ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5611/2023

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 03.11.2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, obligarea acesteia la plata sumei de 70.000 RON (respectiv: 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin (1) din Legea 236/2019, la care se adaugă dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenței acestora și până la data plății efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației calculate pentru fiecare perioadă de la data scadenței acestora până la data plății efectie.

La data de 12.04.2021, prin sentința civilă nr. 2365/2021, soluționarea cauzei a fost declinată de către Tribunalul București în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

La primirea dosarului, urmare a verificării competenței în temeiul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a apreciat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză, sens în care a procedat la judecata cererii de chemare formulate de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 1546 de la data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Sanitară Veterinară Și Pentru Siguranța Alimentelor Ialomița și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară Și Pentru Siguranța Alimentelor, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1546 de la data de 29 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanul Cabinetul Medical Vetertinar A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim set de critici, recurentul - reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat si a aplicat greșit disp. art. IV și art. V din Legea nr. 236/2019, în opinia recurentului - reclamant din cele două articole coroborate se relevă concluzia că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiționale nu ar fi condiționată de elaborarea normelor metodologice de aplicare a legii.

Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar și faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiție a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea 236/2019 duce la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii și până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretențiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesiuonare/subsecvente/acorduri/acte adiționale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.

A mai susținut, în ceea ce privește art. IV din Legea nr. 236/2019, O.U.G. nr. 117/2020 nu are caracterul unor norme metodologice, cată vreme prin acest act normativ în mod expres a fost abrogat art. IV al Legii nr. 236/2019 și înlocuit cu un text propriu noului act normativ, care a detaliat și condițiile de acordare a sumei de 10.000 RON/lunar beneficiarilor contractelor de concesionare, subsecvente de servicii, acorduri cadru etc.

Prin urmare, a apreciat că sunt fondate pretențiile expuse la fondul cauzei de acordare a sumei de 70.000 RON aferentă perioadei decembrie 2019 - iulie 2020 deoarece pârâtele au refuzat nejustificat să-și îndeplinească o obligație legală (ope legis), prevăzută de art. IV din Legea nr. 236/2019.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit disp. art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respingând cererea de chemare în judecata, pe motiv că legiuitorul nu a dorit să scutească cabinetele veterinare, care au încheiat contracte de prezentarea unor astfel de documente justificative, întrucât serviciile ce fac obiectul Legii nr. 236/2019 trebuie să fie remunerate cu suma de 10.000 RON/lună.

Totodată, a susținut că, în mod eronat, s-a raportat prima instanță la art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020, deoarece acesta nu ar fi incident în cauză, fiind o dispozițiile legală ulterioară care nu poate retroactiva cu privire la serviciile noi intermediare.

Astfel, a precizat că motivul pentru care nu a eliberat facturi pentru o perioada de 7 luni, până la apariția O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019, a fost doar pentru că DSVSA a comunicat că, în lipsa normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 236/2019, nu se pot achita aceste servicii noi.

În fundamentarea punctului de vedere exprimat în recurs a mai susținut și faptul că activitățile/serviciile noi fac parte din categoria de servicii care nu erau plătite până la apariția Legii nr. 236/2019, iar prima instanță de judecată a realizat o confuzie între noțiunea de servicii de bază și respectiv servicii noi intermediare.

Pentru toate aceste motive, recurentul - reclamant a solicitat admiterea căii de atac, cu casarea sentinței civile recurate, iar pe fondul cauzei să se admită cererea de chemare în judecată.

Intimata-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile de la fondul cauzei.

Dezvoltând aceste considerente, a arătat că reținerile instanței de fond sunt temeinice și legale, dreptul de care s-a prevalat recurentul-reclamant în cauza dedusă judecății având un caracter virtual câtă vreme, pentru perioada invocată în acțiune, nu au fost elaborate normele metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost acestea modificate și completate prin Legea nr. 236/2019. Prin urmare, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 70.000 RON, pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menționate de art. V din același act normativ.

În condițiile în care, potrivit demersurilor făcute de A.N.S.V.S.A. și Guvernul României, ordonanța de urgență a fost adoptată în aproximativ 60 de zile, a apreciat intimata că sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant în sensul că "ANSVSA nu era ținută de elaborarea Normelor metodologice" și că "normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii".

A mai arătat că susținerile recurentului - reclamant cu privire la reaua-credință de care a dat dovadă autoritatea prin neemiterea normelor metodologice sunt nefondate, dat fiind faptul că ANEXA la O.U.G. nr. 117/22.07.2020 (Anexa nr. 21 din O.G. nr. 42/2004) intitulată "Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanță", reprezintă normele metodologice prin care s-au reglementat modalitățile și condițiile de acordare a sumei lunare de 10.000 RON/lunar și fără de care dreptul solicitat de către recurentul-reclamant nu putea fi acordat, iar această ordonanță de urgență a intrat în vigoare la data de 24.07.2020.

În acest context, obligația de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiași act normativ.

Din analiza cuprinsului acestui din urmă text legal se observă că legiuitorul a prevăzut necesitatea adoptării normelor metodologice referitoare la aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege.

Prin urmare, în lipsa oricărei distincții cu privire la sfera de aplicare a normelor metodologice, se observă că legiuitorul nu a exclus prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de la necesitatea adoptării de norme metodologice în vederea punerii lor în aplicare.

De altfel, se poate constata cu ușurință că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligației de plată și cuantumul obligației de plată, fără însă a conține nicio referire la procedura de urmat pentru recunoașterea dreptului.

Prin urmare, exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1), nu putea fi recunoscut dreptul reclamantului.

Deopotrivă, această prevedere legală, prin ea însăși, nu instituia în patrimoniul acestuia "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenția CEDO.

De asemenea, a susținut că potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, plata sumei de 10.000 RON/lună nu se face în orice condiții, ci trebuie să existe un contract de concesiune/contract de servicii, un act adțional la contractul de mai sus încheiat potrivit O.U.G. nr. 117/2020, să se presteze serviciile pentru care a fost încheiat actul adițional în temeiul O.U.G. nr. 117/2020, depunerea decontului și a documentației justificative, verificarea înscrisurilor de medicul veterinar și aprobarea de către directorul executiv.

Activitățile sanitar-veterinare pentru transportul probelor, ridicarea produselor și tipizatelor necesare, instruirea și formarea profesională aferentă activităților contractate, consilierea proprietarilor de animale în vederea comunicării informațiilor privind lanțul alimentar, bunăstarea și condițiile de biosecuritate, efectuarea catagrafiei animalelor în situații de urgență, precum și pentru inspecția si certificarea animalelor destinate sacrificării [art. I pct. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020] nu se regăsesc prevăzute în contractele de concesiune/contractele de prestări servicii, astfel încât acordarea sumei de 10.000 RON/lună "începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019" pretinsă de recurentul-reclamant nu rezultă din executarea contractelor de concesiune/contractelor de prestări servicii.

Pentru toate aceste motive, apreciind că dreptul reclamat de recurent este un drept afectat de condiție care presupune îndeplinirea de acesta a obligațiilor prevăzute la art. 2, art. 5 alin. (1) - art. 8 din Capitolul II al Anexei la O.U.G. nr. 117/2020, se impune respingerea căii de atac formulate cu menținerea hotârârii primei instanțe.

Intimata-pârâtă Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

Astfel, a arătat că nu se poate reține o culpă a autorității deoarece aspectele referitoare la elaborarea metodologiei de punere în aplicare a Legii nr. 236/2019 exced competențelor pe care le are Direcția Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița, potrivit legii.

În continuare, a susținut faptul că Ordinul nr. 106 din 22 septembrie 2015 pentru aprobarea Procedurii privind decontarea acțiunilor sanitar-veterinare cuprinse în Programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, se asigura de catre medicii veterinari de liberă practică, în acest sens, existând încheiate la nivelul direcției, atât contracte de concesiune, cât și acorduri cadru. Așadar, deși în Programul strategic este prevăzută obligativitatea prestării serviciilor sanitar veterinare de către medicii veterinari de liberă practică împuterniți, legiuitorul a prevăzut în mod expres întocmirea de deconturi justificative, ca modalitate de decontare/plată a activității desfășurate.

În cazul contractelor de concesiune, în temeiul prev. art. II din Legea nr. 127/2005, calitatea de concedent revine autorității centrale, respectiv ANSVSA prin Directța Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Ialomița. În cazul acordurilor cadru, calitatea de achizitor revine direcției județene.

A mai arătat că, în lipsa stabilirii obligatiilor concrete ce cad în sarcina medicilor veterinari de liberă practică împuterniciți pentru efectuarea unor activități sanitar-veterinare publice, aceștia nu au prestat în baza Legii nr. 236/2019 nicio activitate concreta, nu au depus niciun decont justificativ și nu au emis nicio factură, ca documente, care validate, acceptate și înregistrate de pârâta DSVSA Ialomița să creeze vreo obligație de plată a acesteia către reclamant.

Or, în lipsa prestării unor servicii în baza Legii nr. 236/2019, nu poate fi efectuată nicio plată către reclamant, aceasta nefiind datorată.

Abia odată cu intrarea în vigoare a O.U.G.. nr. 117/2020 s-a creat cadrul legal adecvat prin stabilirea drepturilor și obligatiilor concrete ale părților aflate în relații contractuale (reclamanții și paratele ANSVSA și DSVSA Ialomița), prin stabilirea modului concret de realizare a activității sanitar-veterinare publice, prin stabilirea modalității concrete de decontare a activității prestate, precum și prin stabilirea răspunderii părților în caz de nerealizare a obligațiilor legale stabilite în sarcina acestora.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat respingerea recursului cu mențiunea că sentința recurată este temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare:

Demersul judiciar inițiat de reclamantul din prezenta cauză vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor A.N.S.V.S.A. și D.S.V.S.A. Ialomița de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulată în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea esențială că în perioada 16.12.2019 - 24.07.2020 nu a existat o bază legală suficientă în dreptul intern, care să-l îndreptățească pe reclamant la acordarea acestei sume, cât timp nu au fost adoptate Normele metodologice de punere în aplicare a art. IV din Legea nr. 236/2019, neputându-se reține că acesta ar avea o speranță legitimă la dobandirea acestei sume, în acceptiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Fiind învestită cu soluționarea recursului declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., Înalta Curte constată caracterul întemeiat al criticilor formulate în calea de atac.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.".

Totodată, potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitar-Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.".

Se constată, așadar, că aceste dispoziții, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior și până la momentul finalizării acestora, nu condiționează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.

Astfel, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (ÎCCJ - RIL) a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.".

În acest sens, următoarele considerente ale Deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2023 sunt relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care privesc problema de drept amintită:

"112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existența unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabilește că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activitățile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004.

(…)

(...)

În conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că, urmare a pronunțării Deciziei nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare statuată prin decizia de îndrumare.

Or, prima instanță și-a justificat în mod esențial soluția de respingere a cererii de chemare în judecată prin prisma considerentelor vizând «lipsa unor norme metodologice prin care să se stabilească în mod clar procedura administrativă de acordare a acestei sume către beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 ...», respectiv A.N.S.V.S.A. «nu a exprimat explicit, cu exces de putere, un refuz de a acorda reclamantului suma de 10.000 RON pentru perioada 16.12.2019 - 24.07.2020, cât timp la data emiterii acestui act administrativ asimilat erau în vigoare dispozițiile art. 6 din Anexa 2

1

la O.G. nr. 42/2004, astfel cum au fost introduse prin O.U.G. nr. 117/2020 conform cărora beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanță primesc această sumă în baza decontului și a documentelor justificative».

Esența argumentației primei instanțe este însă contrazisă de soluția deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2013, astfel cum reiese aceasta din considerentele și dispozitivul hotărârii instanței supreme, câtă vreme s-a reținut expres că prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 nu pot fi aplicate retroactiv și dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Altfel spus, este eronat modul în care s-a realizat de către Curtea de Apel București aplicarea și interpretarea în proces a normelor de drept substanțial reținute în mod esențial în scopul respingerii cererii de chemare în judecată.

În continuare, din lectura aceleiași deciziei ÎCCJ - RIL nr. 9/2023, Înalta Curte observă că prin considerentele dezvoltate în argumentarea modului de interpretare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a arătat că "137 . . . . . . . . . .beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii ... sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate, ...".

De altfel, textul art. IV alin. (1) amintit prevede că "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.".

Așadar, premisa acordării sumei litigioase o constituie realizarea activităților menționate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, la care face trimitere art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, au fost modificate prin această lege, având următorul cuprins:

"Pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea trebuie să le pună în aplicare, direcțiile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București încheie contracte de concesiune pe o durată de 5 ani cu medicii veterinari organizați în condițiile legii sau pot angaja personal sanitar-veterinar propriu, în condițiile legii, în situațiile în care nu se pot încheia contracte cu medicii veterinari, organizați în condițiile legii.".

Prin urmare, din interpretarea coroborată a textelor de lege amintite reiese că acordarea sumei litigioase de 10.000 de RON pe lună nu operează în mod automat atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru activități derulate de către cabinetele veterinare, activități care trebuie dovedite.

În schimb, Curtea de Apel București, în contextul raportării la reglementarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 117/2020, prin care a fost modificată și completată Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 sub aspectul Anexei nr. 2

1

din conținutul său, a imputat părții reclamante omisiunea de a fi depus decontul și documentele justificative prevăzute de art. 6 din Anexa respectivă.

După cum s-a arătat anterior însă, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 117/2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 656/24.07.2020, nu poate fi aplicată cu caracter retroactiv, astfel încât să instituie vreo sarcină probatorie pentru perioada de până la data intrării sale în vigoare.

În aceste condiții, nu se identifică o analiză a primei instanțe cu privire la condiția "realizării activităților" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, din moment ce sarcina probei instituită de Curtea de Apel București cu privire la obligația de dovedire a părții reclamante s-a raportat la o normă juridică inaplicabilă procesului.

Spre finalul considerentelor, Curtea de Apel București a mai reținut cu caracter general că «prin probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada prestării unor activități sanitar-veterinare publice în baza acordului cadru de servicii CSVA Sălcioara nr. x/03.05.2019 și a contractului subsecvent de servicii nr. x/28.01.2020», fără a rezulta însă în mod concret faptul că judecătorul fondului s-ar fi îndepărtat de considerentele sale inițiale, astfel cum au fost învederate anterior, astfel încât să se poată conchide că a intervenit efectiv analiza primei instanțe asupra condiției "realizării activităților" instituită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

În sfârșit, Înalta Curte mai observă că inexistența obligației de plată care să fi fost reținută de către prima instanță în sarcina A.N.S.V.S.A. a avut în conținutul sentinței recurate efectul subsecvent al înlăturării inclusiv a obligației de plată în sarcina D.S.V.S.A. Ialomița. În mod corespunzător, aplicarea și interpretarea eronate asupra normelor de drept material raportat la intimata-pârâtă A.N.S.V.S.A. a avut același efect și față de intimata-pârâtă D.S.V.S.A.

În plus, deși judecătorul fondului a mai reținut că partea reclamantă nu ar fi solicitat D.S.V.S.A. Ialomița plata vreunei sume de bani spre a fi analizată existența unui eventul refuz al părții pârâte în cond. art. 1, art. 2 alin. (1) lit. (i) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, totuși analiza Curții de Apel București nu s-a raportat și la faptul că pârâta în discuție avea calitatea de parte în Acordul-cadru nr. x/03.05.2019 și contractul subsecvent de servicii, pe care de altfel le-a indicat prin încheierea din 14 octombrie 2021 ca argument în vederea respingerii excepției de lipsă calitate procesuală pasivă.

În concluzie, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată de către prima instanță, care a reținut în esență lipsa unui cadru normativ necesar pentru realizarea pretențiilor reclamate, în considerarea interpretării cu caracter obligatoriu oferite prin Decizia ÎCCJ - RIL nr. 9/2023, instanța de control judiciar constată se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, reținând incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Cabinet Medical Veterinar A., va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinței civile nr. 1546 din 29 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.