ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2023

Ședința publică din data de 29 iunie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a - contencios administrativ și fiscal, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor - ANSVSA și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 RON (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenței acestora până la data plății efective și obligarea pârâtelor la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1703/15.03.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.04.2021 sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepția inadmisibilității, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară Și Pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, după rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivarea recursului, a arătat în esență că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente.

Astfel, instanța de fond a interpretat și aplicat eronat dispozițiile art. IV și art. V din Legea nr. 236/2019, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice ale legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019 duc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiționale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

Intimata ANSVSA nu era ținută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată, astfel încât ANSVSA nu trebuia să aștepte să fie detaliată vreo mențiune cu privire la plata acesteia.

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greșit și cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.

Mai susține recurentul că instanța de fond trebuia să facă o distincție, dar nu a făcut, între: (i) serviciile de bază, pentru care medicii veterinari au fost și sunt plătiți conform deconturilor și facturilor justificative și în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât și în baza Legii nr. 236/2019 și O.U.G. nr. 117/2020 și (ii) serviciile noi - intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.

Tocmai pentru a se face o distincție între serviciile prestate și solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură și decont, atât pentru serviciile de bază, cât și pentru cele noi intermediare.

Recurentul-reclamant a arătat că motivul pentru care nu a eliberat factura pentru perioada de 7 luni până la apariția O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019 a fost acela că DSVSA-urile au comunicat beneficiarilor să nu elibereze aceste documente deoarece nu sunt norme metodologice la Legea nr. 236/2019 și că nu se pot achita aceste servicii noi.

Serviciile noi intermediare sunt efectuate (indiferent că recunosc sau nu pârâtele), întrucât fără desfășurarea acestor activități intermediare medicii veterinari nu ar fi putut niciodată să efectueze serviciile de bază, pentru care au fost și sunt plătiți în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 și contractele semnate cu pârâtele.

4.1 Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susținut, în esență, că în mod corect a constatat instanța de fond că refuzul pârâtelor de a plăti reclamantului suma de 10.000 de RON/lunar în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, respectiv de la data intrării în vigoare a legii și până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020), a fost unul justificat, constatând în acest sens că obligația de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare de pârâte în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea, legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

Fără existența unor norme metodologice, emise de organele competente și cărora pârâta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița nu se poate substitui, această lege nu a putut fi pusă în aplicare de către această pârâtă, iar art. V din Legea nr. 236/2019 a fost abrogat de art. IV din O.U.G. nr. 117/2020, prin chiar preambulul acestei ordonanțe de urgență, reținându-se că aspectul plății în sumă de 10.000 RON lunar în favoarea fiecărui beneficiar al contractului încheiat în vederea realizării activităților sanitare veterinare publice a fost insuficient reglementat la nivel de legislație primară.

4.2. Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019 sunt imperative, în sensul elaborării unor norme metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004 în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare, astfel că este fără echivoc că dreptul la acordarea sumei de 10.000 RON/lunar nu se poate naște de la data de 16.12.2019, așa cum în mod eronat susține recurentul.

Intimata a susținut că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Înalta Curte reține că prima instanță a constatat că refuzul pârâtei de a achita reclamantului suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece obligația de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

S-a mai arătat de prima instanță faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului, astfel că dreptul reclamantului nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, această prevedere legală, doar prin ea însăși, nu instituia în patrimoniul reclamantului "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci doar o vocație ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.

Instanța de control judiciar reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

Această decizie fiind obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., se constată că, în raport de cele statuate de Înalta Curte prin decizia amintită anterior, se impune rejudecarea cauzei.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinței civile nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinței civile nr. 1061 din 1 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 29 iunie 2023.