ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 110/2025

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii și Comunicațiilor a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea în parte a încheierii nr. 9/23.06.2020, în ceea ce privește respingerea solicitării de anulare a măsurilor I.1, I.7, I.8, I.10, I.11, respectiv a măsurilor II.1, II.4, II.5, II.6 din Decizia nr. 12/19.11.2019 aferente abaterilor consemnate în partea constatativă a acesteia.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 571 din 9 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR, INFRASTRUCTURII SI COMUNICAȚIILOR, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, și s-a anulat, în parte, încheierea nr. 9/23.06.2020 și Decizia nr. 12/18.11.2019, ambele emise de către pârâta Curtea de Conturi a României, doar în ceea ce privește măsura II.5 cuprinsă în Decizia nr. 12/18.11.2019.

S-a respins, în rest, acțiunea formulată de reclamant.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 571 din 9 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii de la fondul cauzei și respingerea, în integralitate, a cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, și aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic.

Instanța de fond a constatat eronat din analiza încheierii nr. 9/2020, faptul că, pe de o parte, abaterea care a fundamentat adoptarea măsurii II. 5 din Decizia nr. 12/2019, "constă în pretinsa neîndeplinire de către contestatarul reclamant a obligației parcurgerii procedurii administrative a angajării răspunderii materiale a funcționarilor publici, prin emiterea unor acte administrative cu caracter individual - decizii de imputare - care să poate fi puse în executare din oficiu", iar pe de altă parte că măsura vizează "atât stabilirea întinderii prejudiciului produs prin neefectuarea procedurii administrative de atragere a răspunderii salariaților, reglementată prin Legea nr. 188/1999 (...) cât și dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia(...)".

În mod eronat, instanța de fond a apreciat ca fiind pertinente apărările din cererea reclamantului întemeiate pe prevederile art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic.

Abaterile de la legalitate și regularitate constatate și consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. x/25.04.2019 (pag. 109 - 121) au fost înscrise în concret la pct. 10 din partea constatativă a Deciziei nr. 12/2019, cu respectarea dispozițiilor pct. 181 din R.O.D.A.S., precum și cu redarea succintă a prevederilor legale încălcate.

Așadar, prin Decizia nr. 12/20219, au fost aduse la cunoștința conducerii A., în prezent B.., abaterile de la legalitate și regularitate, iar măsurile stabilite în partea dispozitivă a deciziei, în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, vizau obligația legală a acesteia de a determina întinderea exactă a prejudiciilor și întreprinderea demersurilor necesare pentru recuperarea lor.

Măsurile concrete ce pot fi dispuse în vederea stabilirii întinderii prejudiciului și recuperării acestuia sunt lăsate la latitudinea conducerii entității controlate, însă ele trebuie să fie apte de a conduce la atingerea scopului pentru care au fost instituite. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 13/2017 pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin urmare, obligația legală ce îi revenea conducerii A. era de a dispune măsuri adecvate și să urmeze căi eficiente care să conducă la recuperarea prejudiciilor.

Prin hotărârea recurată au fost reținute ca fiind corecte constatările Curții de Conturi privind producerea unui prejudiciu în sumă de 460.000 RON în bugetul ministerului, în condițiile în care pentru abaterile consemnate la pct. 10 din Decizia nr. 12/2019 au fost dispuse două tipuri de măsuri în temeiul art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, iar una dintre măsuri a fost menținută de către instanța de judecată, respectiv cea de la pct. I. 10 din decizie (pag. 27 - 28 din sentința civilă nr. 571/09.04.2021).

A invocat în susținerea recursului și considerentele deciziei civile nr. 3838/22.06.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2017, invocând puterea de lucru judecat a acesteia, sens în care hotărârea de la fond a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Instanța de fond în mod greșit a primit apărarea invocată de reclamant potrivit căreia nu se poate reține vinovăția vreunei persoane pentru calea judiciară urmată în vederea recuperării prejudiciului, în raport de art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic, nefiind relevant acest aspect în cauză, în condițiile în care măsurile anulate de la pct. II. 5 din Decizia nr. 12/2019 au fost dispuse în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Verificarea sumei de 460.000 RON a fost determinată de existența acesteia într-unul din conturile contabile din evidența contabilă a C.. la 31.12.2018, potrivit constatării nr. 10 din decizie pentru nerespectarea prevederilor legale în domeniu, în perioada 2010-2013.

Având în vedere soldul evidențiat în conturile contabile ale intimatului -reclamant, echipa de control a analizat cauzele pentru care respectiva sumă a fost menținută la data de 31.12.2018 în contul contabil 473 "Decontări din operații în curs de clarificare " în condițiile în care exista o decizie definitivă a instanței încă din data de 22.06.2018, fiind constatate abateri de la prevederile art. 3, art. 4 alin. (2) lit. a) și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru motivele de recurs anterior expuse, a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii recurate și rejudecarea în parte a procesului pe fond în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 486 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, art. 21 - 24, art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi a României, republicată, art. 178 225 și urm. din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curții de Conturi a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014, republicată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondate, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării cu o cerere de anulare a încheierii nr. 9/23.06.2020 de soluționare a contestației precum și a Deciziei nr. 12/19.11.2019, ambele emise de Curtea de Conturi a României.

Apreciind caracterul parțial întemeiat al cererii de chemare în judecată, prima instanță a admis în parte acțiunea, reținând, cu privire la măsura nr. II.5 din Decizia nr. 12/18.11.2019, că nu se poate stabili vinovăția vreunei persoane pentru calea judiciară de urmat în vederea recuperării prejudiciului înregistrat de reclamant și constatat de intimată.

Nemulțumită de soluția primei instanțe, intimata Curtea de Conturi a României a formulat recurs, invocând motivul de casare ce vizează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material în cauză, respectiv a art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Înalta Curte, ca urmare a propriului demers de reevaluare a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la circumstanțele factuale reținute de prima instanță, apreciază că soluția emisă de aceasta este rezultatul interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 care prevede că "În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.", deși are în vedere constatarea unor abateri de la regularitate sau de la legalitate, în cauza de față acest neajuns nu s-a confirmat în dreptul consilierului juridic care a promovat o cerere de chemare în judecată pentru instituția reclamantă într-o altă cauză, acțiune care a fost respinsă de instanță.

Așa cum a reținut și judecătorul fondului, activitatea unui consilier juridic presupune o obligație de diligență, așa cum este aceasta înscrisă în art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic, iar nu o obligație de rezultat, acesta neputând a fi tras la răspundere pentru pierderea procesului câtă vreme nu s-a demonstrat că ar fi acționat cu lipsă de profesionalism iar faptul că instanța a adoptat o altă soluție juridică decât cea solicitată de consilier nu îi poate fi imputată acestuia.

Susținerile recurentei din calea de atac promovată cu privire la existența unui prejudiciu, deși sunt adevărate, nu pot conduce la finalitatea pe care acesta o urmărește pentru că nu s-a dispus și nici nu s-ar fi putut dispune atragerea răspunderii consilierului juridic care a realizat reprezentarea în cauza la care părțile se raportează când invocă apărarea defectuoasă tocmai în virtutea atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina consilierului juridic și a faptului că acesta a acționat cu diligența necesară unui profesionist.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost reținut de prima instanță că prezenta acțiune nu reprezintă o cale de atac împotriva hotărârii (Decizia civilă nr. 3838/22.06.2018 a Curții de Apel București) la care se referă actele atacate și că instanța nu are competența să stabilească interpretarea corectă a normelor incidente în acea cauză, nefiind o instanță de control judiciar, ci doar poate să verifice dacă motivele invocate de reclamant sub aspectul în discuție sunt rezonabile din perspectiva legalității și temeiniciei.

În aceste condiții, Înalta Curte reține, alături de judecătorul fondului, că consilierul juridic care a promovat acțiune de recuperare a sumei de 460000lei în cadrul altui dosar ce îl viza pe ministerul reclamant a acționat cu diligența unui profesionist, neputând a fi tras la răspundere pentru nerecuperarea sumelor anterior menționate, care au fost identificate a fi consemnate eronat în conturile autorității auditate.

Mai mult decât atât, atragerea răspunderii administrative a celor care în realitate se dovedesc a fi vinovați de existenta prejudiciului este atribuția exclusivă a instituției reclamante, atribuție care nu poate fi translatată Curții de Conturi a României, care a invocat temeiul de drept de la art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 și a impus în mod direct reclamantului obligația de atragere a răspunderii consilierului juridic ce a realizat reprezentarea într-o altă cauză, aceasta fiind o chestiune care excedă competenței conferite de lege instituției care a realizat auditul financiar.

Conchizând, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia din perspectiva dorită de partea declarantă a căii de atac.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 571 din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României împotriva sentinței nr. 571 din 9 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.