ÎCCJ, Decizia nr. 60/2023

Ședința publică din data de 20 martie 2023

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 4319 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație – secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 358 din 22 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei anterior menționate, recurenta A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători, sub nr. x/2022.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii atacate și anularea deciziei civile nr. 358 din 23 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 care este contrară deciziei civile nr. 1645R din 27 iunie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2010.

Recurenta și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta susține că în cauză este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. De asemenea, recurenta analizează condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire, concluzionând că cererea sa îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate, prin urmare hotărârea de revizuire este nelegală.

Recurenta mai susține că prin faptul că nu a fost anulată hotărârea pretins contradictorie, instanța nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători

Analizând criticile din cererea de recurs, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de o secție civilă a Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Criticile recurentei cu privire la greșita apreciere de către instanța de revizuire a incidenței art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: "există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Acest motiv de revizuire este incident în situația în care același proces este judecat de două ori, pronunțându-se hotărâri potrivnice.

În cauză, cererea de revizuire a fost declarată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 358 din 22 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

Revizuirea se solicită în raport de prima hotărâre reprezentată de decizia nr. 1645R din 27 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale la 27 iunie 2012 în dosarul nr. x/2010 prin care s-a respins ca nefondat recursul formulat de recurenta Casa Națională de Pensii Publice împotriva sentinței civile nr. 10108 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București - secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

În acest prim litigiu, recurenta-revizuentă a solicitat obligarea pârâtelor Casa Națională de Pensii Publice și Casa Națională de Pensii și Asigurări de Sănătate să comunice certificatul privind stagiul de cotizare și punctajul anual realizat de reclamantă în sistemul public de pensii începând cu anul 2001 și să înregistreze în carnetul de muncă al reclamantei stagiile de cotizare la bugetul asigurărilor sociale din perioadele mai 2001- februarie 2002, septembrie 2006- noiembrie 2008, decembrie 2008- septembrie 2010.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea, numai în privința capătului de cerere privind obligarea pârâtelor să comunice reclamantei certificatul privind stagiul de cotizare și punctajul anual realizat în sistemul public de pensii, începând cu 1 aprilie 2001 la zi, în raport de documentația existentă în posesia acestora, fiind respinsă cererea de înregistrare în carnetul de muncă al reclamantei a stagiilor de cotizare la bugetul asigurărilor sociale pentru lipsa calității procesuale pasive.

În cauză, instanța de fond a reținut că recurenta-revizuentă din prezenta cauză avea calitatea de asigurat în sistemul public de pensii, pârâtele având obligația, conform art. 36 alin. (2), art. 398 și art. 144 lit. k) din Legea nr. 19/2000 de a comunica și de a certifica asiguraților anual, din oficiu, stagiul de cotizare și punctajul anual realizat în sistemul public de pensii, soluția fiind confirmată de Curtea de Apel prin respingerea recursului declarat de recurenta Casa Națională de Pensii Publice.

Înalta Curte reține, de asemenea, că cea de a doua hotărâre este decizia nr. 358 din 22 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019 prin care s-a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 785 din 4 martie 2020 pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

În acest al doilea litigiu, A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ pretinsul refuz nejustificat al autorității pârâte Casa Națională de Pensii Publice de a emite o hotărâre prin care să soluționeze contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 277050 din 5 octombrie 2017, refuz exprimat prin adresa de răspuns nr. x din 16 iulie 2019.

Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, reținând că refuzul autorității este unul justificat legal, întrucât reclamanta nu a urmat procedura legală de contestare a deciziei nr. 277050 din 5 octombrie 2017 emisă de Casa Teritorială de Pensii Sector 2 București.

Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A..

Astfel, analizând comparativ litigiile, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de revizuire a concluzionat că cele două litigii, deși s-au purtat între aceleași părți, nu au același obiect și aceeași cauză, întrucât, în primul dosar s-a solicitat obligarea intimatei din prezenta cauză la comunicarea certificatului privind stagiul de cotizare și punctajul anual realizat în sistemul public de pensii, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 19/2000, în timp ce în al doilea dosar s-a solicitat să se constate refuzul nejustificat al autorității de soluționare a contestației administrative formulate împotriva deciziei nr. 277050/2017, cerere care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Deci, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

În cauză nu au fost invocate, în mod concret, existența unor statuări contrare asupra aceleiași chestiuni în litigiu, câtă vreme în cel de-al doilea proces instanțele au analizat exclusiv, din perspectiva contenciosului administrativ, existența unui pretins refuz nejustificat al autorității publice de a emite un act administrativ și nu aspecte de fond ale raportului juridic între părți, subsumate dreptului asigurărilor sociale, precum cele care au constituit obiectul judecății în primul dosar.

În plus, contrar susținerilor din recurs prin care se afirmă că instanța nu și-a manifestat rolul activ în soluționarea cauzei, instanța de revizuire, în cercetarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu avea competența de a efectua o examinare a legalității și temeiniciei hotărârilor potențial potrivnice pentru a decide care este cea corectă, astfel cum a susținut recurenta, deoarece scopul acestui motiv de revizuire nu este de a corecta eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat.

Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […] (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În consecință, pentru toate argumentele expuse, se constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul motivelor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul ce formează obiectul prezentei cauze.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 4319 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2023.