ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5970/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 03.11.2020 pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, solicitând obligarea acesteia la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă (de la data scadenței acestora până la data plății efective, având în vedere că prin Adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea sa, nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv etc., astfel încât a considerat ca este în prezența unui refuz al ANSVSA de a soluționa favorabil cererea sa, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acorda fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

Prin sentința civilă nr. 896/12.02.2021, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.04.2021, sub nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 895 pronunțată la data de 08 iunie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate cu consecința rejudecării cererii și oe fond admiterea acesteia.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, se arată că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019 și art. V din același act normativ, ale căror dispoziții sunt redate de către recurent, și susține că din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 duc la concluzia că de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiționale cu privire la plata sumelor stabilite prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ținută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată astfel încât ANSVSA nu trebuia să aștepte să fie detaliată vreo mențiune cu privire la plata acesteia.

Susține recurentul că instanța de fond nu a făcut distincție între serviciile de bază realizate în conformitate cu prevederile Programului acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelelor, pentru care reclamantul a fost și este plătit conform deconturilor și facturilor justificative atât în baza O.G. nr. 42/2004 cât și în baza Legii nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020 și serviciile noi – intermediare prestate pe lângă cele de bază conform Legii nr. 236/2019 care de această dată pe lângă cele executate și remunerate (necontestate și achitate de către pârâte) sunt remunerate și acestea (care au fost gratuite) însă cu care intimata nu este de acord să fie achitate.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate indiferent dacă intimata recunoaște sau nu acest aspect iar fără desfășurarea acestor activități intermediare serviciile de bază nu ar putea fi efectuate.

Decontul și factura pentru serviciile de bază au fost acceptate și achitate conform contractelor încheiate cu intimata și după apariție Legii nr. 236/2019, și susține recurentul că dreptul său reprezintă un drept legal atâta vreme cât a desfășurat activitățile în favoarea statului.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naște de la data de 16.12.2019, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Susține că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON pentru perioada 16.12.2019 – 24.07.2020 nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantei suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

S-a mai arătat de prima instanță faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranță legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Înalta Curte urmează să rețină că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. IV și V din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) și (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019: "(1)Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege".

De asemenea, conform art. V din același act normativ "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Acestea sunt dispozițiile legale cărora le este supus raportul juridic născut din refuzul autorității de a admite cererea de plată formulată de recurentul reclamant.

Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin dispozițiile art. IV s-a prevăzut, în favoarea entităților ce dețin contracte de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Înalta Curte constată că acest drept există în virtutea legii, și nu este condiționat și nici nu poate să fie condiționat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.

Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale și de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalități neprevăzute de lege.

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV alin. (2) și V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.

Înalta Curte reține că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că țin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.

Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităților în discuție de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activitățile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.

În concluzie, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de pârâtă prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate și la toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 895 din 8 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.