ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5069/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la 23.04.2021, prin declinarea competenței de la Tribunalul București, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (ANSVSA) și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița (DSVSA Ialomița), obligarea acestora la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, respectiv de la 16.12.2019 și până la 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume actualizate cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1061/01.07.2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității, prescripției și lipsei calității procesuale pasive a DSVSA Ialomița, iar pe fond a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 3647/29.03.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței mai sus menționate, pe care a casat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.10.2023, sub nr. x/2021*.

Prin sentința nr. 104 din 26 ianuarie 2024, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâte, precum și excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta DSVSA Ialomița.

A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 104 din 26 ianuarie 2024, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a formulat recurs principal, iar pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat recurs incident.

3.1. Reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. și-a întemeiat recursul principal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, mai precis, a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019, precum și a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Sub un prim aspect, a arătat că dispozițiile art. IV alin. (1) și art. V din Legea nr. 236/2019 i-au permis să formuleze acțiunea, care a fost respinsă în primul ciclu procesual de instanța de fond, întrucât din cele două articole coroborate nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționate de elaborarea normelor metodologice ale legii.

În ceea ce privește hotărârea recurată, a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, respingând cererea de chemare în judecată pe motiv că legiuitorul nu a dorit să scutească cabinetele veterinare, care au încheiat contracte conform art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, de prezentarea unor astfel de documente justificative, întrucât serviciile ce fac obiectul Legii 236/2019 și care trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON/luna înainte de apariția acesteia, se efectuau gratuit. Cu alte cuvinte, pentru aceste servicii nu s-au prestat vreodată activitățile intermediare specifice cu documente justificative, deoarece nu erau remunerate, fiind plătite doar serviciile de bază prestate de cabinete/societăți, conform contractului, în baza O.G. nr. 42/2004.

Astfel, critica de nelegalitate vizează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fapt care a condus la interpretarea și aplicarea acestui text de lege în mod eronat, care, de altfel, a fost coroborat greșit și cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Referitor la acest aspect, recurentul-pârât a arătat că modificarea adusă la art. 6 din anexa 2 prin O.U.G. nr. 117/2020, nu își găsește aplicabilitatea, întrucât nu retroactivează. În ceea ce privește art. 15 din O.G. nr. 42/2004, acesta nu vizează serviciile noi intermediare pentru care se solicită suma de bani ce face obiectul acțiunii, iar Legea nr. 236/2019 nu impune astfel de obligații.

Recurentul-pârât a mai susținut că aceste activități specifice, prestate de cabinetele veterinare atât în baza O.G. nr. 42/2004 și Legii nr. 236/2019, cât și în baza O.U.G. nr. 117/2020, reprezintă servicii în strânsă legătură cu celelalte servicii de bază pentru care acestea sunt remunerate de la încheierea primelor contracte de concesiune din anul 1999 și până în prezent.

Mai mult, serviciile noi intermediare sunt efectuate, indiferent de faptul că sunt sau nu recunoscute de către pârâte, întrucât, fără desfășurarea acestor activități intermediare, nu ar fi putut niciodată să se efectueze serviciile de bază, pentru care au fost și sunt plătiți în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 și contractele semnate cu pârâtele. Decontul și factura pentru serviciile de bază au fost acceptate și achitate conform contractelor încheiate cu pârâtele și după aparitia Legii nr. 236/2019, or, ceea ce nu acceptă pârâtele la plata este suma de 10.000 RON/lună oferită în baza Legii nr. 236/2019 pentru serviciile noi.

O.U.G. nr. 117/2020 a intervenit tocmai pentru a se face o distincție între serviciile prestate și solicitate conform Legii nr. 236/2019, astfel încât, în prezent, se eliberează factură și decont, atât pentru serviciile de bază, cât și pentru cele noi, intermediare.

3.2. Pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin recursul incident, a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002.

În acest sens, a susținut că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcțiile sanitar-veterinare județene, instituții cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speță, calitatea procesuală aparține DSVSA Ialomița. Totodată, recurenta-pârâtă nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calității sale de ordonator principal de credite.

Intimatele-pârâte ANSVSA și DSVSA Ialomița au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu dispozițiile legale incidente și cu argumentele prezentate de părți, Înalta Curte constată că atât recursul principal, cât și recursul incident, sunt nefondate, pentru următoarele considerente.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA și DSVSA Ialomița la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sumă actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Prin sentința civilă recurată, prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâte, precum și excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta DSVSA Ialomița, reținând, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, că această pârâtă este emitenta actului administrativ asimilat dedus judecății, respectiv a adresei de răspuns la notificarea trimisă de reclamant.

Pe fond, a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, reținând, în esență, că existența contractului de concesiune ori de servicii nu este suficientă pentru recunoașterea dreptului reclamantului la indemnizația prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, astfel că, atâta timp cât nu s-a probat prestarea efectivă, în perioada 16.12.2019-23.07.2020, a activităților ce fac obiectul respectivelor contracte, dintre cele prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

În ceea ce privește recursul incident formulat de ANSVSA, Înalta Curte constată că este nefondat, instanța de fond, în mod corect, reținând că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor este neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege).

Reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a invocat împrejurarea că a adresat o cerere pârâtei ANSVSA prin care a solicitat să i se plătească suma de 70.000 de RON, respectiv 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, de la data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective și că, față de răspunsul comunicat de această autoritate, formulează prezenta acțiune în temeiul prevederile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane".

Raportat la modul în care reclamantul a configurat acțiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a pretinsului refuz nejustificat contestat în prezenta cauză.

Înalta Curte mai reține că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, născute în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza asupra calității procesuale pasive, pe care o justifică ANSVSA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANSVSA este corectă, recursul incident urmând a fi respins, ca nefondat.

În ceea ce privește recursul principal, Înalta Curte reține că, prin cererea transmisă ANSVSA, prin notificarea emisă de BEJ B. la 7.08.2020 sub nr. 422, recurentul-reclamant Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat pârâtei să-i plătească suma de 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de la data intrării în vigoare a legii și până la data plății efective.

La data de 21.08.2020, pârâta ANSVSA a transmis reclamantului un răspuns, prin care a expus procedura de adoptare a O.U.G. nr. 117/2020 și a învederat că, în condițiile intrării în vigoare la data de 24.07.2020 a acestui act normativ, este stabilit cadrul legal pentru acordarea sumei de 10.000 de RON/lună.

În acest context, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu refuzul pretins nejustificat al pârâtelor ANSVSA și DSVSA Ialomița de a-i achita suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, sumă la care se consideră îndreptățit în conformitate cu art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, actualizată cu rata inflației și cu dobânda legală aferentă.

Înalta Curte constată că potrivit art. IV din Legea 236/2019 suma se achită beneficiarilor "contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 ".

De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020, decontul în baza căruia se face plata este însoțit de o serie de documente justificative al căror rol este de a dovedi realizarea activităților, iar potrivit alin. (5) atât decontul, cât și documentele justificative trebuie vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale.

Depunerea documentelor justificative și verificarea acestora de către serviciul/biroul economic din cadrul direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene reprezintă condiții distincte, impuse de actul normativ.

Așadar, în lipsa prevederii bugetare și a actelor adiționale nu se putea proceda la efectuarea plății.

Din interpretarea dispozițiilor art. 6 din anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, rezultă că decontul și documentele justificative întocmite, conform reglementărilor în vigoare, de către beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020 sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor oficiale, înainte de depunerea oficială la Registratura D.S.V.S.A. județene, respectiv a municipiului București.

Ulterior, decontul și documentele justificative sunt verificate, în termen de maximum 5 zile de la depunerea la Registratura D.S.V.S.A. județene, respectiv a municipiului București de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate și bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul Direcției Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Județene, respectiv a Municipiului București și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății.

Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanța de fond a reținut că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamantul să facă dovada realizării activităților contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.

În același sens, sunt cele reținute cu efect obligatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care prin Decizia nr. 9/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 21 iulie 2023 (considerentul nr. 137) a statuat că beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2020 și aflate în derulare sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, doar dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate.

Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități a căror prestare trebuie dovedită.

Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referință pentru care s-au formulat pretențiile, nu se poate susține că reclamantul este îndeptățit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenționat să gratifice cabinetele veterinare.

Astfel, în acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că, prin probele administrate, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prestării unor activități sanitar-veterinare publice în baza contractului de servicii nr. x/07.07.2009, Act Adițional nr. 6/08.12.2006, încheiat cu această autoritate publică locală, care l-ar îndreptăți la acordarea acestei sume, în condițiile Legii nr. 239/2019.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susținerile recurentului-reclamant în sensul că prestarea efectivă a serviciilor intermediare ar rezulta din împrejurarea că sunt în strânsă legătură cu serviciile de bază și nu ar fi condiționate de prezentarea de documente justificative, acestea fiind simple susțineri, fără suport probator.

În consecință, pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că sentința recurată se află la adăpost de criticile aduse în calea de atac și se impune a fi menținută, ca fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinței nr. 104 din 26 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței nr. 104 din 26 ianuarie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.