ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1122/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației Naționale și Ministrul Educației Naționale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispozițiilor cuprinse în articolul nr. 11 din Ordinul Ministrului Educației nr. 5241 din 31 august 2022 privind organizarea Evaluării Naționale pentru absolvenții clasei a VIII-a în anul școlar 2022-2023.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 43/A-CONT din 19 februarie 2024, a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației Naționale, și Ministrul Educației Naționale, ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea/încălcarea dispozițiilor prevăzute art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Ordinul Ministrului Educației nr. 5241/2022 din 31 august 2022 privind organizarea Evaluării Naționale pentru absovenții clasei a VIII-a în anul școlar 2022-2023 a intrat în circuitul civil și a produs consecințe juridice, inclusiv dispozițiile cuprinse în articolul nr. 11 din ordinul a căror anulare o solicită, până la data de 18 iulie 2023, data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze. Prin urmare, recurentul consideră că potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu era obligatorie, iar prima instanța în mod greșit a admis excepția inadmisibilității pentru lipsa plângerii prealabile și, pe cale de consecință, a respins cerea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Potrivit art. 11 din Ordinul Ministrului Educației Naționale elevul-candidat care depune contestație completează și semnează o declarație-tip în care se menționează faptul că a luat la cunoștiință că nota acordată ca urmare a soluționării contestației poate modifica nota inițială prin descreștere. În cazul candidatului minor, declarația este semnată și de către părinții/reprezentanții legali ai acestuia. Comisia Națională de Organizare a Evaluării Naționale va transmite Comisiilor județene anexe la procedura specifică evaluării naționale cererea tip pentru depunerea contestației și declarația-tip menționată la alin. (1). În opinia recurentei, această normă încalcă principiul dreptului la apărare recunscut de dreptul intern și dreptul Uniunii Europene. Dreptul la apărare constituie un drept fundamental și de tradiție și pentru care statul trebuie să se abțină de la orice ar putea limita posibilitățile unei persoane de a se apăra. Or, dispoziția din norma atacată nu face decât contrariul, respectiv să încalce acest drept prin crearea ab initio a unei stări de teamă părintelui elevului-candidat, justificată de faptul probabil că "dacă fac contestație pot să primesc o notă diminuată și care îmi afectează un drept deja câștigat, respectiv nota mai mare, deja obținută". De asemenea, recurentul consideră că norma încalcă principiul de drept non reformatio in pejus - neînrăutățirea situației în propria cale de atac- și prin urmare calea de atac devine un act iluzoriu, descurajator ceea ce contravine principiilor unei societății democratice unde preeminența dreptului este chiar esența/fundamentul statului de drept. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimații Ministerul Educației Naționale, și Ministrul Educației Naționale au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța de fond a reținut că recurentul-reclamant A. a învestit instanța de judecată cu soluționarea prezentei cauze fără a fi îndeplinit procedura prealabilă, deși i-a fost adresată solicitarea de a face dovada plângerii prealabile pentru care instanța a acordat un termen de judecată, fapt pentru care s-a constatat că demersul în justiție e profund viciat ab initio și pe cale de consecință, neavenit sub aspectul admisibilității, motiv pentru care a admis excepția inadmisibilității. Procedând astfel, instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care Înalta Curte o împărtășește. Astfel, Înalta Curte reține că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia", iar dispozițiile art. 7 alin. (11) din aceeași Lege prevăd că "în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând". Plângerea prealabilă specifică materiei contenciosului administrativ este o instituție distinctă, cu regim și efecte proprii, fiind reglementată ca o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în materia contenciosului administrativ, iar neîndeplinirea sa este sancționată cu respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. Astfel, contrar susținerilor reclamantului-recurent, instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că potrivit art. 7 alin. (1) și 11 din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Numai după parcurgerea acestei etape, care este o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ, petentul, dacă se consideră în continuare nemulțumit sau dacă autoritatea căreia i s-a adresat în prealabil refuză să răspundă, poate formula acțiune în contencios administrativ. În aceste condiții dreptul la acțiune în contencios administrativ, în sens material, se naște după ce autoritatea emitentă răspunde la reclamația administrativă sau după expirarea termenului legal de soluționare a cererii. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a constatat în mod corect faptul că reclamantul nu a dovedit că ar fi inițiat, în orice mod, o procedură prealabilă administrativă prin care să solicite autorității emitente revocarea actului. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.