ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3297/2023

Ședința publică din data de 15 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 09.03.2021, prin declinare de competență prin sentința civilă nr. 1016 din 16 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/luna de la data intrării in vigoare a Legii 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea 236/2019, precum și a dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioada de la data scadentei acestora până la data plății efective.

Reclamantul a formulat și cerere adițională prin care a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița.

Prin sentința civilă nr. 1496 din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel București:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, ca neîntemeiată;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, ca neîntemeiată;

- a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița;

- a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, ca inadmisibilă;

- a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

În motivarea recursului, se arată în esență că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Astfel, instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. IV și art. V din Legea nr. 236/2019, ale căror dispoziții sunt redate de către recurent, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, duc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiționale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ținută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată, astfel încât ANSVSA nu trebuia să aștepte să fie detaliată vreo mențiune cu privire la plata acesteia.

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greșit și cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Mai susține recurentul că instanța de fond trebuia să facă o distincție, dar nu a făcut, între: (i) serviciile de bază, pentru care medicii veterinari au fost și sunt plătiți conform deconturilor și facturilor justificative și în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât și în baza Legii nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020 și (ii) serviciile noi – intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Tocmai pentru a se face o distincție între serviciile prestate și solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură și decont, atât pentru serviciile de bază, cât și pentru cele noi intermediare.

Recurentul-reclamant precizează că motivul pentru care nu a eliberat factura pentru perioada de 7 luni până la apariția O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019 a fost acela că DSVSA-urile au comunicat beneficiarilor să nu elibereze aceste documente deoarece nu sunt norme metodologice la Legea 236/2019 și că nu se pot achita aceste servicii noi.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate (indiferent că recunosc sau nu pârâtele), întrucât fără desfășurarea acestor activități intermediare medicii veterinari nu ar fi putut niciodată să efectueze serviciile de bază, pentru care au fost și sunt plătiți în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 și contractele semnate cu pârâtele.

4.1. Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Susține în esență că în mod corect a constatat instanța de fond că refuzul pârâtelor de a plăti reclamantului suma de 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de la data intrării în vigoare a legii și până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020), a fost unul justificat, constatând în acest sens că obligația de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare de pârâte în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea, legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

Fără existența unor norme metodologice, emise de organele competente și cărora pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița nu se poate substitui, această lege nu a putut fi pusă în aplicare de către această pârâtă, iar art. V din Legea nr. 236/2019 a fost abrogat de art. IV din O.U.G. nr. 117/2020, prin chiar preambulul acestei ordonanțe de urgență, reținându-se că aspectul plății în sumă de 10.000 RON lunar în favoarea fiecărui beneficiar al contractului încheiat în vederea realizării activităților sanitare veterinare publice, a fost insuficient reglementat la nivel de legislație primară.

4.2. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vioare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naște de la data de 16.12.2019, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Susține că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentul-reclamant se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, urmând a se casa sentința atacată și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantului suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece prevederile art. IV din Legea nr. 236/2019 nu puteau să fie puse în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

S-a mai arătat de prima instanță faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, nu există "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci cel mult o speranță legitimă ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Înalta Curte urmează să rețină că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întrunit, iar hotărârea recurată este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a prevederilor art. IV și V din Legea nr. 236/2019.

Potrivit art. IV alin. (1) și (2) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial la data de 13.12.2019: "(1)Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2)Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București atribuie medicilor veterinari organizați în condițiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege".

De asemenea, conform art. V din același act normativ "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului".

Acestea sunt dispozițiile legale cărora le este supus raportul juridic născut din refuzul autorității de a admite cererea de plată formulată de recurentul reclamant.

Prin modificarea O.G. nr. 42/2004, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, prin dispozițiile art. IV s-a prevăzut, în favoarea entităților ce dețin contracte de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior dreptul de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Înalta Curte constată că acest drept există în virtutea legii și nu este condiționat, și nici nu poate să fie condiționat, de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V din Legea nr. 239/2019.

Normele metodologice au rolul de a explicita prevederile legale și de a interpreta, eventual, fiecare articol al legii, dar în sensul celor stipulate în actul normativ respectiv, fără a solicita beneficiarului dreptului îndeplinirea unor formalități neprevăzute de lege.

Este adevărat că prin O.U.G. nr. 117/2020, în vigoare de la 24.07.2020 au fost abrogate prevederile art. IV alin. (2) și V din Legea nr. 236/2019, dar această împrejurare nu poate lipsi de efecte norma ce a fost activă în perioada 16.12.2019 – 24.07.2020, deoarece noua lege nu retroactivează.

Înalta Curte reține că prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu pot fi considerate că țin locul unor norme metodologice, ci reprezintă o reglementare de sine stătătoare.

Chiar dacă în preambulul O.U.G. nr. 117/2020 s-a arătat că prin Legea nr. 236/2019 s-a reglementat insuficient dreptul entităților în discuție de a primi suma de 10.000 RON/lunar pentru serviciile/activitățile intermediare, aceasta nu conduce la neaplicarea legii, ci la aplicarea acesteia în acord cu textele cuprinse în acest act normativ.

În concluzie, se constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de pârâtă prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate și la toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar - A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar - A. împotriva sentinței civile nr. 1496 din 25 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 15 iunie 2023.