ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 76 din data de 27 iunie 2019 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele, s-a dispus cu privire la inculpatul A.:

În baza art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 396 alin. (10) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare aplicată inculpatului A., pe un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul este obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probațiune la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește cinci zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) C. proc. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat condamnatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze un număr de 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunității, la una dintre instituțiile: Primăria Comunei Calvini, județul Buzău sau Primăria Comunei Cătina, județul Buzău, în condițiile stabilite de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău și în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 253/2013, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

Supravegherea executării măsurilor de supraveghere a obligațiilor stabilite conform art. 93 alin. (2) C. pen., precum și a zilelor de muncă neremunerată în folosul comunității se va face de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău, conform dispozițiilor art. 94 din C. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 alin. (1) și alin. (4) C. pen., referitor la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul nerespectării cu rea credință a măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligațiilor impuse, precum și în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie, a respins ca tardiv apelul declarat de condamnatul A., împotriva sentinței penale nr. 76 din data de 27 iunie 2019 pronunțată de Judecătoria Pătârlagele.

Împotriva deciziei penale nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 29 ianuarie 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 18 februarie 2025, când s-a stabilit termen la data de 18 martie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie), motivarea recursului în casație și semnătura apărătorului ales al inculpatului.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Sub un prim aspect a precizat că a fost în imposibilitate de a declara calea de atac a apelului, întrucât nu i-a fost comunicată sentința penală pronunțată de Judecătoria Pătârlagele. Factorul poștal a înmânat fetiței minore sentința penală, nefiind îndeplinite formalitățile legale.

În acest sens, a arătat pe de o parte că a formulat plângere penală împotriva factorului poștal, iar pe de altă parte că citația nu cuprindea seria cărții de identitate a minorei, astfel cum impun dispozițiile art. 260 alin. (3), (4), (5) C. proc. pen.

Sub un al doilea aspect, a susținut că instanța de fond nu a ținut cont de declarația dată de martora B..

Mai mult, a învederat că poziția sa procesuală, de recunoaștere a faptei a fost ca urmare a sfatului primit din partea avocatului desemnat din oficiu. La acel moment era la primul contact cu legea penală și a recunoscut săvârșirea faptei, deși nu a dat nicio declarație și nu i s-au adus la cunoștință acuzațiile.

Un alt aspect invocat în susținerea cererii de recurs în casație vizează cuantumul pedepsei aplicate, apreciind că în raport de dispozițiile art. 374 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora limitele de pedeapsă se reduc cu 1/3, i-a fost aplicată o pedeapsă orientată spre maximul special, respectiv 1 an și 6 luni.

Examinând cererea de recurs în casație formulată recurentul-inculpat A., prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casație, însă cererea de recurs în casație formulată de recurentul-inculpat A. nu a fost depusă în termen.

Potrivit art. 435 C. proc. pen., termenul de declarare a căii de atac a recursului în casație este de 30 de zile și se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe zile, fiind aplicabile si prevederile art. 269 alin. (4) privind situațiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare și cele art. 270 alin. (1) și alin. (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen; momentul inițial al termenului este data comunicării deciziei instanței de apel, indiferent de titularul căii de atac.

Analizând actele dosarului, prin aplicarea considerațiilor legislative anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia penală atacată a fost comunicată inculpatului la data de 18.12.2024, termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 20.01.2025, iar inculpatul a formulat cererea de recurs în casație la data de 29.01.2025, cu depășirea unui termen de aproximativ 9 zile.

Conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

Deopotrivă, reține Înalta Curte că Cererea de recurs formulată nu îndeplinește cerințele art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul cererii recurentul inculpat nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iar aspectele invocate nu pot fi încadrate, din oficiu, în niciunul dintre cazurile de casare.

În actualul cadru procesual, verificarea respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabilește cazurile în care se poate face recurs în casație, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege, or, în cauză recurentul inculpat prin apărător, nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iar aspectele invocate de recurentul inculpat nu pot fi încadrate, din oficiu, în niciunul dintre cazurile de casare.

- Criticile formulate de către recurentul inculpat vizează în esență greșita reținere a situației de fapt valorificată de instanța de fond și cuantumul mare al pedepsei aplicate, în raport de beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, în procedura recunoașterii vinovăției.

Or, în aceste coordonate, se apreciază că în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reconfigurarea situației de fapt și reevaluarea materialului probator cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Analiza motivelor de recurs în casație nu vizează practic raportarea situației de fapt reținută la condițiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancționează penal infracțiunea de încăierare, ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare a situației de fapt și valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate, cu consecința reducerii cuantumului pedepsei aplicate.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei aplicate, se constată că acesta se încadrează în limitele prevăzute de lege. Pentru infracțiunea de încăierare reglementată de dispozițiile art. 198 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă sunt între unu și 5 ani închisoare.

Având în vedere că în cauză, inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, astfel că limitele de pedeapsă sunt între 8 luni -i 3 ani și 4 luni.

Așadar, pedeapsa de 1 an și 6 luni se încadrează în limitele prevăzute de lege.

- Prin decizia penală atacată s-a respins ca tardiv apelul formulat de inculpatul A., nefiind antamate și analizate aspecte de nelegalitate sau netemeinicie, ce țin de fondul cauzei.

Astfel, chiar dacă inculpatul a exercitat ambele căi de atac, instanța de casare nu poate analiza omisso medio critici nesupuse cenzurii instanței de apel, întrucât calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează hotărârea, iar nu cauza în ansamblul său.

Mai mult, aspectele referitoare la imposibilitatea inculpatului de a formula în termen calea de atac a apelului, precum și nelegala comunicare a sentinței penale atacate nu pot fi analizate pe calea recursului în casație, neputând fi circumscrise niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauză, se constată că aceste aspecte au fost invocate și în fața instanței de apel, care a respins motivate solicitarea de repunere în termen, fila x decizie: În ce privește susținerile inculpatului referitoare la aspectul că fiica sa minoră la acea dată, numita C., nu ar fi putut semna pentru că nu era în țară, nu poate fi primită, înscrisul medical înaintat în acest sens în limba engleză nefiind în măsurii să probeze acesta aspect, iar argumentul determinat de minoritatea acesteia, care ar fi antrenat sancțiunea nulității relative în contextul dispozițiilor prevăzute de art. 261 C. proc. pen.., raportat la art. 264 C. proc. pen.., nu subzistă, atâta vreme cât sentința penală apare ca fiind comunicată tatălui condamnatului, conform dovezii de comunicare de la f.191 dosar, la data de 22 07.2019, vătămarea invocată fiind astfel acoperită.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 179 din data de 09 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 179 din data de 09 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, sectia Penală și pentru Cauze de Minori și de Familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 martie 2025.