ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2024

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de condamnatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 136 din data de 15 aprilie 2024, pronunțată Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2023, în baza art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 lună închisoare pentru infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor penale (faptă din 09.07.2020).

În baza art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 lună închisoare pentru infracțiunea de neexecutarea sancțiunilor penale (faptă din 14.07.2020).

În baza art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru infracțiunea de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influența substanțelor psihoactive (faptă din 14.07.2020).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 43 alin. (2) din C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite și a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 20 zile închisoare, reprezentând 1/3 din celelalte pedepsele cumulate de 2 luni închisoare, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 luni și 20 de zile închisoare.

S-a constatat că infracțiunile din prezentul dosar au fost săvârșite în termenul de încercare de 3 ani stabilit prin sentința penală nr. 100/18.10.2018 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 1367/17.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 96 alin. (4) din C. pen. a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare stabilită prin sentința penală nr. 100/18.10.2018 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 1367/17.12.2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și, în baza art. 43 alin. (2) din C. pen., și s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 8 luni și 20 zile închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 ani, 2 luni și 20 zile închisoare, în regim de detenție.

În baza art. 45 alin. (3) lit. b) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere), pe o perioadă de 2 ani, care începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 45 alin. (5) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere) a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară, urmând a se executa în condițiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 1.800 RON aferente fazei de urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 604/A din 05 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 136 din data de 15 aprilie 2024 pronunțate de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

Decizia Curții de Apel Timișoara a fost comunicată la domiciliul inculpatului A., la data de 13 august 2024, dovada de afișare a înștiințării privind comunicarea hotărârii fiind restituită cu mențiunea "destinatar plecat din țară".

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpatul A., prin apărător ales, avocat B. (cu împuternicire avocațială nr. x, aflată la dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel Timișoara), la data de 23 septembrie 2024, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că, în ceea ce privește pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță, conform prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice și Hotărârii nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, procedura privind anularea permisului de conducere presupune în mod obligatoriu aducerea la cunoștință a faptului că dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule a fost interzis și, pe cale de consecință, permisul de conducere a fost anulat.

Astfel, conform art. 114 din O.U.G. nr. 195/2002, în cazul în care se dispune interzicerea exercitării dreptului de a conduce ca și pedeapsă complementară, această măsură trebuie să fie adusă la cunoștința titularului permisului de conducere.

Or, recurentul a precizat că decizia penală prin intermediul căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. i) din C. pen. nu i-a fost comunicată, dovada de primire din data de 16.01.2019 la care Curtea de Apel Timișoara a făcut referire în considerentele hotărârii recurate fiind comunicată tatălui său, care are același nume și care a primit și a semnat pentru primirea acesteia.

Așadar, raportat la textele de lege care reglementează procedura în cazul aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, recurentul a apreciat că era necesar ca măsura de anulare a permisului de conducere și hotărârea prin care i s-a aplicat pedeapsa complementară, să îi fie comunicate, ceea ce nu s-a întâmplat.

În opinia recurentului, o astfel de eroare a organelor judiciare conduce la concluzia că faptele reținute în sarcina acestuia nu întrunesc conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care a solicitat desființarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În continuare, un alt argument pentru care a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. este acela că, prin incriminarea infracțiunii de neexecutare a sancțiunilor penale prin prisma nerespectării pedepselor complementare dispuse în sarcina unei persoane, legiuitorul român a înțeles, printre altele, să incrimineze și să sancționeze persoanele care nu se conformează interdicțiilor stabilite de către instanțele de judecată prin aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Cu toate acestea, teza finală a acestei dispoziții prevede în mod expres că aceasta constituie infracțiune și poate fi sancționată numai în situația în care această faptă nu întrunește elementele constitutive ale unei alte infracțiuni mai grave.

Or, recurentul a susținut că faptele reținute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute și sancționate de art. 288 alin. (1) din C. pen., fiind, de fapt, incidente prevederile art. 335 alin. (2) din C. pen.. Altfel spus, în situația în care, în realitate, a condus pe drumurile publice un autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere, neavând la acel moment dreptul de a conduce, a apreciat că hotărârile prin care a fost condamnat pentru o fapta prevăzută de art. 288 alin. (1) din C. pen., sunt nelegale și netemeinice.

Așadar, în opinia recurentului, conduita infracțională a acestuia nu poate fi încadrată pe modelul abstract descris de legiuitor în conținutul normei de incriminare de la art. 288 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care a solicitat desființarea hotărârii deciziei instanței de apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

În continuare, în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a arătat că pedeapsa rezultantă ce i-a fost aplicată este mai mare decât pedeapsa care putea în mod legal să îi fie aplicată.

În acest sens, a menționat că faptele săvârșite de acesta, prin raportare la cele două fapte concurente prevăzute și sancționate de art. 288 alin. (1) din C. pen., se impuneau a fi reținute sub forma infracțiunii continuate.

De asemenea, recurentul a prezentat, în mod detaliat, aspecte teoretice privind infracțiunea continuată, precum și decizia Curții Constituționale nr. 368 din 30 mai 2017 și a subliniat că din modalitatea de comitere a acțiunilor infracționale pentru care a fost trimis în judecată (două fapte distincte ce realizează conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni - art. 288 alin. (1) din C. pen. săvârșite la diferite intervale de timp - 09.07.2020 și 14.07.2020 și în baza aceleiași rezoluții infracționale), rezultă că, în mod eronat, s-a reținut incidența concursului real de infracțiuni.

Totodată, a învederat că, la momentul săvârșirii celor două fapte, a avut reprezentarea eronată că dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul României nu era interzis în raport de soluția de suspendare a executării pedepsei în al cărei termen de încercare se afla la momentul săvârșirii infracțiunilor, având convingerea că în cazul în care pedeapsa principală se suspendă, se va suspenda și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

Deopotrivă, a subliniat că a luat decizia de a conduce, la diferite intervale de timp, în raport de starea de eroare în care se afla, fiind, așadar, îndeplinite toate condițiile definite de art. 35 alin. (1) din C. pen., astfel că reținerea concursului de infracțiuni între cele două fapte este eronată și de natură să agraveze pedeapsa rezultantă. Altfel spus, din materialul probator administrat în cauză a reieșit că întreaga conduită infracțională a fost comisă cu o rezoluție unică, la intervale de timp relativ scurte, iar toate acțiunile infracționale se circumscriu aceleiași norme de incriminare, fiind astfel necesar ca acuzarea să facă dovada că a acționat cu o altă rezoluție infracțională în cele două dăți în care a fost depistat conducând autovehicule pe drumurile publice.

De altfel, aspectele anterior menționate rezultă, în opinia recurentului, și din faptul că și-a preschimbat permisul de conducere cu unul străin, având în vedere că are calificarea de șofer profesionist și avea nevoie să poată conduce autovehicule în afara țării, întrucât pe teritoriul altor țări dreptul de a conduce nu a fost suspendat.

Mai mult, a subliniat că din probele administrate în cauză nu se poate reține că ar fi acționat cu o rezoluție infracțională distinctă în data de 14.07.2020, față de rezoluția avută în data de 09.07.2020, aspect care produce un dubiu cu privire la activitatea infracțională comisă și recunoscută, dubiu care se impunea a fi reținut și interpretat în favoarea acestuia. În acest sens, a susținut că doctrina și practica judiciară stabilesc că în cazul infracțiunii continuate rolul acuzării este acela de a dovedi faptul că inculpatul cercetat pentru săvârșirea unei infracțiunii continuate a acționat cu o rezoluție infracțională distinctă, iar în lipsa unor astfel de dovezi, în vederea aplicării principiului in dubio pro reo, situația de fapt dedusă judecății se impune a fi interpretată în favoarea inculpatului și, în concluzie, instanța este ținută să rețină incidența unității legale a infracțiunii continuate.

În final, recurentul a menționat că depistarea în trafic de către organele de poliție din cadrul biroului rutier Caransebeș nu poate fi un aspect care să conducă la încetarea activității infracționale, astfel cum în mod eronat au reținut instanțele de fond, întrucât infracțiunea continuată se epuizează la momentul săvârșirii ultimei acțiuni din componenta infracțiunii, neprezentând relevanță dacă făptuitorul este depistat de organele de urmărire penală sau nu. Or, la momentul primei opriri în trafic, organele de poliție de la acel moment, în urma controlului efectuat, nu au constatat săvârșirea faptei prevăzută de art. 288 din C. pen., motiv pentru care nici permisul de conducere nu i-a fost ridicat. Faptul că în urma controlului de rutină efectuat de agenții de poliție, aceștia nu au conștientizat că la acel moment dreptul recurentului de a conduce era suspendat nu poate echivala cu momentul epuizării și, respectiv, al încetării activității infracționale, aspect care să conducă la concluzia că ar fi acționat la cele două intervale de timp în baza a două rezoluții infracționale distincte.

Așadar, în cazul în care instanțele de fond ar fi efectuat o corectă aplicare a prevederilor legale, limitele de pedeapsă aplicabile ar fi fost altele decât cele reținute în hotărârea atacată, sens în care pedeapsa rezultantă aplicată ar fi fost mai mică.

Prin urmare, având în vedere că instanțele de fond au reținut săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) din C. pen. (în raport de fapta din data de 09.07.2020), a infracțiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen. (pentru fapta săvârșită în data de 14.07.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., fără a reține fapta unică prevăzută de art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (pentru faptele din data de 09.07.2020 și din data de 14.07.2020), pedeapsa rezultantă este în alte limite decât cele prevăzute de lege, motiv pentru care recurentul a solicitat desființarea deciziei penale recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel și sub acest aspect.

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 27 septembrie 2024.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în care se puteau depune concluzii scrise a expirat, cel mai târziu, la data de 08 octombrie 2024. La dosar nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 07 octombrie 2024.

La data de 11 noiembrie 2024 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat. Potrivit raportului, aspecte invocate de inculpatul A. în cererea de recurs în casație formulată, nu se încadrează în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

Analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 604/A din 05 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casație a fost promovat de către de către A. (prin apărător ales, avocat B., cu împuternicire avocațială nr. x, aflată la dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel Timișoara), persoană care, față de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond și apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.

Totodată, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Timișoara.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întrunește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele, domiciliul și adresa de corespondență a inculpatului, este indicată hotărârea atacată și are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte reține că, pentru a putea fi considerată îndeplinită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., trebuie să existe o corespondență între motivele invocate și cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiței s-a reținut că "dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție modificarea situației de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute ca infracțiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului." (deciziile nr. 350/RC/2015, nr. 232/RC/2024, nr. 336/RC/2024, nr. 381/RC/2024 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispozițiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel." (deciziile nr. 78/RC/2015, nr. 762/RC/2023, nr. 409/RC/2024 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, www.x.ro).

Așadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate verifica doar corespondența formală între elementele faptice reținute în hotărârile recurate și conținutul constitutiv al infracțiunilor, fără a putea proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situației de fapt.

În cauza dedusă judecății, recurentul nu critică lipsa de corespondență a elementelor faptice reținute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, ci contestă chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanța de apel. Astfel, în realitate, recurentul urmărește rejudecarea cauzei și stabilirea unei alte situații de fapt, din care să rezulte că nu sunt incidente prevederile art. 288 alin. (1) din C. pen., întrucât dreptul acestuia de a conduce era suspendat, fiind, de fapt, incidente prevederile art. 335 alin. (2) din C. pen.. Aceste argumente constituie, însă, veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, neputând fi circumscrise cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

De asemenea, nici susținerile recurentului privind latura subiectivă a infracțiunii (respectiv că a crezut că pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. a fost suspendată pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei) nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât în cadrul acestui motiv de recurs în casație se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu și lipsa vinovăției prevăzută de lege. De altfel, aceste argumente nu pot fi circumscrise niciunuia dintre celelalte cazuri de recurs în casație prevăzute de lege.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

Motivele invocate de către recurentul A. nu pot fi, însă, circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât, în realitate, acesta nu invocă nelegalitatea pedepsei aplicate, ci contestă încadrarea juridică stabilită de instanța de apel, apreciind că trebuia reținută o singură infracțiune în formă continuată (art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.), nu două infracțiuni în concurs. Recurentul urmărește, așadar, reinterpretarea situației de fapt în scopul înlăturării din încadrarea juridică a concursului de infracțiuni cu consecința reducerii pedepsei aplicate, aspecte care nu pot fi, însă, cenzurate de Înalta Curte în această cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În plus, trebuie subliniat că schimbarea încadrării juridice a faptelor este atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reținându-se că instanța care judecă recursul în casație nu este abilitată prin dispozițiile noului C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014, publicată, www.x.ro).

De altfel, în condițiile în care instanța de apel a reținut săvârșirea de către inculpat a două infracțiuni prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen. (fapta din data de 09.07.2020 și fapta din data de 14.07.2020), cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepselor aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație invocat.

Așadar, având în vedere că invocarea formală a unui caz de casare nu poate conduce la constatarea admisibilității recursului în casație, argumentele prezentate trebuind să aibă aptitudinea, cel puțin la nivel teoretic, de a pune în discuție verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, iar susținerile recurentului A. vizează chestiuni care nu pot fi cenzurate prin prisma cazurilor de casare invocate sau a vreunuia dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) raportat la art. 438 din C. proc. pen.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

În baza art. 440 din C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 august 2024 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2024.