ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2766/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2020, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (denumită în continuare "ANSVSA"), a solicitat instanței ca prin sentința ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtei:

- la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/luna de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, având în vedere că prin adresa comunicată de către ANSVSA la notificarea reclamantei, nu se menționează începând cu ce dată se achită suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptățite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv etc., astfel încât se consideră a fi în prezența unui refuz al ANSVSA de a soluționa favorabil cererea, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acordă fiecărui deținător de contract (valid), fără decont justificativ.

În drept, a invocat prevederile din Legea nr. 554/2004, din legea nr. 236/2019 si din O.U.G. nr. 117/2020.

Pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ SANITARA VETERINARĂ Șl PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București, secția A II-A CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL în soluționarea prezentei spețe, raportat la obiectul prezentei acțiuni, "refuz acordare drepturi", la calitatea pârâtei de autoritate centrală și la sediul legal al reclamantei. Mai, reține că în speță, competența materială și teritorială de soluționare a acestei acțiuni aparține Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

Hotărârea Tribunalului București

Prin sentința nr. 2675/2020 pronunțată la data de 20.04.2021, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei materiale, invocată de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curtii de Apel Ploiesti.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut, în esență, că, față de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, raportul de drept administrativ dedus judecății vizează exercitarea unei competențe de către o autoritate publică centrală, respectiv Autoritatea Naționala Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, și, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, având în vedere, deopotrivă, că reclamantul are sediul în județul Buzau, situat în circumscripția Curții de Apel Ploiesti, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Ploiesti.

Ca urmare a declinării competenței, dosarul a fost înregistrat la data de 25 mai 2021 pe rolul Curții de Apel Ploiesti, secția de contencios administrativ și fiscal sub același număr.

Hotărârea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 203 pronunțată la data de 23.11.2021, Curtea de Apel Ploiesti, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetentei materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Ploiești a reținut, în esență că, la data de 13 octombrie 2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus notă prin care a precizat că înțelege să se judece și cu Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, în calitate de pârâtă, alături de pârâta Direcția Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, drept pentru care instanța a dispus comunicarea acțiunii și către aceasta.

A mai reținut, deopotrivă, Curtea de Apel Ploiești că, deși pârâta ANSVSA are calitatea de organ de specialitate al administrației centrale, obiectul cererii de chemare în judecată nu constă în acțiunea în anulare a unui act emis de această autoritate centrală, ci în acțiunea în constatarea unui refuz nejustificat de acordare a unei sume de bani, sub pragul de 3.000.000 RON prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Alin. (2) al art. 2 asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În concluzie, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl constituie existența unui act administrativ tipic sau asimilat.

În speță, reclamanta se plânge împotriva refuzului instituției publice de a-și îndeplini o obligație prevăzută de legiuitor, respectiv de a plăti suma stabilită lunar, pentru fiecare contract încheiat, în favoarea beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, pentru modificarea și completarea art. 15 din 2 Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative.

Astfel cum se observă din art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, suma în discuție reprezintă un beneficiu acordat de lege persoanelor vizate de acest text normativ, pentru contractele aflate în derulare, fiind, așadar, solicitată în executarea unei obligații legale stabilite în sarcina instituției publice, și nu a unei obligații contractuale.

Așa fiind, a reținut Curtea de Apel Ploiești că, în cauză competența materială de soluționare a cauzei se determină în raport de norma cu caracter general în materia contenciosului administrativ înscrisă în art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004, relevante fiind și dispozițiile art. 6 din Anexa 21 la O.G. nr. 42/2004, astfel că, verificarea și aprobarea solicitării de plată a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea 263/2019, precum și plata acesteia sunt de competența direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, instituții publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea ANSVSA.

În cauza de față, verificarea și soluționarea cererii de plată formulate de reclamantă este atributul pârâtei DSVSA Buzău, în temeiul prevederilor legale sus-menționate, instituție cu care a fost încheiat de către societatea reclamantă actul adițional la contractul de concesiune, iar împrejurarea că, în cauză, alături de această pârâtă, a fost chemată în judecată și autoritatea centrală coordonatoare, în aceeași calitate, nu are relevanță sub aspectul competenței, și față de precizarea obiectului și cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, și ulterior introducerii acțiunii pe rolul prezentei instanțe, a actului administrativ, în sensul de refuz nejustificat de soluționare a cererii, emanând de la instituția publică subordonată.

Ca urmare a acestei hotărâri, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în data de 23.12.2021, sub același număr unic de dosar nr. x/2020.

Hotărârea Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința civilă nr. 220 pronunțată la data de 04.04.2022, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, la rândul său, excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență, că, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal este asimilat actelor administrative unilaterale, în timp ce, prin modalitatea de soluționare a unei acțiuni în contencios administrativ, instanța poate, printre altele, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ.

În prezentul litigiu, conform Legii nr. 236/2019, sumele pretinse de reclamanta A. S.R.L. sunt prevăzute în bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, care este o autoritate centrală, motiv pentru care s-a și procedat la chemarea sa în judecată.

De asemenea, lipsa unui răspuns concret din partea respectivei autorități, la cererea reclamantei de a-i achita sumele care apreciază că i se cuvin, reprezintă un act administrativ unilateral asimilat, care poate fi cenzurat la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel de la sediul său, dat fiind că este vorba despre o autoritate publică centrală.

Chiar dacă, în baza principiului disponibilității, reclamanta A. S.R.L. a formulat acțiunea în contradictoriu și cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, aceasta nu poate influența competența materială de soluționare a pricinii, dat fiind că, potrivit normelor de procedură, când instanța este exclusiv competentă pentru una dintre părți, ea este exclusiv competentă pentru toate părțile.

Pe cale de consecință, competența materială exclusivă a Curții de apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, de a soluționa litigiul promovat în contradictoriu cu autoritatea publică centrală în al cărei buget este prevăzută categoria de sume pretinse de reclamantă - pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, se extinde și asupra pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău.

Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Analizând conflictul negativ de competență intervenit între cele trei instanțe, în raport de hotărârile pronunțate și de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Buzău, în considerarea următoarelor argumente:

Prin acțiunea care face obiectul prezentei cauze, se solicită obligarea pârâtelor Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău, potrivit dispozițiilor Legii nr. 236/2019, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 117/2020, la achitarea sumei de 70 000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 - și până la data de 24.07.2020 - data apariției O.U.G. nr. 117/2020.), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Astfel, potrivit art. IV din Legea nr. 236/2019: "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora."

Conform art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ:

"Litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Din interpretarea acestei dispoziții legale rezultă că legiuitorul a instituit o regulă de competență specială, derogatorie de la regulile instituite de art. 10 din același act normativ, astfel că, ori de câte ori este incidentă ipoteza prevăzută la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, criteriile valoric și cel privind rangul autorității emitente pe care le consacră art. 10 din același act normativ nu își mai găsesc aplicabilitatea pentru stabilirea instanței competente.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte constată că în speță este incidentă ipoteza prevăzută de la art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ având în vedere că raporturile contractuale dintre părți se circumscriu noțiunii de contract de concesiune de servicii publice.

Or, contractele de concesiune prin care se asigură prestarea unui serviciu public, în speță, serviciul de supraveghere, prevenire și control a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) indice 1 ca fiind contracte administrative.

În plus, chiar dacă temeiul juridic al pretinsei obligații de plată, care formează obiectul contractului și actului adițional încheiat între părți, îl constituie o prevedere legală, acest fapt nu este de natură a determina concluzia că litigiul dintre părți nu ar fi unul privind executarea contractului administrativ, de vreme ce atât temeiul juridic invocat în susținerea acțiunii, cât și legea în sine are ca premisă conferirea unui drept în favoarea titularului contractului de concesiune.

Prin urmare, litigiul dintre părți este unul care privește executarea unui contract administrativ, astfel că pentru stabilirea competenței materiale trebuie avute în vedere exclusiv prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ nu și cele ale art. 10 din același act normativ, consecința fiind aceea că le revine instanțelor civile de drept comun competența materială de soluționare a prezentei cauze.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că finalitatea acțiunii o reprezintă stabilirea obligației de plată a unei sume de bani lunară în temeiul unor prevederi legale apărute în timpul derulării raporturilor contractuale dintre părți.

Astfel, Înalta Curte constată că acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. IV din Legea nr. 236/2019 sau art. 15 alin. (2) și (7) din O.G. nr. 42/2004 nu privesc nici fazele premergătoare încheierii contractului și nici încheierea ca atare a contractului administrativ, ci sunt acțiuni în pretenții legate de executarea contractului, astfel încât competența de soluționare aparține instanțelor civile.

În cauză, observă Înalta Curte că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă pretențiile rezultate din executarea unui contract de concesiune și, având în vedere că din analiza contractului pe care se întemeiază acțiunea în pretenții nu rezultă existența unei dispoziții speciale care să stabilească altfel, urmează ca instanța civilă competentă să fie stabilită potrivit C. proc. civ., raportat la valoarea pretențiilor.

Se constată, așadar că, în ceea ce privește instanța competentă să soluționeze cauza dintre instanțele civile la care face trimitere art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, aplicabile și cu privire la pretențiile derivate din Contractul de concesiune și actul adițional, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata a 70 000 RON (câte 10.000 RON pe lună, din data de 16.12.2019 și până la 24.07.2020).

În aceste condiții, nu se depășește plafonul de 200.000 RON instituit de legiuitor la art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., care delimitează competența judecătoriilor și a tribunalelor, ca instanțe civile, la suma de 200.000 RON.

Chiar dacă s-ar considera că temeiul juridic al pretențiilor reclamantei nu îl constituie contractul de concesiune încheiat între părți, ci direct dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 236/2019, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004.

Instanța de contencios administrativ nu soluționează cereri în pretenții decât în măsura în care cererea este accesorie cererii principale care are ca obiect anularea în tot sau în parte a actului/obligarea autorității pârâte la emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operațiuni administrative, sau dacă se constituie într-o cerere principală formulată în temeiul art. 19, ulterior anulării actului administrativ (când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri.).

Refuzul de a efectua o plată asumată în baza unui contract chiar și administrativ nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 iar în urma admiterii cererii instanța de judecată nu ar putea obliga pârâtul autoritate publică la executarea obligației contractuale, întrucât executarea obligației (în cazul de față obligația de a da o sumă de bani) nu poate fi echivalată cu emiterea unui act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite anumită operațiuni administrative. A primi o astfel de susținere ar însemna a transforma orice litigiu legat de executarea contractului administrativ într-un litigiu administrativ, prin formularea unei cereri de executare urmată de tăcerea administrației sau refuzul explicit de executare, în contra dispozițiilor art. 8 alin. (2) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "(1)Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

S-a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public".

În interpretarea dispozițiilor legale menționate, cu ref. la art. 18 din Legea nr. 554/200, în acord cu doctrina de specialitate s-a statuat că "Suntem în prezența unui litigiu în care competența revine instanței de contencios administrativ exclusiv in cazurile în care persoana vătămată într-un drept sau interes legitim solicită să anuleze ori să modifice actul administrativ atacat, să oblige organul autorității publice să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde daune cauzate de autoritatea publică particularului prin actul administrativ de autoritate adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege".

În situația de speță, conflictul judiciar dedus spre soluționare nu își are izvorul într-un act administrativ - tipic sau asimilat, emis de autoritatea pârâtă, prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 întrucât nu este supus cenzurii instanței de contencios administrativ un act emis sau încheiat de autoritatea publică, iar litigiul nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Competența instanței de contencios administrativ nu este una intuitu personae, calitatea de instituție/autoritate publică a uneia din părți nu atrage automat aplicarea jurisdicției contenciosului administrativ - care în accepțiunea art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, semnifică:

"activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim"

Deoarece competența instanței de contencios administrativ este una specială, derogatorie de la dreptul comun și care intervine doar în cazurile și condițiile expres și limitativ prevăzute de legiuitor, simpla calitate de autoritate publică a părților implicate nu atrage automat competența instanței de contencios administrativ.

În consecință, întrucât litigiul dedus judecății decurge din executarea unui contract de concesiune, iar art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a stabilit competența de soluționare a unor astfel de litigii în favoarea instanței civile de drept comun, Înalta Curte constată că revine instanței de drept comun competența materială de soluționare a cauze, respectiv Judecătoriei Buzău.

De altfel, în acest sens s-a hotărât și prin Ședința de unificare a practicii judiciare a Plenului secției de contencios administrativ și fiscal din data de 13 decembrie 2021.

Deopotrivă, mai constată Înalta Curte că, în speță, conflictul negativ de competență a survenit între Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal și Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Judecătoria Buzău, în favoarea căreia s-a stabilit, prin prezenta decizie, competența de soluționare a cauzei, nu este, așadar, implicată în conflictul de competență sesizat, niciuna dintre instanțe neapreciind că ar reveni acesteia competența de soluționare a cauzei.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, în pronunțarea regulatorului de competență, trebuie să stabilească instanța de judecată competentă conform dispozițiilor legale aplicabile, chiar dacă aceasta presupune trimiterea cauzei pentru competentă soluționare unei instanțe/secții/complet specializat neimplicate în conflictul negativ sesizat. Declinările reciproce/succesive de competență reprezintă premisa regulatorului de competență, însă stabilirea instanței competente nu este limitată de dispozițiile art. 135 C. proc. civ. la alegerea uneia dintre instanțele aflate în conflict.

Temeiul legal al regulatorului de competență

În consecință, pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei Buzău (secția civilă)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența materială de soluționare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Buzău - DSVSA Buzău și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA în favoarea JUDECĂTORIEI BUZĂU.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 mai 2022.