ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 109/2025

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 21 noiembrie 2022, reclamanta A. a formulat plângere, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Constanța și Tribunalul București, împotriva modului de soluționare a contestației împotriva Ordinului de salarizare nr. 3743/C/04.08.2022 emis de ministrul justiției, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Justiției la modificarea acestui ordin în sensul stabilirii de la data de 10.07.2017 a drepturilor sale salariale în funcție de coeficientul de multiplicare 19,00 și valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi plafonate la valoarea stabilită de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022, precum și în sensul stabilirii tuturor sporurilor și a indemnizației de hrană în raport de indemnizația de bază lunară astfel recalculată, cu menținerea acelorași drepturi salariale pe perioada stagiului efectuat în perioada 01.09.2021-30.06.2022 la Curtea de Justiție a Uniunii Europene de la Luxemburg; obligarea Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare în vederea plății diferenței dintre drepturile salariale achitate și cele cuvenite conform hotărârilor judecătorești, potrivit celor arătate în precedent; obligarea Tribunalului Constanța la plata diferenței dintre drepturile salariale achitate și cele cuvenite până la data de 20.04.2022 și a Tribunalului București de la data de 22.04.2022 și în continuare, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 663 din 21 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Tribunalul Constanța și Tribunalul București.

A fost respinsă ca nefondată excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Tribunalul București.

Au fost respinse excepțiile invocate de Ministerul Justiției prin întâmpinare ca fiind ridicate de o persoană fără calitate procesuală pasivă în cauză.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, TRIBUNALUL CONSTANȚA și TRIBUNALUL BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței civile nr. 663 din 21 aprilie 2023, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casare a hotărârii de la fondul cauzei, urmând a se admite cererea de chemare în judecată.

În esență, în motivare, a susținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile unor hotărâri judecătorești definitive, autoritatea de lucru judecat a acestora întrucât nu mai poate fi pus în discuție dreptul sau la calcularea și plata drepturilor salariale în funcție de coeficient de multiplicare 19 si valoarea de referința sectoriala de 605,225 RON, începând cu data de 10.07.2017 și respectiv 20.01.2017, întrucât angajatorul Tribunalul Constanța a fost deja obligat la calculul și plata acestor drepturi salariale prin sentința nr. 21/19.01.2021, pronuntata de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020, și sentința civilă nr. 1283/29.05.2020, pronunțată de Tribunalul Bucuresti, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2020.

Aceste hotărâri judecătorești definitive sunt menționate în acțiune și în notele scrise (răspuns la întâmpinare) și statuează cu titlu definitiv dreptul său la calculul și plata drepturilor salariale în funcție de coeficientul de multiplicare 19 si valoarea de referință sectoriala de 605,225 RON iar instanța de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat a acestora. Stabilirea prin ordin de către Ministerul Justiției respectiv actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție nu înseamnă decât o punere în aplicare a efectelor acestor hotărâri judecătorești întrucât devreme ce dreptul a fost recunoscut ca existență și la plată, stabilirea printr-un ordin nu mai poate pune în discuție existența dreptului ci este doar o operațiune administrativă mai ales în situația în care plata se face de către angajator.

Chiar dacă hotărârile judecătorești sunt în contradictoriu cu Tribunalul Constanța nu se poate nega dreptul său la stabilirea și plata acestor drepturi salariale și după data de 20.04.2022 când s-a transferat la Tribunalul București pe aceeași funcție de judecător și având aceeași activitate.

Raportul de muncă al judecătorului este unul atipic în care plata drepturilor salariale se face de către angaiator (tribunal, curte de apel, Înalta Curte în raport de instanța la care funcționează) iar stabilirea drepturilor salariale se face prin ordin al Ministrului justiției(actualmente ÎCCJ). Prin refuzul Ministerului Justiției(actualmente ÎCCJ) de a emite ordinul de stabilire a drepturilor salariale, judecătorul se află în imposibilitatea cunoașterii si verificării drepturilor salariale plătite/cuvenite pentru o perioadă de timp.

A susținut că, anterior pronunțării acestei hotărâri judecătorești din 21.04.2023, Înalta Curte de Casație si Justiție a emis Ordinul Președintelui ÎCCJ nr. 959 din 12.04.2023 prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale judecătorilor se calculează începând cu data de 1.01.2018 neplafonat(conform anexelor la ordin în spetă anexa 8 judecător de tribunal) având în vedere valoarea sectorială de 605,225, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, deci implicit pârâta ÎCCJ recunoaște calcularea salariilor judecătorilor având în vedere valoarea sectorială de 605,225 fără a se limita la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017(nivelul maxim pentru 2022).

Cu toate că se cunoștea existența acestui ordin cu caracter normativ fiind emis înainte de pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond a respins în mod nelegal acest capăt de cerere în ciuda recunoașterii parțiale a pârâtului.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (8) C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Instanța de fond interpretează și aplică greșit dispozițiile legale de drept material în ceea ce privește acordarea sporului pentru condiții vătămătoare și periculoase pe perioada stagiului de formare profesională, limitându-se la aplicarea unor reglementări cu caracter general cuprinse în Cap. VIII al anexei V la Legea nr. 153/2017 și art. 2 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 118/2018 care stabilesc că sporul se acordă doar condiționat de desfășurarea activității în locuri expertizate. Aceste reglementări generale nu au în vedere tocmai situația specială când salariatul participă la cursuri de formare profesională, situație care este prevăzută de art. 197 alin. (2) Codul muncii.

Din interpretarea acestor dispoziții cu caracter special rezultă că salariatul pe perioada stagiilor de formare profesională beneficiază de toate drepturile salariale deținute deci și de toate sporurile și alte drepturi, nefiind condiționată acordarea acestor drepturi de prezența salariatului la locul de muncă.

A invocat în susținerea recursului Decizia ÎCCJ nr. 23 din 2021 (recurs în interesul legii).

Ca atare prin H.G. nr. 118/2018 nu poate fi restrâns dreptul la acordarea sporului pentru condiții vătămătoare la timpul cât salariatul lucrează în acele condiții cât timp Codul muncii reglementează în mod special la art. 197 alin. (2) acordarea tuturor drepturilor deținute de salariat înainte de crearea situației juridice (de efectuarea cursului de formare profesională).

Există și alte situații în care sunt acordate toate drepturile salariatului, inclusiv sporul de condiții vătămătoare se acordă fără a fi condiționat de prezența salariatului-respectiv situația muncii la domiciliu art. 110 Codul muncii.

Un alt motiv de recurs dezvoltat de recurentă este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Hotărârea recurată nu îndeplinește exigențele dispozițiilor de la art. 425 C. proc. civ., nefiind motivată suficient, instanța de fond reținând doar că argumentele de nelegalitate ale ordinului sunt neîntemeiate dar acțiunea a avut mai multe capete de cerere nemotivate suficient sau deloc.

Nu se motivează de ce au fost înlăturate efectele hotărârilor judecătorești definitive în condițiile în care capătul de cerere de obligare a Tribunalului București în continuare la diferența de plată plata drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești nu s-a motivat neretroactivitatea stabilirii drepturilor pe perioada stagiului prin ordin ulterior finalizării stagiului, ori reținerea unor drepturi salariale deja acordate (Tribunalul Constanța a acordat sporul de condiții vătămătoare până la 20.04.2023 iar Tribunalul București iar indemnizația de hrană a fost acordată de tribunalul București dar nu de Tribunalul Constanța) implica recuperarea acestora în condițiile legii(angajament de plată sau hotărâre judecătorească nu prin emiterea ulterioară a unui ordin de stabilire a drepturilor salariale), instanța de fond reține că indemnizația de hrană se acordă de angajator nu prin ordin dar am cerut și obligarea angajatorului Tribunalului Constanța la acordarea acesteia (fiind inclusă în plata diferenței drepturilor salariale).

In ceea ce privește acordarea indemnizației de hrană deși a solicitat stabilirea acesteia prin ordin, a solicitat și acordarea și plata acesteia de către angajator Tribunalul Constanța pe perioada stagiului 1.09.2021-30.06.2022 ori asupra acestui capăt de cerere nu s-a pronunțat prima instanță.

Având în vedere motivele expuse, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând pe fond, să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 7 si 8, art. 453 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 actualizată, dispoziții ale hotărârilor CSM și ale Codului muncii menționate în cererea de recurs.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Tribunalul Constanța a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Intimatul - pârât Tribunalul București a formulat apărări pe calea întâmpinării cu solicitarea de respingere a căii de atac și de menținere ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțate în cauza de față.

Intimata - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a arătat că se impune respingerea recursului de față, sentința civilă de la fondul cauzei fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat și va fi admis în limitele și pentru următoarele considerente:

Prin Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022, s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei, judecător cu grad de tribunal la Tribunalul Constanța și apoi la Tribunalul București, pe perioada stagiului de 10 luni la care a participat la CJUE, începând cu data de 01.09.2021 și în continuare, începând cu data de 01.07.2022.

Reclamanta are calitate de judecător în cadrul Tribunalului București și a solicitat calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la VRS menționat prin ordin începând cu data de 01.09.2021 și până 30.09.2022 și respectiv începând cu data de 20.04.2022 și până 30.06.2022, deoarece în perioada în care a efectuat un stagiu de formare profesională la Luxemburg pârâtul Tribunalul Constanța l-a lipsit de drepturile salariale care-i fuseseră recunoscute, iar ulterior, Tribunalul București l-a privat de sporul pentru condiții vătămătoare dar și de indemnizația de hrană.

A susținut că în favoarea sa s-au pronunțat sentința nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 și sentința civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2020.

Curtea de apel a respins pretențiile deduse judecății cu motivarea că argumentele de nelegalitate a ordinului atacat invocate de reclamantă în prezenta cauză sunt neîntemeiate.

Nemulțumită de această soluție, reclamanta a formulat cerere de recurs, invocând motivele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7, 8 C. proc. civ.

Pornind la analiza motivelor de casare, astfel cum au fost dezvoltate de parte, Înalta Curte reține:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de recurenta - reclamantă, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), nu este fondat.

În speță, sentința recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Raționamentul recurenților este greșit, întrucât nemotivarea, ca viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, nu reprezintă o obligație a instanței de judecată de a combate toate argumentele susținute, ci privește absența motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În privința criticii privind neanalizarea tuturor capetelor de cerere(cu referire la neacordarea și plata indemnizației de hrană pentru perioada 01.09.2021-30.06.2022 de către Tribunalul Constanța), instanța de fond a analizat cererea privind calculul sporurilor în limitele învestirii, contestație întemeiată pe art. 7, Cap. VIII din Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Astfel, cum corect a reținut prima instanță, recurenta - reclamantă a atacat un ordin de salarizar,e care a vizat exclusiv cuantumul V.R.S., data aplicării acestuia, aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 iar, în ceea ce privește sporurile, a dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În plângerea prealabilă și ulterior în cererea de chemare în judecată, s-a contestat modalitatea de acordare eliptică de către pârâții tribunale a sporului pentru condiții vătămătoare și a indemnizației de hrană, precum și aplicarea plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, diferit de felul în care acestea au fost stabilite prin titlurile executorii reprezentate de sentința nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 și sentința civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2020.

În plus, Înalta Curte amintește și dispozițiile art. 444 din C. proc. civ., potrivit cărora în situația în care instanța ar fi omis a se pronunța pe un capăt de cerere, completarea hotărârii se realizează pe această cale, iar nu pe calea recursului.

Pentru aceste considerente, motivul de casare dezvoltat este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, reclamanta a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a sentințelor nr. sentința nr. 21/19.01.2021, de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/2020 și sentința civilă nr. 1283/29.05.2020, de Tribunalul Bucuresti, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosar nr. x/2020.

Pentru a se putea invoca cu succes efectul autorității de lucru judecat este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică), însă între acțiunile invocate și pretenția dedusă judecății, respectiv acordarea valorii de referință sectorială cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu există identitate de obiect.

Însă, hotărârile invocate consacră un drept câștigat în favoarea reclamantei din perspectiva momentului de la care s-a recunoscut dreptul la acordarea despăgubirilor, și care urmează a fi analizat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând sentința atacată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv a greșitei aplicări a normelor de drept material, Înalta Curte va sistematiza atât motivele reclamantei cât și ale pârâților, urmând a le răspunde prin argumente comune, în condițiile în care, constatarea temeiniciei pretențiilor conduce în mod logic la respingerea apărărilor părții adverse.

Obiectul acțiunii este reprezentat de contestația formulată împotriva Ordinului MJ nr. 3743/C/04.08.2022, care a avut în vedere principiul salarizării nivelului maxim în plată pentru funcții similare, astfel cum a fost el lămurit prin decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, recunoscându-se pentru reclamantă, începând cu data de 01.09.2021 și, ulterior, începând cu data de 01.07.2022 și în continuare, valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), Înalta Curte de Casație și Justiție, în executarea aceleiași decizii și a hotărârilor judecătorești prin care s-a constatat că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și cele recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Pentru stabilirea retroactivă a drepturilor judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis un alt ordin, respectiv Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 prin care s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, conform grilelor din anexa la acest ordin, iar diferențele salariale urmează a fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Deși intimații, respectiv cele două tribunale dar și Înalta Curte de Casație și Justiție, au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției de la fond în raport de emiterea acestui ordin, instanța de recurs constată că pretenția concretă a reclamantei, respectiv acordarea indemnizației fără a fi afectată de plafonare începând cu data de 01.09.2021, nu a fost realizată.

Înalta Curte apreciază că ordinele ulterioare emise pot fi calificate ca acte de achiesare parțială la pretențiile deduse judecății, iar nu ca motiv de respingere a acțiunii reclamanților.

Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022 emis de către Ministrul Justiției, în limita situației reclamantei, este afectat de nulitate în ceea ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Atât instanța de fond, cât și emitenții prin ordinele generale de salarizare așa cum rezultă din preambulul acestora, au avut în vedere în mod distinct situația personalului căruia i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin hotărâri judecătorești, caz în care s-a stabilit că executarea se va face potrivit dispozitivului acestora și eșalonat conform prevederilor legale, avându-se în vedere data menționată în titlul executoriu.

Înalta Curte reține incidența celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 43/2024 privind examinarea sesizărilor conexate formulate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2024, și de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarele nr. x, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile:

"paragraful 93. Verificând îndeplinirea acestei condiții, se constată că instanța supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 și 71 ale acestei decizii, s-a reținut că: valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată, în timp ce coeficienții de multiplicare sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale".

În ceea ce privește limitarea indemnizației la nivelul stabilit pentru anul 2022 dispusă prin ordinul contestat în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte, în acord cu cele arătate de către reclamantă, apreciază că un atare plafon vizează creșterile salariale care decurg din aplicarea etapizată a legii, nefiind posibilă "ajustarea" drepturilor salariale recunoscute prin hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamanta.

Cum reclamanta invocă recunoașterea dreptului la calcularea indemnizației prin utilizarea valorii de referință sectorială de 605,225 prin hotărâri judecătorești definitive, astfel cum a reținut, în parte, și prima instanță, ordonatorul de credite este obligat să execute obligația conform acestor titluri, dată fiind rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii valorii de referință.

Astfel, Înalta Curte constată că se impune anularea în parte a Ordinului de salarizare nr. 3743/C/04.08.2022, emis pe numele recurentei - reclamante, drepturile salariale ale acesteia urmând a fi stabilite potrivit celor statuate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Teleorman, care a emis sentința nr. 21/19.01.2021, și în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Bucuresti, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, care a emis sentința civilă nr. 1283/29.05.2020, cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) in Legea nr. 153/2017.

În schimb, instanța de recurs subliniază că celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate se impun a fi menținute, reclamanta nereușind a proba și alte aspecte de nelegalitate ale acesteia față de cele anterior reținute în motivare.

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamantei A., va casa în parte sentința civilă atacată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată, va anula în parte Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022, în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Va menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 663 din 21 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința civilă atacată și, în rejudecare:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Anulează în parte Ordinul nr. 3743/C/04.08.2022 în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Menține în rest celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.