ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1215/2025

HOTĂRÂRE

17.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1215/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 17 septembrie 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 26.09.2024, sub nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună:

- constatarea nulității clauzei de la secțiunea B, punctul 5 din Politica Internă privind Evitarea, Prevenirea și Interzicerea Conflictelor de Interese aplicabilă în cadrul entităților B. din România, în concret să se dispună nulitatea clauzei care consideră că reprezintă conflict de interese "Ocuparea oricărui alt loc de muncă sau angajament, exclusiv în cazul ocupării în cadrul B. a anumitor pozitii considerate critice, ca de exemplu în HR, HRSS, Financiar, Contabilitate, Procurement";

- anularea deciziei nr. 98/27.08.2024 emisă de pârâtă și comunicată reclamantului la 27.08.2024 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C., prin care s-a dispus în mod nelegal și netemeinic desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă înregistrat în Registrul General de Evidență al Salariaților sub nr. x/07.04.2008;

- repunerea părților în situația anterioară emiterii deciziei nr. 98/27.08.2024, în concret reintegrarea sa în poziția de Manager Proiect în cadrul departamentului RMAC, deținută anterior emiterii deciziei contestate;

- obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu toate drepturile salariale, indexate, majorare și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în calitatea sa de salariat, de la data la care i-a încetat contractul individual de muncă și până la data reintegrării efective pe post; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 278 din 28 ianuarie 2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă, respectiv contestația asupra deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

Instanța a avut în vedere prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii și a constat că reclamantul are domiciliul în Municipiul Târgu Jiu, jud. Gorj, neexistând dovada domiciliului/reședinței în București la data sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată și, prin urmare, competența teritorială de soluționare a cauzei neputându-se determina prin raportare la acest criteriu.

De asemenea, a apreciat că nu sunt incidente nici dispozițiile celei de-a treia teze ale articolului art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, respectiv locul de muncă, de vreme ce chiar reclamantul a arătat că raporturile de muncă au încetat în prezent.

Astfel, în soluționarea excepției de necompetență teritorială, instanța a reținut că există reglementată legal posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă să soluționeze litigiul din punct de vedere teritorial, dispozițiile legale prevăzând criterii alternative în raport de care instanța poate fi sesizată cu soluționarea litigiului din punct de vedere teritorial.

Însă, tribunalul a subliniat că sesizarea oricăreia dintre instanțele ce au competența teritorială de soluționare a litigiului trebuie să îndeplinească o condiție obligatorie, ce este impusă de prevederile legale anterior indicate, aceea că, la data sesizării instanței, criteriul de stabilire a competenței teritoriale să fie valabil, adică să fie actual.

A arătat că acest punct de vedere este susținut de înseși dispozițiile legale care stabilesc regimul competenței teritoriale și care utilizează sintagma "își are", iar nu "a avut", ceea ce restrânge din punct de vedere temporal limitele ce trebuie avute în vedere în utilizarea criteriului de stabilire a competenței teritoriale.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, a considerat că utilizarea locului de muncă drept criteriu de determinare a competenței teritoriale de soluționare a litigiului este posibilă doar dacă la data sesizării instanței locul de muncă al reclamantului era în București, însă, în cauză, raporturile de muncă au încetat.

În consecință, nu s-a făcut dovada incidenței celei de-a treia teze din dispozițiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, nefiind relevant pentru determinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei dacă reclamantul a avut locul de muncă în București anterior datei sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța a apreciat că, în cauză, competența teritorială se va stabili în raport de domiciliul reclamantului.

Prin sentința nr. 2315 din 30 iunie 2025, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 266 din Codul muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

A mai arătat că, astfel cum reiese din dispozițiile art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii legiuitorul a înțeles să stabilească o competență teritorială exclusivă alternativă, în favoarea reclamantului, fie la instanța în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința, fie la instanța în a cărei circumscripție își are locul de muncă, scopul fiind facilitarea accesului salariatului la justiție, prin instituirea unei competențe teritoriale a instanței din proximitatea domiciliului/reședinței sau locului său de muncă.

A mai constat că cererea fost introdusă la Tribunalul București, secția a VIII-a civilă - conflicte de muncă și asigurări sociale, în considerarea locului de muncă și a reședinței reclamantului, stabilite în municipiul București.

Sub aspectul criteriului locului de muncă, instanța a arătat că nu poate fi primită susținerea conform căreia, la data sesizării instanței, raporturile de muncă dintre părți au încetat, iar locul de muncă din municipiul București nu putea fi avut în vedere ca reper pentru stabilirea competenței teritoriale, în condițiile în care obiectul contestației este chiar decizia de concediere, ce a determinat încetarea raportului, fiind un aspect litigios supus verificării instanței. De altfel, reclamantul a solicitat reintegrarea în funcția deținută.

A mai reținut că art. 266 din Codul muncii definește conflictul de muncă ca privind inclusiv încetarea contractului individual de muncă, motiv pentru care raportarea la locul de muncă al reclamantului, pentru stabilirea competenței teritoriale de soluționare a litigiului, se menține și într-o atare situație, în care obiectul litigiului este reprezentat de încetarea raportului de muncă, o interpretare restrictivă, pur formală a textului de lege, la existența unui contract de muncă activ, fiind de natură a eluda voința legiuitorului de instituire a unei competențe teritoriale alternative, în favoarea salariatului.

Cu referire la criteriul reședinței reclamantului, instanța a constatat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a evidențiat faptul că are reședința în municipiul București, aspect care rezultă din actele dosarului, chiar și în lipsa înregistrării reședinței în evidențele publice, în condițiile în care și-a desfăsurat activitatea profesională în municipiul București, începând cu anul 2008, conform contractului individual de muncă nr. x/15.04.2008 coroborat cu fișele de post întocmite în derularea raportului de muncă litigios.

Din punct de vedere procesual, instanța a subliniat că dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin reședință se înțelege locul pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește și muncește, scopul acestor dispoziții fiind facilitarea accesului la justitie și a apărării salariatului care are calitatea de reclamant.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanțele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunța regulatorul de competență, în temeiul art. 135 C. proc. civ., stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat și indiferent de cauza încetării.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă și maniera de încetare a acestora, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive și înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfășurat la sediul angajatorului, în Municipiul București, unde, de altfel, reclamantul își are reședința, astfel cum acesta a afirmat.

Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului București, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.