ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5067/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția de contencios administrativ și fiscal, la 17 august 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații-Direcția Juridică, obligarea acestuia la comunicarea informațiilor și înscrisurilor solicitate prin adresa transmisă prin poșta electronică la 8 martie 2023, precum și obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Anterior primului termen de judecată, prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul și-a modificat acțiunea, în sensul că și-a restrâns solicitarea de comunicare a informațiilor la mandatele de interceptare nr. 257, 267, 268 și 590 din 2015.

Prin sentința civilă nr. 7 din 15 ianuarie 2024, Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 8 din Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 și art. 31 alin. (2) din Constituția României.

În dezvoltarea criticilor de recurs, a arătat că instanța penală a analizat cererea sa de solicitare de informații și de depunere la dosarul cauzei a documentației integrale aferente implicării serviciului în activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere ce îl vizau, exclusiv prin prisma dispozițiilor art. 100 alin. (4) C. proc. pen., apreciind că aceasta nu ar fi utilă cauzei, fără a lua în considerare și fără a analiza dreptul corelativ la informare al recurentului în legătură cu detaliile/modul concret în care organele statului român au derulat respectiva procedură ce îl viza.

În opinia recurentului, nu poate fi pusă în discuție existența autorității de lucru judecat, iar adresa x din dosarul penal nu poate justifica refuzul S.R.I. de a-i oferi informațiile și accesul la documentele unei proceduri judiciare ce l-a vizat, în contextul în care, cererea formulată în dosarul penal a fost făcută în scop exclusiv probatoriu și a fost analizată de instanța penală din această perspectivă.

Recurentul-reclamant a susținut că, contrar celor reținute de prima instanță, care, de altfel, nu indică vreo dispoziție legală/procedurală în susținerea acestui punct de vedere, decizia instanței penale nu poate leza/limita posibilitațile legale ale recurentului de valorificare, în alt mod, a dreptului la informare. În speță, S.R.I., autoritate publică a statului român, a derulat o procedură judiciară împotriva recurentului, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (2) din Constituția României, este obligată să îi ofere informațiile solicitate.

Intimatul-pârât Serviciul Român de Informații – Direcția Juridică (UM 0198 București) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, actele și lucrările dosarului, în raport cu dispozițiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurentul-reclamant și cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită de recurentul-reclamant A. cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului Serviciul Român de Informații – Direcția Juridică (UM 0198 București) să îi comunice informațiile și înscrisurile solicitate prin adresa transmisă prin poșta electronică la 8 martie 2023.

Prin sentința recurată, acțiunea, astfel cum a fost modificată, a fost respinsă, ca nefondată, recurentul-reclamant formulând critici de nelegalitate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 și art. 31 alin. (2) din Constituția României, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Concret, recurentul-reclamant a susținut că decizia instanței penale nu îi poate limita posibilitățile legale de valorificare, în alt mod, a dreptului la informare și accesul la documentele unei proceduri judiciare care l-a vizat, întrucât, intimatul-pârât, autoritate publică a statului român, a derulat o procedură judiciară împotriva sa și, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (2) din Constituția României, este obligată să îi ofere informațiile solicitate.

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată la sediul intimatului-pârât sub nr. x din 08.03.2023, recurentul reclamant a solicitat SRI să îi pună la dispoziție, în copie, toate comunicările (primite/trimise) dintre această unitate și Direcția Națională Anticorupție în activitatea de punere în executare și exploatare a mandatelor de supraveghere înregistrate sub numerele: 257/UP/2015, 258/UP/2015, 259/UP/2015, 260/UP/2015, 261/UP/2015, 262/UP/2015, 263/UP/2015, 264/UP/2015, 265/UP/2015, 266/UP/2015, 267/UP/2015, 268/UP/2015; 588/UP/2015, 589/UP/2015, 590/UP/2015, 591/UP/2015, 592/UP/2015, 593/UP/2015, 594/UP/2015, 595/UP/2015, 596/UP/2015, 1003/UP/2015, 1004/UP/2015, 1005/UP/2015; de asemenea, a solicitat să îi comunice care a fost implicarea acestui serviciu de informații în implementarea și exploatarea respectivelor mandate de interceptare cu referire punctuală la punerea în executare, selecția, stocarea și redarea convorbirilor, efectuarea de activități de supraveghere operativă, instalarea de tehnică ambientală, partajarea informațiilor obținute ș.a.m.d.

Anterior primului termen de judecată, prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul și-a modificat acțiunea, în sensul că și-a restrâns solicitarea de comunicare a informațiilor la mandatele de interceptare nr. 257, 267, 268 și 590 din 2015.

În acest context, se reține că, pe calea prezentului demers judiciar, astfel cum a fost modificat, recurentul-reclamant a solicitat instanței de contencios administrativ cenzurarea refuzului pârâtului de a-i comunica implicarea sa în punerea în executare a mandatelor de interceptare nr. 257/UP/2015, 267/UP/2015, 268/UP/2015 și 590/UP/2015, emise pe numele reclamantului în cadrul unui dosar penal.

Înalta Curte constată că, așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond – vol. I, prin adresa din 11 aprilie 2023, intimatul-pârât a răspuns solicitării reclamantului, indicând, în esență, faptul că activitatea sa este guvernată de prevederile Legii 51/1991, accesul la informațiile derivate din activitatea SRI fiind guvernate de principiul "necesității de a cunoaște", întrucât sunt informații clasificate, apreciind că sunt incidente prevederile art. 12 lit. b) din Legea nr. 544/2001, precum și mecanismul parlamentar de control al activității SRI.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

Sub acest aspect, în jurisprudență, s-a reținut că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale nu reprezintă, automat, un refuz nejustificat, acest caracter reieșind numai prin raportare la prevederile legale, cu care răspunsul ar intra în contradicție.

Or, în speță, Serviciul Român de Informații a răspuns prin adresa înregistrată sub nr. x din 11.04.2023, conținutul acesteia neputând fi încadrat în ipoteza exprimării explicit a voinței de a nu soluționa cererea părții adverse, având în vedere că, prin răspunsul comunicat, intimatul-pârât a indicat expres temeiurile de drept și de fapt care împiedicau soluționarea favorabilă a cererii și nu a produs nicio vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale recurentului.

Autoritatea intimată a procedat, așadar, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, potrivit cărora "Autoritățile și instituțiile publice sesizate au obligația să comunice petiționarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, răspunsul, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă".

Așa fiind, argumentele recurentului-reclamant, referitoare la încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor art. 8 din Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002, nu pot fi reținute, din cele consemnate anterior reieșind că răspunsul intimatului-pârât întrunește condițiile impuse de lege.

Nici argumentele privind încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (2) din Constituția României, care prevăd că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, nu pot fi reținute, întrucât dispozițiile legale invocate nu permit unei persoane posibilitatea de a specula asupra modului în care autoritatea solicitată a formulat răspunsul privind informațiile publice cerute, câtă vreme acea autoritate își îndeplinește obligația legală de a răspunde.

Critica recurentului-reclamant referitoare la împrejurarea că decizia instanței penale nu îi poate limita posibilitățile legale de valorificare, în alt mod, a dreptului la informare și accesul la documentele unei proceduri judiciare care l-a vizat este, de asemenea, nefondată.

Înalta Curte reține că dreptul subiectiv invocat de recurentul-reclamant se referă la pretinsa nerespectare, în ceea ce îl privește, a dreptului său de acces la conținutul dosarului penal, fiind invocate expres chiar din cererea administrativă adresată intimatului-pârât, prevederile art. 83 alin. (1) lit. b) și art. 94 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen.

În acest sens, din analiza materialului probator administrat în cauză, instanța de control judiciar constată că solicitarea recurentului-reclamant din prezentul dosar, referitoare la implicarea SRI în activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere ce îl vizau, este similară cu cea adresată instanței penale, la 27 februarie 2023, în cadrul dosarului penal nr. x/2018, și tranșată în ședința publică din aceeași dată, nemulțumirea recurentului față de soluția instanței penale determinând cererea sa administrativă și, ulterior, învestirea instanței de contencios administrativ.

Astfel, în cadrul dosarului penal sus menționat, în ședința publică din 27 februarie 2023 a fost discutată pertinența și utilitatea administrării în cursul procesului penal a unei adrese de informare din partea SRI (conținutul acesteia fiind similar celui aflat la baza prezentei acțiuni), iar instanța penală a apreciat-o ca inutilă tot prin raportare la același drept subiectiv invocat și în speța de față.

Totodată, din considerentele deciziei penale nr. 50 din 31 mai 2023, reiese că aspectul implicării concrete a SRI în punerea în executare a mandatelor de interceptare în cadrul dosarului penal în care recurentul-reclamant a avut calitatea de inculpat a fost amplu dezbătut, instanța penală administrând ea însăși probe în acest sens. Mai mult, implicarea concretă a SRI în activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere ce îl vizau pe recurent a fost detaliată în cadrul dosarului penal în adresa DNA, secția de combatere a corupției din 23 octombrie 2019.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în mod corect, prima instanță a apreciat că finalitatea demersului întreprins de recurentul-reclamant, constând în solicitarea de date de la Serviciul Român de Informații circumscrise măsurilor dispuse de organele de urmărire penală în timpul procedurii penale desfășurate, a fost realizată în cadrul dosarului penal, iar concluziile pe care instanța penală le-a tras din conținutul concret al acelei adrese, repuse în discuție în cadrul litigiului pendinte, nu pot face obiectul cenzurii din partea instanței de contencios administrativ.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 7 din 15 ianuarie 2024 a Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.