ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 382/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 23.03.2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Malaia, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei 1.068.620,06 RON, reprezentând contravaloarea investiției constând în imobilul-construcție cu destinația "stână" și drum de acces, ambele edificate pe terenul proprietatea pârâtei, gol alpin, în suprafață de 435 ha., situat în muntele "Coasta Bengăi", comuna Malaia, județul Vâlcea, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiază pe dispozițiile art. 1345 din noul C. civ.

Sentința Tribunalului Vâlcea Prin sentința civilă nr. 668 din 21 martie 2023, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată și a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia Curții de Apel Pitești Prin decizia nr. 818 din data de 14 februarie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 668 din 21 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, intimată fiind pârâta Comuna Malaia, prin Primar.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 818 din data de 14 februarie 2024 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea este nemotivată și cuprinde considerente contradictorii. Învederează recurentul că instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel și a apreciat neîntemeiat că tardivitatea solicitării de anulare a hotărârii și trimitere spre rejudecare (potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.) echivalează cu tardivitatea unor motive de apel (depuse în termen și doar explicate in extenso prin notele depuse la data de 30 ianuarie 2024). Anume, prin motivele de apel formulate în termen legal, a arătat că instanța de fond a analizat și aplicat eronat, după închiderea dezbaterilor, un alt temei juridic, fără a fi pus în discuția contradictorie a părților și fără a tranșa aspectul privind legea aplicabilă (vechiul sau noul C. civ.) și, mai ales, incidența în cauză a prevederilor art. 494 C. civ. de la 1864 privind accesiunea imobiliară. Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dispozițiile constituționale și procedurale de ordine publică, vizând desfășurarea procesului civil (contradictorialitatea, oralitatea, dreptul la apărare, obligațiile instanței privind aflarea adevărului), iar instanța de apel s-a limitat la a considera că motivele de ordine publică nu se invocă, în mod obligatoriu, de instanță, apreciind, astfel, că această critică este tardiv formulată, deși reiese din cuprinsul cererii de apel. Susține recurentul că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de art. 1345 C. civ. (îmbogățire fără justă cauză), iar pârâta, prin întâmpinare, nu a invocat o altă lege aplicabilă sau accesiunea imobiliară și consecințele acesteia privind pretențiile reclamantului. Recurentul pretinde că a fost împiedicat să formuleze apărări, în contextul în care instanța de fond nu a pus în discuție corecta calificare juridică a actelor și faptelor deduse judecății, iar instanța de apel a validat, prin nepronunțare, raționamentul privind aplicarea, direct în cuprinsul hotărârii, a regulilor accesiunii imobiliare și relei-credințe a autorului construcției (art. 494 alin. (1), (2), (3) C. civ. de la 1864) sau cele privind reaua-credință a detentorului precar care a efectuat lucrări (art. 597 noul C. civ.). Învederează recurentul că a invocat și faptul că instanța nu a pus în discuția părtilor aspectul privind absența autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în contextul în care această chestiune nu a fost afirmată de parți pe parcursul procesului (sens în care pârâta a susținut doar faptul că acțiunea este inadmisibilă și prematură întrucât, în temeiul contractului de arendă, lucrările efectuate rămân la proprietarul terenului). Pentru a putea fi analizată absența autorizației și a procesului-verbal de recepție, se impunea stabilirea legii aplicabile tempus regit actum și producerii efectelor în timp, or aceste aspecte nu au fost puse în discuția părților. Nici cu privire la această chestiune nu s-a pronunțat instanța, calificând criticile noi ca fiind motive de apel depuse tardiv, deși sunt antamate în cererea de apel. De asemenea, deși instanța de apel validează, inițial, raționamentul primei instanțe referitor la motivele respingerii acțiunii, ulterior apreciază că se impune aceeași soluție de respingere a acțiunii raportat, însă, la alte considerente, hotărârea devenind, astfel, contradictorie. Invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat/puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 438 din 20 iunie 2017 a Judecătoriei Brezoi, precum și considerentele hotărârii nr. 496/2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2016. În cauză, instanța de apel a reținut că își menține efectele contractul de arendă nr. x/10.05.2007, fiind anulat doar actul adițional nr. x la acest contract. În acest context, urmare a reținerii eronate a situației, se ajunge la o concluzie greșită, respectiv existența unei îmbogățiri justificate ce rezultă din executarea unei obligații valabile. Or, Judecătoria Brezoi reține cu putere de lucru judecat că "constatarea nulității Hotărârii 450/1993 produce efecte retroactive, ceea ce înseamnă că se înlătură efectele actului de la momentul încheierii și până la momentul constatării efective și se ajunge la situația în care actul nu ar fi fost încheiat". Aceasta este și rațiunea pentru care A. a fost obligat prin aceeași hotărâre la restituirea terenului adevăratului proprietar, nemaiexistând o justificare contractuală pentru folosirea, în continuare, a acestui teren. Arată recurentul că instanța de recurs reține aceeași situație juridică, respectiv faptul că nu mai este valabil contractul de arendă nr. x/10.05.2007 (sens în care recurentul face trimitere la considerentele de la pagina 3 a Deciziei nr. 496/2019). Prin urmare, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1345 și art. 1346 lit. a) C. civ., reținându-se în mod eronat o obligație valabilă, deoarece contractul de arendare nu mai putea fi valabil. Susține recurentul că instanța de apel a ignorat considerentele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2016, astfel că îmbogățirea uneia dintre părți în paguba celeilalte nu are temeiul într-un act juridic valabil, nefiind incidente prevederile art. 1346 lit. a) C. civ. În cauză, reclamantul a invocat dispozițiile legale ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză prin raportare la faptul că acesta a suportat costurile aferente realizării unei construcții pe terenul proprietatea pârâților, cu acordul acestora, astfel că instanța de judecată trebuia să analizeze acțiunea în limitele învestirii, potrivit art. 1345 C. civ., cu verificarea semnificației și valorii juridice a poziției pârâților corelativă perioadei în care s-a procedat la încorporarea efectivă a materialelor. În condițiile în care îmbogățirea pârâților s-a creat în temeiul accesiunii imobiliare asupra construcției proprietatea lor, pe terenul acestora, pe seama patrimoniului reclamantului care a avansat costurile necesare edificării ei, trebuie observat că legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcției chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, și nu din momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, așa cum lasă să se înțeleagă instanțele de fond. În realitate, acțiunea promovată în cauză presupune acordarea despăgubirilor pentru îmbogățirea fără justă cauză, intimații beneficiind de o mărire a patrimoniului, în defavoarea recurentului, care și-a micșorat patrimoniul, prin suportarea costurilor unor materiale și ale manoperei unor lucrări care nu au intrat în proprietatea lui.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat lipsa motivării și motivarea parțial contradictorie, susținând în esență că, pe de o parte, instanța de apel a ignorat atât cauza juridică a acțiunii (art. 1345 și urm. din C. civ. vizând îmbogățirea fără justă cauză), cât și motivele de apel formulate în termen (și doar reiterate și explicitate prin notele scrise din 30.01.2024) referitoare la nepunerea în discuția contradictorie a părților a aspectelor legate de legea aplicabilă în timp, accesiunea imobiliară și consecințele absenței autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, fiind nesocotite astfel principiile fundamentale ce guvernează procesul civil; pe de altă parte, contradicția deciziei atacate este evidențiată de validarea raționamentului judecătorului fondului, concomitent cu înlocuirea motivelor respingerii acțiunii reclamantului. Criticile sunt nefondate. Preliminar, Înalta Curte are în vedere că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată și supus judecății instanțelor de fond, sub aspectele care interesează criticile din recurs, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogățirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamantul A. solicitând obligarea obligarea pârâtei Comuna Malaia la plata sumei 1.068.620,06 RON, reprezentând contravaloarea investiției constând în imobilul-construcție cu destinația "stână" și drum de acces, ambele edificate pe terenul proprietatea pârâtei, gol alpin, în suprafață de 435 ha, situat în muntele "Coasta Bengăi", comuna Malaia, județul Vâlcea. Instanța devolutivă de control judiciar a păstrat ca fiind legală și temeinică soluția de respingere a acțiunii reclamantului, însă a substituit parțial motivele de drept pe care se fundamentează aceasta, confirmând, totodată, situația de fapt reținută de prima instanță și necontestată de altfel în proces în fața instanțelor de fond. Astfel, cu referire la circumstanțele factuale, ieșite în mod evident din sfera verificărilor jurisdicționale îngăduite instanței de recurs, devine utilă prezentului control de legalitate relevarea următoarelor elemente: Reclamantul a arendat de la Consiliul local Bengești-Ciocadia terenul sus-descris, în scopul exploatării agricole, pe o durată de 15 ani (10.05.2007-10.05.2022), cu o arendă de 4900 RON/an, în baza contractului de arendă nr. x/10.05.2007, deținătorul terenului la acel moment fiind Comuna Bengești-Ciocadia, potrivit HCJ Gorj nr. 450/1993. În cuprinsul contractului, la art. 8 lit. f), s)-a stipulat obligația arendașului să realizeze următoarele obiective: pietruirea căii de acces pe o lungime de 2 km, montarea unui număr de 6 tuburi și construcția unei stâne. Ulterior, prin Ordinul Prefectului Vâlcea nr. 328/16.04.2009 s-a dispus restituirea în favoarea Comunei Malaia a terenului în suprafață de 1407,56 ha ce a făcut obiectul validării prin Hotărârea nr. 108/2009 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Vâlcea, teren din care face parte și suprafața arendată de reclamant. Plângerea împotriva ordinului prefectului a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă (dosarul nr. x/2010 al Judecătoria Brezoi), constatându-se nelegalitatea titlului de proprietate al Comunei Bengești-Ciocadia. Părțile litigante au încheiat actul adițional nr. x/28.05.2009 la contractul de arendă nr. x/2007, în care s-a menționat (la art. 2) că pârâta, prin Consiliul local Malaia, preia contractul de arendare nr. x/2007, respectându-se toate clauzele contractuale; mai apoi, au încheiat actul adițional nr. x/20.03.2012, prin care s-au completat clauzele contractuale inserate la art. 8 și 11 din contractul de arendă. Prin sentința civilă nr. 438/20.06.2017, pronunțată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 496/16.12.2019 a Curții de Apel Pitești, a fost admisă acțiunea formulată de Comuna Malaia în contradictoriu cu A., constatându-se nulitatea absolută a actului adițional nr. x/2009, cu obligarea reclamantului să-i restituie Comunei Malaia terenul. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că, în deplin respect al cauzei juridice, înțeleasă ca fundament al pretenției afirmate în proces, instanța de prim control judiciar a reevaluat, prin raportare la împrejurările de fapt relevante, condițiile materiale și juridice care permit activarea mecanismului actio de in rem verso, argumentând, cu trimitere la probatoriul dosarului, faptul că "sărăcirea patrimoniului reclamantului a avut o cauză legitimă, fiind justificată în sensul art. 1346 lit. a) C. civ., întrucât aceasta rezultă din executarea unei obligații contractuale, conform contractului de arendă încheiat inițial. Astfel, la încheierea contractului de arendă, reclamantul și-a asumat obligația (...) de a realiza următoarele obiective: pietruirea căii de acces pe o lungime de 2 km; montarea unui număr de 6 tuburi și construcția unei stâne (art. 8 lit. f). Părțile nu au prevăzut în contract soarta acestor investiții la expirarea contractului de arendă". De necontestat, dispozițiile art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. permit explicitarea pretențiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe, cunoscut fiind că atari explicații sau precizări pot avea ca obiect pretenții sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat la prima instanță cadrul procesual obiectiv, precum și în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare. În acest sens este dezlegarea obligatorie a instanței supreme din Decizia prealabilă nr. 28/2015, prin care s-a statuat în sensul că explicitarea pretențiilor implicite în apel nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 478, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecății în prima instanță. În egală măsură, însă, se cuvine notat că instanța de apel nu avea obligația de a pune în dezbaterea părților aspectele de drept pe baza cărora a argumentat soluția pronunțată și a realizat analiza juridică în cauză, acestea fiind de esența considerentelor deciziei judecătorului cauzei și a rolului instanței de judecată în înfăptuirea justiției, anume, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, astfel cum stabilește art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., evident cu condiția respectării cadrului judecății și a limitelor devoluțiunii. Așadar, cadrul procesual din perspectiva temeiului juridic afirmat și limitele în care se putea efectua noua judecată în fond a litigiului necesitau cercetarea măsurii în care era sau nu incidentă instituția îmbogățirii fără justă cauză, cu consecințele care decurg de aici, ceea ce impunea instanței de apel verificarea raționamentului judecătorului fondului din perspectiva îndeplinirii condițiilor materiale și juridice prevăzute de dispozițiile art. 1345-1348 din C. civ. Astfel fiind, instanța de apel, într-o argumentare cuprinzătoare, explicită și specifică, caracterizată de atributele clarității și coerenței, a justificat în mod corect substituirea considerentelor primei instanțe dedicate condițiilor legale cerute pentru admiterea unei acțiuni de acest tip, cerințe apreciate de către ambele instanțe de fond ca nefiind îndeplinite în procesul pendinte, ceea ce a determinat respingerea ca neîntemeiat a demersului reclamantului. În acest sens, instanța de apel a examinat, cu prioritate, condiția materială referitoare la micșorarea patrimoniului reclamantului și pe aceea juridică ce impunea ca sărăcirea să fi fost lipsită de o cauză legitimă și a concluzionat reținând că, întrucât "micșorarea patrimoniului cu suma reprezentată de amenajarea căii de acces și a construcției cu destinația de stână a avut la bază o obligație contractuală, (...) reclamantul nu poate solicita contravaloarea lucrărilor realizate, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză". Drept urmare, este corect din punct de vedere logico-juridic și, deopotrivă, complet raționamentul instanței de apel care a explicat, adecvat, că, nefiind îndeplinită condiția micșorării patrimoniului reclamantului fără o cauză legitimă, nu mai era necesară analizarea îndeplinirii celorlalte condiții, inclusiv din perspectiva majorării patrimoniului pârâtei prin dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor și amenajărilor realizate, efect al accesiunii imobiliare (aceleași rațiuni făcând de prisos și cercetarea semnificației juridice a lipsei autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor). Tot astfel, în mod judicios a notat instanța de apel că raportarea de către prima instanță la anumite aspecte de fapt rezultate din probatoriul administrat și analizarea cererii de chemare în judecată și prin raportare la dispozițiile art. 494 din C. civ. de la 1864 privind accesiunea imobiliară, fără a pune în discuția părților aceste aspecte, nu echivalează cu o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, câtă vreme referirea la accesiunea imobiliară s-a efectuat în contextul cercetării uneia dintre condițiile îmbogățirii fără justă cauză (sporirea patrimoniului pârâtei cu contravaloarea construcțiilor). Prin urmare, nu se poate susține cu temei că decizia instanței de apel ar fi nemotivată sau contradictoriu motivată și prin aceasta ar nesocoti principii fundamentale ale procesului civil, precum cele enunțate de recurent. II.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1345 și art. 1346 lit. a) din C. civ., întrucât îmbogățirea pârâtei nu are o cauză justă, de vreme ce contractul de arendare nu mai este valabil, astfel cum s-a tranșat definitiv, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brezoi. Criticile sunt nefondate. Motivul de casare vizează una dintre cele trei condiții juridice ale actio de in rem verso, care impune ca îmbogățirea sau însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă. În materia mecanismului juridic reglementat de art. 1345, cauza justă desemnează cauza eficientă, adică însăși modalitatea sau calea juridică de dobândire a unui avantaj de către o persoană, care de cele mai multe ori este o dispoziție legală sau un act juridic. Altfel spus, cauza justă în acest domeniu o constituie titlul juridic convențional sau legal care justifică obținerea unui avantaj economic de către cel îmbogățit, textul art. 1346 din C. civ. reglementând, cu titlu exemplificativ, trei astfel de cazuri. În acest sens, potrivit cazului stipulat la lit. a) din art. 1346, îmbogățirea este justificată atunci când rezultă "din executarea unei obligații valabile". Instanța de apel a reținut în mod corect că sărăcirea patrimoniului reclamantului a avut o cauză legitimă, fiind deci justificată în sensul art. 1346 lit. a), întrucât rezultă din executarea unei obligații contractuale stabilite prin contractul de arendă nr. x/2007. Făcând aplicarea regulilor de drept dedicate condiției juridice în discuție, la împrejurările de fapt demonstrate în proces, instanța de apel a argumentat judicios incidența cazului legal precitat, în condițiile în care reclamantul a executat cele două investiții în baza obligațiilor contractuale asumate prin contractul de arendă, iar în litigiul anterior a fost anulat numai actul adițional nr. x/2009, nu și contractul de arendă nr. x/2007 încheiat inițial, astfel că acesta nu poate solicita contravaloarea lucrărilor realizate, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, micșorarea patrimoniului său având la bază o obligație contractuală. Critica recurentului ignoră chestiunile tranșate în realitate, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Brezoi, respectiv sentința civilă nr. 438/20.06.2017, definitivă prin decizia civilă nr. 496/16.12.2019 a Curții de Apel Pitești, prin care a fost admisă acțiunea formulată de Comuna Malaia în contradictoriu cu A., constatându-se nulitatea absolută a actului adițional nr. x/2009, cu obligarea reclamantului să-i restituie Comunei Malaia terenul. În litigiul anterior, limitele obiectului judecății au fost clar circumscrise doar nulității actului adițional nr. x/2009, știut fiind că sfera noțiunii de obiect include atât obiectul material (pretenția concretă), cât și dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Relevante sunt considerentele deciziei civile nr. 496/16.12.2019 a Curții de Apel Pitești, prin care s-au reținut următoarele: "Întrucât actul din anul 2009 este încheiat între Consiliul Local Malaia și pârâtul A., el nu poate constitui un act adițional la contractul inițial de arendare, căci părțile celor două acte sunt diferite. Chiar dacă actul din anul 2009 este intitulat ca act adițional și cuprinde mențiunea preluării contractului de arendare nr. x/2007, el nu poate fi considerat decât ca fiind un act nou, de sine stătător, încheiat între reclamantă și pârât, fiind greșită concluzia tribunalului în sensul că în speță este vorba despre un act adițional. De altfel, noțiunea de "preluare" folosită în cuprinsul actului din anul 2009 nu este reglementată prin nicio dispoziție legală în vigoare la momentul respectiv, așa cum corect susține recurenta. Urmare a schimbării titularului dreptului de proprietate asupra terenului, este evident că actul de arendare nr. 4/10.05.2007 nu mai putea fi valabil, deoarece art. 2 din Legea nr. 16/1994, condiționează calitatea de arendator de existența dreptului de proprietate asupra terenului". Din perspectiva funcțiunii pozitive a lucrului judecat, pe care o invocă recurentul sprijinindu-se pe cele două considerente din sentința judecătoriei și decizia curții de apel redate în memoriul de recurs ("situația juridică" a contractului de arendă care "nu mai este valabil"), se cuvine subliniat că fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante, astfel că, în mod firesc, dobândesc un atare important efect procesual numai acele considerente decisive, care sprijină în mod necesar soluția adoptată prin dispozitiv, precum și cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă. Or, nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit cu care ar exista vreo dezlegare jurisdicțională definitivă în chestiunea controversată privind "existența unei îmbogățiri justificate ce rezultă din executarea unei obligații valabile", care să fi fost repusă în discuție și contrazisă în procesul pendinte. Din caracterul subsidiar al actio de in rem verso, decurge faptul că numai în absența unui contract sau a oricărui mijloc juridic ori altă acțiune în justiție prin care reclamantul însărăcit să-și poată recupera pierderea suferită, devin aplicabile regulile din materia îmbogățirii fără justă cauză. Astfel fiind, în mod judicios a observat curtea de apel aspectul că părțile nu au prevăzut în contractul de arendă obligația executării investițiilor exclusiv în vederea derulării acestuia și că reclamantul nu a investit instanța cu vreo acțiune legată de neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către arendator, iar eventualele cauze de ineficacitate a contractului de arendă nu pot constitui temei pentru restituirea prestațiilor executate, pe calea acțiunii fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză. În consecință, este nefondat și cel de-al doilea motiv de casare. Pentru considerentele expuse, reținând că sunt neîntemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din același cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.