concesiune nr. x/1999-09-01, care are ca obiect, în principal, acțiunea sanitar-veterinară lunară- activitatea/serviciul de vaccinare, tuberculinare, prelevare probe, inspecții în exploatații care se desfășoară lunar și include completările și retestările animalelor, în conformitate cu prevederile programului acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative prevede că: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun."

Obiectul acțiunii în contencios administrativ este configurat de dispozițiile exprese ale art. 52 din Constituția României și ale art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că persoana care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei.

Cu alte cuvinte, în contencios administrativ, cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în caz contrar, competența revenind instanțelor civile.

În speță, Înalta Curte constată că este incidentă ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice, adică, obiect al contestării, în acțiunea de față, îl reprezintă, astfel cum rezultă din petitul cererii de chemare în judecată, executarea contractului încheiat între părți, în concret, executarea obligației de plată a sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020.

Așadar, litigiul dintre părți privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Totodată, se mai reține și că, din cuprinsul acțiunii cu care a fost învestită instanța de judecată, rezultă că reclamantul, deși a invocat faptul că, în speță, conținutul adresei ce reprezintă răspunsul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, la solicitarea sa, exprimă în mod neîndoielnic și explicit refuzul autorității publice de a-i soluționa cererea, acesta, în realitate, nu solicită anularea unui act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ci obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, respectiv la executarea obligațiilor contractuale.

În concluzie, având în vedere prevederile legale anterior menționate, precum și dispozițiile art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ., raportat la criteriul valoric, apreciat de către reclamant la suma de 70.000 RON, sumă pretinsă ca fiind exigibilă până la data sesizării instanței, Înalta Curte constată că instanța competentă material să soluționeze cauza este instanța de drept comun, respectiv Judecătoria Slobozia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Slobozia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 octombrie 2022.