ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 431/2025

Ședința publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia civilă nr. 1230 din 3 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul A. împotriva sentinței civile nr. 4785 din 2 iulie 2021 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca. A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților-intimați B. și C. suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul A., înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Cluj, prin care a solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că există hotărârea civilă nr. 266/2014 a Tribunalului Cluj, potrivnică deciziei civile atacate.

Prin decizia civilă nr. 1630/A/2022 din 6 decembrie 2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția I civilă, la 22 decembrie 2022, sub nr. x/2022.

Prin decizia civilă nr. 80/A/2023 din 14 martie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 1230 din 3 octombrie 2022 a Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o, și a obligat revizuentul să plătească intimaților B. și C. suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 437 din 14 februarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei civile nr. 80/A/2023 din 14 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. A obligat recurentul-revizuent la plata către intimații B. și C. a sumei de 4.670 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 437 din 14 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a formulat contestație în anulare recurentul A..

Contestatorul a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate, cu consecința soluționării recursului formulat de acesta, printr-o nouă hotărâre.

Susținând incidența art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a susținut că instanța de recurs a soluționat calea de atac cu aplicarea greșită a legii, cu nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea și dreptul la apărare în administrarea probelor.

Totodată, a arătat că instanța de recurs a nesocotit mijloacele de probă, înscrisurile de la dosar, omițând să analizeze toate înscrisurile probante, făcând, în ultimele pagini ale contestației (pag. 7-final) o expunere a acestor înscrisuri și a forței probante a acestora.

Totodată, a învederat că instanța de recurs nu a pus în discuția părților, nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat, invocată prin cererea de recurs, a sentinței civile nr. 9294/2001 și a sentinței civile nr. 12307/2014, fiind incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată, intimații B. și C. au solicitat respingerea contestației în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea poziției lor procesuale, intimații au arătat că dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, având în vedere că, în cuprinsul contestației în anulare, nu se dezvoltă nicio critică de natură a fi încadrată în motivele prevăzute de lege pentru contestația în anulare.

În acest sens, au arătat că nu sunt arătate expres și concret erorile materiale, aspectele invocate fiind mai degrabă critici care vizează modalitatea de interpretare a temeiurilor de drept indicate în recurs, precum și aspecte de fapt și istoric al litigiilor derulate între părți.

În ceea ce privește criticile de interpretare și aplicare greșită a legii, intimații au arătat că, în cadrul contestației în anulare, nu se analizează nelegalitatea sau netemeinicia deciziei date în recurs, ci doar chestiuni formale, cu caracter procedural, această cale de atac neputând fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată.

II.3. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând contestația în anulare în raport cu dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că prezenta cale extraordinară de atac este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul contestației în anulare, prevalându-se de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestatorul a susținut că maniera de soluționare a recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 80/A/2023 din 14 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, este rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs încălcând principiile fundamentale ale procesului civil, precum contradictorialitatea și dreptul la apărare în administrarea probelor, și, în același timp, a omisiunii instanței de recurs de a analiza critica de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârilor nr. 9294/2001 și nr. 12307/2014, invocate prin cererea de recurs.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează numai erorile materiale cu caracter procedural care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind vorba de o contestație în anulare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres și limitative prevăzute de lege, noțiunea "eroare materială" nu trebuie interpretată extensiv și deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greșeli de judecată, respectiv de reinterpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. A îndrepta pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare o eroare de judecată echivalează cu redeschiderea unei judecăți tranșate definitiv cu încălcarea securității raporturilor juridice.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar "erorile de fapt" care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căii de atac de reformare. Întrucât legea vizează exclusiv situațiile în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente.

Or, aspectele prezentate de contestator nu privesc erori materiale de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată în cauză, ci chiar rezultatul procesului de evaluare a considerentelor instanței de apel, adică greșeli de judecată, deducând judecății critici precum încălcarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare și a principiilor contradictorialității și disponibilității. Însă, acestea nu mai pot reevaluate în cadrul contestației în anulare, cale extraordinară de atac ce nu deschide oportunitatea utilizării unui recurs deghizat spre a provoca un control judiciar al hotărârii atacate, pentru că s-ar deturna rolul și scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv înlăturării neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății.

Dat fiind caracterul acesteia de cale de atac de retractare, Înalta Curte subliniază că, pe calea contestației în anulare, nu se poate verifica raționamentul logico-juridic al instanței de recurs, întrucât prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se realizează un control judiciar al hotărârii contestate, ci se urmăresc anularea ei și procedarea la o nouă judecată, în considerarea unor neregularități stabilite în mod expres și limitativ de legiuitor.

Ca atare, nefiind în discuție confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante în pronunțarea soluției, aceste susțineri ale contestatorului nu se circumscriu noțiunii de eroare materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Invocând acest motiv de contestație în anulare, contestatorul a susținut că instanța de recurs nu a analizat autoritatea de lucru judecat a sentințelor civile nr. 9294/2001 și nr. 12307/2014, deși această chestiune a fost dedusă judecății prin cererea de recurs.

Însă, condițiile prevăzute la art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în speță, întrucât instanța de recurs a analizat toate criticile formulate de contestator și le-a respins, ca nefondate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs a reținut că recurentul a făcut referire la sentința civilă nr. 9294/2001 și la sentința civilă nr. 12307/2014, susținându-le autoritatea de lucru judecat, însă această critică nu poate fi analizată în recurs, în condițiile în care aceste hotărâri judecătorești nu au fost invocate prin cererea de revizuire.

Prin urmare, neanalizarea acestor argumente referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentințelor civile nr. 9294/2001 și nr. 12307/2014 a fost voită, din perspectiva inadmisibilității lor, fapt ce nu permitea analiza acestora în recurs, iar nu prin omisiune a lor, în înțelesul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Or, astfel cum s-a detaliat mai sus, instanța care judecă contestația în anulare nu se poate poziționa într-una de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este îndeplinită, iar nu în înțelesul părții, nemulțumită de modul în care s-a produs evaluarea criticii dedusă judecății.

Pronunțarea de către instanța de recurs a unei soluții contrare așteptărilor părții și neînsușirea motivului de casare invocat nu echivalează cu omisiunea de a cerceta vreunul din motivele de casare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În raport cu aprecierile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căii de atac de retractare, aceste motive de contestație în anulare nu pot avea în vedere decât situația în care instanța de recurs nu a făcut nici un fel de analiză asupra acestor motive de casare, iar nu și pe aceea în care le examinează și expune în acest sens un anumit raționament juridic, întrucât ține de esența judecății.

Concluzia contrară ar presupune, astfel cum s-a arătat anterior, că în cadrul contestației în anulare s-ar putea urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În acest context, este de menționat că exigențele motivării hotărârii sunt diferite din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., comparativ cu cele ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare neputând să admită calea de atac decât în ipoteza absenței totale a unui răspuns cu privire la un argument invocat de parte, care în principiu este rezultatul unei omisiuni involuntare, iar această omisiune trebuie să reiasă ca atare chiar din considerentele hotărârii, ce nu poate fi supusă unui control judiciar în vederea identificării unor greșeli de judecată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele expuse de contestatorul A., în cuprinsul contestației în anulare, privind nelegalitatea deciziei nr. 437 din 14 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac, o va respinge, ca neîntemeiată.

De asemenea, reținând culpa procesuală a contestatorului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga la plata sumei de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații B. și C., conform înscrisurilor doveditoare, aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 437 din 14 februarie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 5.800 RON către intimații B. și C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2025.