ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4347/2024

Ședința publică din data de 08 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020 din 01.10.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate, Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, Direcția Regională Antifraudă Suceava, Agenția Județeană a Finanțelor Publice a Județului Suceava, B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N. a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la daunele ce i-au fost pricinuite, respectiv suma de 2.984.965 RON reprezentând prejudiciul societății creat ca urmare a revocării Autorizației de antrepozit fiscal nr. x/26.05.2015 începând cu data de 29.06.2016 și până la data reluării activității în data de 01.07.2020.

Prin sentința nr. 96 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului K.; a respins acțiunea formulată de S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul K. pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, ANAF, Direcția regională antifraudă Suceava, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Comisia teritorială regională Iași pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor din cadrul DGRFP Iași; a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Comisia Teritorială Regională Iași pentru Autorizarea Operațiunilor de Produse Supuse Accizelor din Cadrul D.G.R.F.P. Iași, Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific București, Direcția Regională Antifraudă Fiscală Suceava și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, ca fiind prescrisă; a respins cererea de intervenție formulată de O., P., Q., R. și S., ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 2401 din 9 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul principal formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal și împotriva încheierii din data de 17 noiembrie 2021; a respins cererea de recurs formulată de recurenții-petenți P., S., O., Q. și R. împotriva aceleiași sentințe și încheieri, ca nefondată; a admis recursul incident formulat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare fiscală împotriva sentinței nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal; a casat în parte sentința nr. 96 din 2 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal și rejudecând; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceasta ca introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.; a respins excepția prescripției ca nefondată; a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală de Management al Domeniilor Reglementate Specific, Direcția regională antifraudă Suceava, Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Comisia teritorială regională Iași pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor din cadrul DGRFP Iași, și cu privire la respingerea cererii de intervenție formulată de O., P., Q., R. și S..

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 20 iulie 2023 sub nr. x/2020*.

La data de 23 ianuarie 2024, reclamanta, prin apărătorul ales, a depus la dosar o cerere de renunțare la judecată față de pârâtul K..

Prin sentința nr. 19 din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a luat act de renunțarea reclamantei S.C. A. S.R.L. la judecata în contradictoriu cu pârâtul K..

Totodată, a respins ca nefondată cererea pârâtului K. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței nr. 19 din 19 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul K., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată așa cum au fost solicitate.

În susținerea primului motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., consideră că dovada existenței și întinderii cheltuielilor judiciare a fost făcută cu contractele de asistență juridică și cu facturile emise de către avocați, în condițiile legii, care nu impune nicio condiție temporală privitoare la efectuarea efectivă a plății, neprevăzând o anumită dată a plății facturilor emise de avocații apărători.

Per a contrario, plata efectivă poate fi efectuată potrivit înțelegerii părților, care, în cazul său, pe lângă normele specifice care reglementează relația avocat – client, este guvernată de procedura specială reglementată prin O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale, precum și Ordinul nr. 50/2011 al Ministerului Finanțelor Publice.

În acest context, arată că, potrivit art. 28 alin. (1), art. 30 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, art. 6 alin. (4), art. 108, art. 121-132 din Statutul profesiei de avocat, art. 319 alin. (6) lit. a), d) din Codul fiscal, raportat la art. 1, coroborat cu art. 6 din Legea nr. 82/1991, raportat la punctul A.1. din Normele generale de întocmire și utilizare a documentelor financiar-contabile din 05.11.2015, aprobate prin Ordinul (MFP) nr. 2643/2015, relația profesională dintre avocat și client are la bază o documentație cerută de lege, respectiv contractul de asistență juridică, care dovedește existența serviciilor prestate, iar întinderea cheltuielilor judiciare este probată de către factura emisă în baza acestui contract.

Prin urmare, existența și întinderea onorariului de avocat rezultă din existența unei obligații de încheiere a contractului de asistență juridică în forma scrisă, prin cuprinderea expresă a onorariului, dar și prin emiterea unei facturi fiscale – ambele înscrisuri doveditoare în acest sens fiind depuse la dosar.

În consecință, susține că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii, reținând necesitatea îndeplinirii unei condiții pe care legea nu o prevede, ignorând cu desăvârșire dovedirea în cauză a celor două condiții prevăzute de lege – existența și întinderea onorariului de avocat, probă făcut independent de plata efectivă a onorariului care poate avea loc la o dată ulterioară.

De altfel, menționează și că în raport de dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală sub egida căreia partea care a pierdut procesul este ținută la acoperirea cheltuielilor de judecată ale părții căzute în pretenții, prejudiciul recurentului, funcționar public, sub forma onorariului de avocat solicitat este cert încă de la momentul încheierii contractului de asistență juridică, neputând fi reținute existența și caracterul cert al acestuia doar dacă ar fi fost dovedit prin ordin de plată/chitanță, acestea urmând oricum, în speța de față, procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 46/2009 și a Ordinului MFP nr. 50/2011.

Astfel, susține că analiza efectuării efective a plății onorariului de avocat excede limitelor prevăzute de art. 452 C. proc. civ. în dovedirea cheltuielilor de judecată, soluția nelegală a instanței de fond de respingere a cererii de pretinsa nedovedire a plății onorariului fiind rezultatul unei adăugări la lege.

Susținerile instanței cum că existența și întinderea acestor cheltuieli nu au fost probate se referă, în fapt, la dovada plății efective a celor două facturi emise de către avocați, ceea ce, adaugă la lege, și, în acest sens, consideră că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Aceasta cu atât mai mult cu cât decontarea efectivă a cheltuielilor avocațiale în cazul său se face potrivit O.U.G. nr. 46/2009 și a Ordinului MFP nr. 50/2011, care reglementează modalitatea de plată și recuperare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor care ocupă sau au ocupat funcții de demnitate publică, înalți funcționari publici, funcționari publici și personal contractual în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă existența unor motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul-pârât, invocând prevederile art. IX din O.U.G. nr. 46/2006 și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 50/2011, susține că instanța de fond ar fi trebuit să observe reglementările aplicabile prezentei spețe, în care există o procedură legislativă specială de plată a facturilor avocațiale direct în contul avocatului de către Agenția Națională de Administrare Fiscală în cazul său, ca funcționar public deferit justiției pentru acte ori fapte săvârșite în legătură cu funcția deținută, însă aceasta a apreciat că pretențiile sale sunt nefondate.

În fapt, conform contractului, părțile au convenit ca avocatul să-l reprezinte în cauză pe parcursul celor două faze procesuale, respectiv fond și apel, pentru un onorariu în sumă de 6000 RON (aferentă celor două faze procesuale indicate), iar decontarea serviciilor avocațiale să se facă potrivit prevederilor OMFP nr. 50/2011. Conform procedurii de decontare, contractul și factura au fost înaintate ordonatorului de credite competent potrivit cererii nr. x C. civ./2021. La finalul procedurii a fost emis de către ordonatorul de credite, respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală, ordinul de plată nr. x/18.05.2021, prin care a fost achitată contravaloarea facturii seria x nr. x/16.11.2020 în valoare de 6.000 RON către Cabinet avocat T., suma fiind efectiv decontată la data de 19.05.2021.

Pentru sumele efectiv acordate, ordonatorul de credite a aplicat corelativ masuri asigurătorii în sarcina sa, până la finalizarea cauzei în instanță.

Totodată, solicită a se reține faptul că, din momentul depunerii cererii de către ordonatorul de credite, perioada scursă până la decontarea facturii nu îi este imputabilă, neavând nicio atribuție în acest sens, în condițiile în care a îndeplinit toate demersurile legale necesare.

În ceea ce privește contractul semnat cu Cabinet avocat U., menționează că, la reîntoarcerea dosarului cauzei după casare cu trimitere spre rejudecare sub nr. x/2020* la Curtea de Apel Suceava, era expirat contractul nr. x/2020 încheiat cu apărătorul inițial, și, ca atare, pentru a beneficia de asistență calificată a contractat serviciile unui avocat cu experiență profesională, contract înregistrat cu nr. x/10.10.2023. Urmare a prestării serviciilor ce fac obiectul contractului a fost emisă factura seria x nr. x/17.01.2024 în valoare de 29.880 RON care face obiectul cererii de decontare conform OMPF nr. 50/2011, ce a fost înaintată către ANAF cu adresa nr. x din 23.02.2024 și se află în procedura de analiză.

Ca atare, cu privire la această factură, arată că nu există până la acest moment o plată efectivă, avocatul angajat prestând deja serviciul anterior achitării onorariului de către ANAF în temeiul procedurii speciale, stând în decizia sa exclusivă dacă acceptă sau nu prestarea serviciului de asistență și reprezentare juridică cu încasarea ulterioară a onorariului, ceea ce nu poate limita în niciun fel dreptul părții care a câștigat procesul de a-i fi plătite cheltuielile de către partea care a pierdut procesul.

Prin urmare, învederează că, chiar dacă instanța ar manifesta rolul său activ, ceea ce nu s-a realizat, și ar fi solicitat, în pofida faptului că legea nu impune o asemenea condiție, să facă dovada plății efective, nu deținea și nu avea acces direct la ordinul de plată, respectiv extrasul de cont, nefiind parte în tranzacția respectivă.

Pe de altă parte, arată că nu și-a pus problema manifestării unei asemenea diligențe din partea sa, în sensul efectuării de demersuri pentru producerea acestor dovezi, câtă vreme Curtea de Apel Suceava nu le-a solicitat, iar partea adversă nu a contestat nimic cu privire la cheltuielile de judecată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, potrivit art. 1032 alin. (1) C. proc. civ., temeiul juridic al restituirii cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală decurgând din atitudinea părții care a ocazionat declanșarea demersului judiciar, acordarea acestora nefiind condiționată de motivele pentru care partea obligată la plata cheltuielilor de judecată a pierdut procesul.

Ca atare, consideră că soluția adoptată de Curtea de Apel Suceava a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la răspunderea civilă delictuală. Practic, instanța nu a sancționat atitudinea culpabilă a reclamantei care, deși a luat la cunoștință de documentele care demonstrau poziția sa care nu a avut nicio legătură cu presupusa faptă delictuală reclamată, poziție afirmată încă de la primul termen de judecată, și confirmată de probatoriul administrat, a mai stăruit încă 4 ani în tragerea sa la răspundere administrativă patrimonială, în solidar, pentru suma de 2.984.965 RON reprezentând presupusul prejudiciu cauzat S.C. A. S.R.L.

Prin soluția adoptată de neacordare a cheltuielilor de judecată, practic instanța de fond a dispus sancționarea pârâtului K., întrucât a trebuit să achite atât onorariul primului avocat, plătit deja de angajator, conform OMFP nr. 50/2011, cât și onorariul celui de al doilea avocat, conform facturii emise, în cazul în care angajatorul ar respinge, în urma procedurii menționate, plata onorariului.

În ceea ce privește solicitarea sa de plată a cheltuielilor de judecată, recurentul-reclamant susține că probarea acestora este complinită de depunerea la dosar a contractelor de asistență juridică și a facturilor emise de avocați, dat fiind specificul cauzei, calitatea pârâtului de funcționar public chemat în justiție pentru presupuse fapte în legătură cu funcția îndeplinită, precum și timpul petrecut dintre formularea acțiunii și renunțarea la judecată, astfel că, dacă instanța avea nelămuriri cu privire la probarea existenței și a întinderii cheltuielilor judiciare efectuate de pârât, arată că aceasta ar fi trebuit să solicite precizări părților, conform art. 22 C. proc. civ.

Împotriva recursului declarat în cauză intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, în esență, arată că o cheltuială se naște în momentul plății efective a unei sume de bani, potrivit art. 452 C. proc. civ., în lipsa acestei plăți, factura sau contractul de asistență reprezintă doar un eventual drept de creanță între părți, nu și cheltuială. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 1378 din 23 aprilie 2010 pronunțată în recurs de secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect recursul împotriva neacordării cheltuielilor de judecată) reține că, onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanței reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoțite de un exemplar al facturii fiscale, care să menționeze numărul contractului de asistență juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raționament se justifică, în aprecierea sa, prin faptul că instanța va acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale părților, iar hotărârea instanței reprezintă înscris justificativ și poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli. În ceea ce privește natura juridică de titlu executoriu a contractului de asistență juridică, acesta vizează raporturile dintre avocat și clientul său, neavând relevanță asupra situației celor două părți din proces. În speță, justificarea onorariului avocațial a fost făcută inițial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura fiscală. Faptul că în fața instanței de recurs a fost depusă și copia ordinului de plată care atestă plata cheltuielilor de judecată, nu poate conduce la schimbarea soluției de neacordare a cheltuielilor de judecată, întrucât art. 305 C. proc. civ. consacră regula inadmisibilității probelor noi în recurs, cu excepția înscrisurilor emanate de la părțile din proces.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția președintelui completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 8 octombrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății.

Examinând, cererea de recurs, prin prisma motivelor invocate și a prevederilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, reține caracterul său fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor succeda.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. referitor la susținerea recurentului că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, Înalta Curte constată că este nefondat.

Motivul de casare reglementat la pct. 4 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune ca instanța, soluționând cauza, să își aroge atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare.

Cu alte cuvinte, acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, în cauza de față, nefiind regăsită această ipoteză, instanța de fond soluționând cauza cu respectarea atribuțiilor judecătorești.

În susținerea acestui motiv de casare recurentul invocă, în concret, faptul că prima instanță a făcut o interpretare și aplicare greșită a legii, reținând necesitatea îndeplinirii unei condiții pe care lege nu o prevede.

Or, în cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, după cum a invocat recurentul-pârât în cuprinsul cererii de recurs, nu se aduce atingere principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă faptul că sentința atacată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, întrucât, instanța neobservând reglementările aplicabile prezentei spețe, în care există o procedură legislativă specială de plată a facturilor avocațiale direct în contul avocatului de către Agenția Națională de Administrare Fiscală în cazul său, ca funcționar public deferit justiției pentru acte ori fapte săvârșite în legătură cu funcția deținută, a apreciat că pretențiile sale nu sunt întemeiate.

Înalta Curte reține că acest motiv este nefondat, prima instanță argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată a fost motivată în mod convingător, fiind expuse succint atât situația de fapt, cât și prevederile legale aplicabile, fără a exista motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către prima instanță, susținerile recurentului-pârât, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată suficient în ceea ce privește soluția asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile din recurs, încadrate formal de recurentul-pârât în ipoteza prevăzută de recurs prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., acestea pot fi subsumate pct. 5 al articolului, punându-se în discuție încălcarea normelor procedurale referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, iar nu aplicarea greșită sau interpretarea eronată a unor norme de drept substanțial, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Demersul judiciar de față inițiat de pârâtul K. vizează soluția de respingere pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 35.880 RON ocazionate de acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și la a cărei judecată aceasta din urmă a renunțat.

Pentru a pronunța soluția contestată prima instanță a reținut că pârâtul K., deși a depus contractele de asistență juridică încheiate cu avocații care l-au reprezentat pe parcursul procesului, precum și facturile emise de aceștia din urmă pentru serviciile prestate, nu a probat faptul că respectivele facturi au fost și achitate.

Criticile pârâtului aduse sentinței de fond vizează aplicarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., în sensul că aceste dispoziții legale cer ca partea care pretinde cheltuieli de judecată să dovedească existența și întinderea acestora, nu și plata efectivă a lor.

Conform textului de lege anterior evocat, partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 451 alin. (1) din același act normativ, cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, reprezintă cheltuieli de judecată toate cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului.

Așadar, dacă s-au cerut cheltuieli de judecată instanța se pronunțată asupra lor prin dispozitiv, luând în considerare actele justificative depuse de părți în acest scop, partea care le pretinde având obligația de a dovedi existența și întinderea lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

În esență, chestiunea supusă analizei vizează dovedirea efectuării în legătură cu prezenta cauză a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat în baza contractelor de asistență juridică și facturilor fiscale depuse de pârâtul K..

Contrar opiniei instanței de fond, pe care nu o împărtășește, Înalta Curte constată că în speță este îndeplinită cerința realității și întinderii cheltuielilor de judecată, raportat la înscrisurile administrate în fața primei instanțe și completate în recurs.

Sub acest aspect, este de observat că, din cuprinsul contractelor de asistență juridică nr. x din 10.10.2023 și nr. x/2020, rezultă că obligația de plată a onorariului de avocat rezidă din activitățile desfășurate în dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Suceava, respectiv din activitățile de redactare/depunere/ridicare/semnare acte și reprezentare în dosarul nr. x/2020 în fața Tribunalului Suceava, nefiind obligatoriu ca partea să depună chiar chitanțele de plată a acestor onorarii, fiind suficientă în acest sens prezentarea facturilor fiscale ce atestă dovada plății.

Art. 452 C. proc. civ. statuează asupra necesității dovedirii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, însă nu prevede și nu impune condiția probării plății efective a onorariului de avocat pentru acordarea acestuia cu titlu de cheltuieli. Momentul achitării onorariului de avocat este lăsat la aprecierea părților contractante, avocatul angajat fiind singurul în măsură să decidă când primește în mod efectiv onorariul, respectiv dacă prestează serviciul anterior sau ulterior achitării onorariului, iar prestarea serviciului juridic cu încasarea ulterioară a onorariului nu poate limita în niciun fel dreptul părții care a câștigat procesul de a-i fi plătite cheltuieli de către partea care a pierdut procesul.

Astfel, din înscrisurile existente la dosarul de fond, respectiv facturile nr. x/17.01.2024 și nr. y/16.11.2020, precum și ordinul de plată nr. x/18.05.2021 emis de ANAF și depus odată cu cererea de recurs, prin care a fost achitată contravaloarea facturii fiscale nr. x/16.11.2020 în valoare de 6.000 RON către Cabinet avocat T., rezultă că este îndeplinită cerința dovedirii existenței și întinderii cheltuielilor de judecată solicitate de către pârâtul K..

Cum, în prezenta cauză, actele prezentate de recurentul-pârât sunt înscrisuri ce fac dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, astfel cum impun dispozițiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a acestor norme, pronunțând o soluție nelegală din această perspectivă ce se impune a fi reformată în mod corespunzător.

Pe cale de consecință, devin aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care dispun în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Pentru argumentele expuse, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care, cu majoritate, va admite prezentul recurs, va casa sentința recurată și rejudecând, va obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâtul K. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., celelalte dispoziții ale sentinței recurate urmând a fi păstrate.

Cu privire la soluția pronunțată, Înalta Curte subliniază că suma pretinsă de pârât cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea onorariului avocațial este disproporționată în raport de complexitatea dosarului și cu activitățile avocațiale efectiv prestate până la momentul depunerii cererii de renunțare la judecată, precum și în raport de prezența avocatului la termenele de judecată acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul formulat de recurentul-pârât K. împotriva sentinței nr. 19 din 20 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Obligă reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata către pârâtul K. a sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Menține în rest sentința recurată.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 396 raportat la art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 08 octombrie 2024.

Cu opinia separată a domnului judecător V.:

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât K. împotriva sentinței nr. 19 din 20 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 396 raportat la art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 08 octombrie 2024.

OPINIE SEPARATĂ

Deși respect opinia majorității cu privire la soluția pronunțată, consider că soluția legală ar fi trebuit să fie diferită și să conducă la respingerea recursului. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 426 alin. (2) C. proc. civ., formulez prezenta opinie separată, care se justifică în baza considerentelor legale ce se vor arăta în continuare.

Prin sentința civilă nr. 19/20.02.2024 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosar nr. x/2020 s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul K.. Se observă că deși acțiunea a fost promovată de reclamantă în contradictoriu cu mai mulți pârâți, autorități fiscale și persoane fizice considerate responsabile pentru revocarea unei autorizații de antrepozit fiscal, renunțarea la judecată privește exclusiv pe pârâtul menționat.

Cererea pârâtului privind cheltuielile de judecată în cuantum de 35.880 RON a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că nu a fost probată în condițiile în care, deși au fost depuse la dosarul cauzei contracte de asistență juridică încheiate de pârât cu diverși avocați precum și două facturi fiscale, nu s-a făcut dovada că facturile au fost achitate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul K., invocând motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Având în vedere că opinia majoritară a înlăturat criticile referitoare la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., soluție pe care o consider corectă, și a admis recursul exclusiv în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., opinia separată privește exclusiv acest din urmă temei de drept.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) recurentul susține că dispozițiile art. 452 C. proc. civ. cer ca partea care pretind cheltuieli de judecată să dovedească existența și întinderea acestora nu și plata efectivă a lor. Or, contractele de asistență juridică coroborate cu facturile fiscale dovedesc atât existența cât și întinderea cheltuielilor de judecată. Pretenția primei instanțe referitoare la dovezi suplimentare reprezintă o încălcare și o aplicare greșită a normei de drept material antemenționate.

În esență, opinia majoritară a fost de acord cu această critică de nelegalitate, motiv pentru care a admis recursul și a acordat cheltuieli de judecată, pe care însă le-a limitat în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ. la suma de 4.000 RON.

În opinie minoritară, considerăm că recursul trebuia respins deoarece, așa cum bine a arătat instanța de fond, pârâtul nu a dovedit că a suportat cheltuielile de judecată pretinse.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul consideră că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normei de drept material cuprinsă în art. 452 C. proc. civ. potrivit căreia partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Pentru acuratețe, facem observația că art. 451 – art. 455 C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată conțin norme de procedură civilă și nu norme de drept material deoarece reglementează regimul juridic al unor cheltuieli în legătură cu un proces civil și privesc raportul juridic dintre partea căzută în pretenții și partea care a câștigat procesul. Or, acest raport este unul de natură procesuală și nu de drept material. Totuși, această chestiune este doar teoretică în contextul de față și nu reprezintă motivul determinant al opiniei separate care s-ar fi justificat și dacă recursul ar fi fost întemeiat corect, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, indiferent cum este calificată norma de drept conținută în art. 452 C. proc. civ., factura fiscală și contractul de asistență juridică încheiat de parte cu avocatul care o asistă nu dovedesc că partea a suportat efectiv cheltuieli de judecată. Factura fiscală dovedește obligațiile fiscale ale părților iar contractul dovedește drepturile și obligațiile civile ale acestora. Niciunul din aceste înscrisuri nu se confundă cu chitanța, sau un echivalent al acesteia (ordin de plată, înscris doveditor al unei plăți făcută pe cale electronică, etc.).

Dacă partea nu a suportat cheltuielile de judecată, dacă nu le-a plătit efectiv avocatului cu care a încheiat contractul de asistență juridică, atunci nu a suportat niciun prejudiciu în procesul pe care l-a câștigat. Or, în lipsa prejudiciului nu este îndeplinită una din condițiile răspunderii civile (a răspunderii celui căzut în pretenții pentru culpa procesuală a). Tocmai datorită acestei situații în care cheltuielile menționate în factură nu au fost plătite, în multe cazuri ele sunt cerute pe cale separată, după ce partea face dovada achitării lor.

Un considerent suplimentar pentru care recursul se cuvenea respins rezultă din situația particulară a recurentului căruia, așa cum recunoaște chiar prin cererea de recurs (în motivarea celui de-al doilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), i se aplică prevederile speciale reglementate de O.U.G. nr. 46/2009 privind îmbunătățirea procedurilor fiscale și diminuarea evaziunii fiscale.

Potrivit art. IX alin. (1) și (2) din acest act normativ:

(1) Pe perioada cât își desfășoară activitatea, persoanele care ocupă sau au ocupat funcții de demnitate publică, înalții funcționari publici, funcționarii publici și personalul contractual din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, atât la nivel central, cât și la nivel teritorial, nu răspund civil sau penal, după caz, decât dacă instanțele judecătorești constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către aceștia cu vinovăție, constând în culpă gravă sau gravă neglijență, a oricărui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condițiile legii, a atribuțiilor ce le revin.

(2) Cheltuielile de judecată ocazionate de procedurile judiciare inițiate împotriva persoanelor prevăzute la alin. (1) se suportă de către ordonatorul de credite, urmând să fie recuperate, după caz, de la persoana care a căzut în pretenții, în funcție de gradul de vinovăție a acestora reținut de instanța de judecată.

Așadar, în cazul funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF) cheltuielile de judecată pentru litigii cum este cel din speță (reamintim că litigiu a fost promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva mai multor autorități fiscale și a mai multor persoane pe care le consideră responsabile pentru revocarea unei autorizații de antrepozit fiscal) sunt suportate de ANAF.

În cauză, ANAF chiar a plătit către Cab. Av. T. o factura de 6.000 RON pentru servicii avocațiale contractate de dl. K. (cf. înscrisurilor de la dosar recurs). De asemenea, din Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii de la dosar recurs rezultă că ANAF a mai plătit încă o factură de 6.000 RON în contul serviciilor judiciare de care a beneficiat recurentul din prezenta cauză și că ulterior s-a întors împotriva acestuia pentru suma de 12.000 RON deoarece a apreciat că instanțele judecătorești au constată îndeplinirea ori omisiunea îndeplinirii de către recurentul din prezenta cauză, cu vinovăție constând în culpă gravă sau gravă neglijență, a unui act ori fapt în legătură cu exercitarea, în condițiile legii, a atribuțiilor ce îi reveneau. Nu s-a dovedit că recurentul ar fi plătit, benevol sau executat silit, suma de 12.000 RON, dar chiar dacă s-ar fi făcut o astfel de dovadă, nu rezultă că o astfel de plată are legătură cu culpa procesuală a pârâtului intimat.

Pentru aceste considerente, consider că soluția legală presupunea respingerea recursului ca neîntemeiat.