ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 322 din data de 24 aprilie 2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția penală s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. rap. la art. 79 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunii de conducere fără permis prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. (faptă din data de 14.10.2023).

În temeiul art. 396 alin. (2) și (10) din C. proc. pen. rap. la art. 79 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) rap. la art. 43 alin. (5) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) an și 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea, în stare de recidivă postexecutorie, a infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 din C. pen. (faptă din data de 14.10.2023).

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., de a conduce vehicule din categoriile AM, A1, A2, A, B1, B, BE, C1, C1E, C, CE, D1, D1E, D, DE, Tr, Tb sau Tv pe drumurile publice, pe o perioadă de 3 (trei) ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului a cărui exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni închisoare, l-a care s-a adăugat sporul obligatoriu de 6 luni închisoare (1/3 din 1 an și 6 luni), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă de 3 (trei) ani închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de 66 alin. (1) lit. i) C. pen., de a conduce vehicule din categoriile AM, A1, A2, A, B1, B, BE, C1, C1E, C, CE, D1, D1E, D, DE, Tr, Tb sau Tv pe drumurile publice, pe o perioadă de 3 (trei) ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului a cărui exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., cu referire la art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă a închisorii durata reținerii și arestării preventive a inculpatului, în cauză, de la 14.10.2023 la zi.

În temeiul art. 399 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum de 4000 RON (din care suma de 1000 RON aferentă fazei de urmărire penală).

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 935/A din data de 8 iulie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 322 din 24 aprilie 2024, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția penală, dispunându-se obligarea apelantului inculpat la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat și deducerea din pedeapsa aplicată acestuia, în temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., a duratei reținerii și arestării preventive de la 14.10.2023 la zi.

Instanța de apel a reținut, în fapt, că, la data de 14.10.2023, în jurul orelor 15:04, inculpatul A. a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe șos. x, având dreptul a conduce suspendat și la aceeași dată, în jurul orelor 16:00, la sediul I.N.M.L. Mina Minovici București, inculpatul a refuzat recoltarea de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive, faptele astfel săvârșite întrunind elementele constitutive ale infracțiunilor de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. și refuz sau sustragere de la recoltarea de mostre biologice, prev. de art. 337 din C. pen., ambele în stare de recidivă postexecutorie.

Sub aspectul pedepselor aplicate, curtea a constatat că acestea au fost determinate cu respectarea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în condițiile incidenței dispozițiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și a dispozițiilor art. 43 alin. (5) din C. pen. privind pedeapsa în caz de recidivă postexecutorie.

*****

Împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția I penală, a declarat recurs în casație, în termen legal, inculpatul A..

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în argumentarea căruia a susținut, în esență, că instanța de apel a dispus condamnarea sa la pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca efect al nevalorificării dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deși, anterior pronunțării deciziei în apel, formulase un denunț ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Recurentul inculpat a precizat că, în acest ultim dosar, s-a început urmărirea penală in personam încă din luna februarie 2024, astfel că în cauză se impunea aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, potrivit cărora: "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 lit. h) beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Or, făcând trimitere la cele statuate prin Decizia nr. 3/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 2 aprilie 2018) și prin Decizia nr. 79/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 96 din 31 ianuarie 2022), inculpatul A. a apreciat că se află în ipostaza persoanei care a denunțat o infracțiune gravă, pentru care s-a început urmărirea penală in personam până la soluționarea definitivă a cauzei, astfel că beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Constatând că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 17 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu și a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casație, respectiv 28 noiembrie 2024, recurentul inculpat a fost prezent personal în stare de detenție și asistat de avocat ales, concluziile formulate de acesta, dar și de reprezentantul Ministerului Public cu privire la calea extraordinară de atac fiind detaliat redate în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în casație formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității, pe de o parte, și principiul respectării autorității de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casație permite cenzurarea legalității unei categorii limitate de hotărâri definitive și numai pentru motive expres reglementate de legea procesual penală. Pe calea recursului în casație nu se poate invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante și le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casație nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator și să rețină o stare de fapt diferită de cea descrisă și valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Concluzia este aceeași nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci și a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecințe în planul tratamentului sancționator.

Este cazul manifestării de voință a unui inculpat intervenită pe parcursul procesului penal, orientată spre obținerea unui tratament sancționator mai blând, manifestare al cărei conținut obiectiv nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casație, în unicul scop de a da acesteia efecte juridice opuse celor reținute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoașterii acestuia, după caz, direct pe calea recursului în casație.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că unica critică formulată de recurentul inculpat A. în cauza de față vizează faptul că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deși, în opinia sa, erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se reține această cauză de reducere a pedepsei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că susținerile recurentului inculpat nu aduc în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a pedepsei, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., referitor la aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, reține că, potrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002, în forma în vigoare începând cu data de 09 iulie 2023, subsecvent modificărilor aduse prin Legea nr. 200/2023 (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 616 din 6 iulie 2023) "Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2 lit. h) beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege".

Dispozițiile art. 2 lit. h) din același act normativ prevăd că "infracțiunea gravă este infracțiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: genocid și infracțiuni contra umanității și infracțiuni de război, infracțiunile contra securității naționale, terorism, omor, infracțiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracțiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracțiunile de corupție, precum și orice altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puțin 10 ani".

Statuând asupra naturii instituției juridice reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 3/2018, a stabilit că aceasta reprezintă o cauză legală speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a unor cerințe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta și stadiul cauzei în care se urmărește producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

În același sens a statuat instanța supremă - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală și prin Decizia nr. 79/2021, prin care s-a stabilit că "aplicarea beneficiului dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, față de inculpatul care are calitatea de denunțător într-o cauză penală, este condiționată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunțător, condiție necesară, dar nu suficientă, instanța urmând a evalua întrunirea cumulativă a condițiilor de aplicare a textului" (s.n).

În acest context normativ și jurisprudențial, se impune observația de principiu că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 constituie esențialmente o chestiune de apreciere a instanțelor de fond și/sau de apel, acestea fiind singurele în măsură, așadar, să evalueze și să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave.

Înalta Curte constată că, în speță, recurentul inculpat A. nu urmărește să supună cenzurii instanței de casație legalitatea pedepselor individuale sau a celei rezultante aplicate în raport cu particularitățile faptice și juridice reținute prin decizia recurată, ci tinde, în realitate, la reevaluarea însuși conținutului acestor particularități și a interpretării date lor de către instanța de apel, în unicul scop al recunoașterii unor efecte juridice diferite în privința tratamentului sancționator.

Sub acest aspect, se constată, însă, că prin încheierea din data de 18 iunie 2024, prealabil începerii dezbaterilor asupra apelului, Curtea de Apel București – secția I penală a cenzurat susținerile inculpatului A. privind efectele ce ar trebui asociate denunțului său, constatând că infracțiunea ce face obiectul cercetărilor în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București este o infracțiune de înșelăciune prevăzută de art. 244 din C. pen., ce nu se regăsește printre infracțiunile grave, enumerate limitativ în cuprinsul art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002.

Statuând astfel, instanța de apel a cenzurat în mod implicit solicitarea recurentului inculpat A. de valorificare, în beneficiul său, a cauzei speciale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulativ prevăzute de lege pentru aplicarea acestui cauze de atenuare.

Din această perspectivă, a solicita Înaltei Curți, pe calea recursului în casație, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanței de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăți nu legalitatea pedepsei aplicate recurentului, prin raportare la datele particulare ale speței, ci chiar datele în discuție, ceea ce excedează scopului și obiectului recursului în casație, astfel cum sunt reglementate de art. 433 și 447 din C. proc. pen.

Așa cum s-a argumentat în precedent, limitarea obiectului recursului în casație la chestiuni de legalitate strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual-penale sau a legii substanțiale constituie temei pentru casarea hotărârii definitive, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea la chestiuni exclusiv de drept a demersului analitic al instanței de recurs în casație este confirmată de jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, exemplificativă în materia de referință fiind decizia nr. 23/RC din 19 ianuarie 2017 a instanței supreme (publicată pe www.x.ro), potrivit căreia "cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză".

Suplimentar acestor argumente, Înalta Curte constată, în final, că pedepsele aplicate recurentului inculpat A., de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 335 alin. (2) din C. pen. și de 2 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 337 din C. pen., ambele stabilite în condițiile reținerii incidenței art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 43 alin. (5) din C. pen. și art. 79 alin. (3) din C. pen., se află în limitele legale corespunzătoare minimului de 6 luni închisoare și maximului de 3 ani închisoare (în cazul primei infracțiuni) și, respectiv, minimului de 1 an închisoare și maximului de 5 ani închisoare (în cazul celei de-a doua infracțiuni).

Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele invocate de recurentul inculpat nu se circumscriu, în mod efectiv, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Urmare acestei soluții, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 935/A din data de 8 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.