ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 27/2025

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare formulată de condamnatul A., în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 155 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosarul nr. x/2012, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală rezultantă de 12 ani închisoare și la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) din C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru savârșirea în concurs ideal a infracțiunilor de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)/1 și alin. (3) teza I din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., și incest, prev. de art. 203 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II -a, lit. b), lit. d) și lit. e) din C. pen.

Conform art. 88 din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reținerea și arestul preventiv începând cu data de 12 octombrie 2012 la zi.

Conform art. 350 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părții vătămate B., prin reprezentantul său legal, suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 prelevarea de probe biologice de la inculpat.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 1030 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 500 RON a reprezentat onorariul avocatului din oficiu, desemnat în faza de urmărire penală și în instanță pentru apărarea inculpatului, și 150 RON a reprezentat onorariul av. din oficiu desemnat pentru apărarea intereselor părții vătămate minore.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 243/A din 6 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a respins apelul declarat de inculpatul A..

Împotriva acestei decizii penale a declarat în termen legal recurs inculpatul A..

Prin decizia nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, s-a admis recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 243/A din data de 02 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, s-a casat în parte decizia penală atacată și în parte sentința penală nr. 155 din 30 octombrie 2013 a Tribunalului Bistrița Năsăud și, în rejudecare, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. anterior în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor și, în baza disp. art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor prev. și ped. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)

1

și alin. (3) teza I din C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior și art. 203 din C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în infracțiunea prev. și ped. de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplic. art. 36 alin. (1) din C. pen., cu ref. la art. 5 C. pen.

S-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplicarea art. 36 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f) din C. pen. pe o durată de 3 ani.

S-a dispus aplicarea art. 65 - art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. ca pedeapsă accesorie.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenției de la 12 octombrie 2012 la 17 aprilie 2014.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate care nu sunt contrare deciziei.

Onorariile apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpat și pentru intimata persoană vătămată au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, a formulat contestație în anulare condamnatul A..

Prin cererea introductivă, contestatorul A. a arătat că își întemeiază calea de atac pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., motivat, în fapt, prin aceea că a fost condamnat pe nedrept, în condițiile în care existau probe în dosar care demonstrau nevinovăția sa, iar procurorul de ședință solicitase achitarea, cu precizarea, deopotrivă, că i-au fost încălcate drepturi fundamentale, precum dreptul la apărare și dreptul la o judecată dreaptă și echitabilă.

Contestatorul a mai arătat că, în prezent, se află în stare de detenție ca urmare a condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis, faptă a cărei comitere o regretă, și a apreciat nejustificată executarea restului de pedeapsă aplicată prin condamnarea anterioară, pronunțată prin decizia contestată, al cărei cumul a generat situația actuală de privare de libertate.

De asemenea, a solicitat reevaluarea situației și în considerarea circumstanțelor sale personale: are o familie, trei copii instituționalizați într-un centru de plasament și o soție foarte bolnavă.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestația în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esențial și exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conține o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanțial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situații, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestației în anulare - cale extraordinară de atac, de anulare și retractare a hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori de drept - condițiile în care poate fi promovată o astfel de contestație sunt strict și limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranșate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare este o procedură preliminară de control asupra condițiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 și ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenența motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiții de admisibilitate li se adaugă și cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestației în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestației în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestație prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferențiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcție de motivul invocat în susținerea acesteia.

La rândul său, condiția de admisibilitate vizând apartenența motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestație în anulare și a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puțin aparent, o concordanță între aceste temeiuri și cazul de contestație invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestație prevăzute de lege, dar fără a exista o susținere, cel puțin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Natura juridică a contestației în anulare și efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumției de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret și efectiv în raport cu toate cerințele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecință, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestație care fundamentează demersul judiciar, precum și a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiție de admisibilitate în principiu a contestației în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiții prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ și interpretativ, procedând la verificarea admisibilității în principiu a contestației în anulare formulate de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 și art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibile a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanței de recurs, prin care s-au modificat, în parte, hotărârile de condamnare pronunțate în primă instanță și în apel) și de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

Ministerul Public a invocat neîndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., întrucât decizia atacată a fost pronunțată în calea ordinară de atac a recursului, cale de atac abrogată prin intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

Critica Ministerului Public este nefondată.

Prioritar, Înalta Curte reține că hotărârea contestată a fost pronunțată la data de 17 aprilie 2014, respectiv ulterior datei de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul C. proc. pen.

Potrivit art. 13 alin. (1) din C. proc. pen., "legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare și până în momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii".

Conform art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.".

Așadar, aplicarea în timp a legii procesual penale este guvernată de principiul activității legii penale, corespunzător regulii tempus regit actum, cu excepțiile expres și limitativ prevăzute în cuprinsul legii menționate.

Or, examinând conținutul Legii nr. 255/2013, se constată că legiuitorul nu a reglementat în cuprinsul normelor tranzitorii astfel de excepții în ceea ce privește exercitarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare împotriva hotărârilor definitive de natura celei pronunțate față de contestator.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, la momentul pronunțării deciziei contestate, erau în vigoare normele procesual penale prevăzute de noua codificare, motiv pentru care prezenta contestație în anulare va fi soluționată potrivit dispozițiilor Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în vigoare, ce a abrogat C. proc. pen. din 1968, normele de procedură penală fiind de imediată aplicare, conform art. 13 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010.

În continuare, verificând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestator în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, așa cum s-a arătat și în cele ce preced, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. și motivele invocate în sprijinul acestuia, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul A., în cererea de contestație în anulare și susținute cu ocazia dezbaterilor, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiului de drept invocat.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În temeiul acestui text legal, contestatorul a arătat că nu a săvârșit infracțiunea de viol, prev. și ped. de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplic. art. 36 alin. (1) din C. pen., cu ref. la art. 5 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 10 ani, prin decizia nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012, cu argumentarea că la dosar existau probe din care rezulta nevinovăția sa, printre care și declarația persoanei vătămate care a afirmat că nu el este autorul faptei, precum și solicitarea procurorului de ședință (de la acel moment) de achitare a sa, considerând că acuzațiile nu erau dovedite.

În plus, contestatorul a mai criticat faptul că se află în stare de detenție ca urmare a condamnării pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul fără permis, apreciind nelegală executarea restului de pedeapsă aplicate prin condamnarea anterioară, pronunțată prin decizia contestată, al cărei cumul a generat situația actuală de privare de libertate.

De asemenea, a solicitat reevaluarea situației juridice și în considerarea circumstanțelor sale personale.

Criticile astfel formulate de contestatorul condamnat A. nu se circumscriu nici măcar aparent cazului de contestație în anulare invocat sau altui caz prevăzut de art. 426 din C. proc. pen.

Contrar opiniei contestatorului, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. se impun a fi analizate exclusiv prin raportare la prevederile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., care reglementează în mod limitativ cazurile de încetare a procesului penal, statuând că o atare soluție operează în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Prin urmare, din analiza dispozițiilor legale precitate rezultă că nu poate fi formulată o contestație în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., atunci când în fapt și în drept contestatorul solicită, în realitate, achitarea sa, invocând impedimentul la exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât acesta din urmă nu constituie un caz legal de încetare a procesului penal.

Așadar, în condițiile în care condamnatul A. a invocat cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în mod eminamente formal, Înalta Curte constată inadmisibilă contestația în anulare de față.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare declarată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 1368 din data de 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare declarată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 1368 din data de 17 aprilie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2012.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 720 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2025.