ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3487/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2022 pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Beiuș, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, au solicitat anularea Deciziei nr. 10254/30.05.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x Beiuș, în suprafață de 607 mp, înscris în C.F (inițial) nr. 123 Beiuș și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform legislației speciale pentru imobilul arătat.

Prin sentința nr. 32/CA din 6 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a dispus anularea Deciziei nr. 10254/30.05.2022 emisă de pârâtă, cu privire la terenul intravilan înscris în C.F. (inițial) nr. 123 Beiuș, sub nr. top. x, a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante, ținând seama de considerentele sentinței; a respins ca nefondate restul pretențiilor.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a solicitat casarea în parte a sentinței recurate, respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea Deciziei nr. 10254/30.05.2022 ca temeinică și legală.

În motivarea recursului, într-o primă critică, invocă faptul că instanța de fond, analizând legalitatea și temeinicia deciziei contestate, a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Consideră că instanța de fond a apreciat greșit că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către o persoană juridică, Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative respectiv Decretele nr. 177/1948 și nr. 358/1948, emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Susține recurenta-pârâtă că din analiza cărții funciare reiese că imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Beiuș, identificat cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă ci a intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Română din Beiuș, persoană juridică de drept privat.

Apreciază că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantei la momentul preluării abuzive astfel că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), al art. 3 alin. (1

1

) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluția Comisiei speciale de retrocedare a fost de respingere a cererii de retrocedare formulată de către reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Beiuș, cu privire la imobilul teren intravilan, situat în municipiul Beiuș, județul Bihor, înscris în C.F. nr. x a localității Beiuș, nr. top. x.

Prin a doua critică, precizează că instanța de fond a interpretat în mod eronat excepția prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, motivarea instanței fiind că această prevedere este lipsită de relevanță și că de fapt toată averea fostului cult greco-catolic a fost preluată de Statul Român. Susține că în mod greșit s-a reținut că de fapt Statul Român a preluat tot patrimoniul fostului cult greco-catolic iar comisia interdepartamentală doar a hotărât destinația acestei averi.

Arată că, potrivit unor încheieri de carte funciară, Statul Român, în baza Decretului nr. 358/1948, a preluat imobile de la organizațiile centrale și statutare ale cultului greco-catolic, dar sunt și cazuri în care acesta a preluat imobile și de la diverse entități ce au aparținut de credința greco-catolică, situație care întărește excepția prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948.

În subsidiar, solicită acordarea unui termen de executare mai mare decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004, acesta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

În motivare, acestea precizează că au făcut dovada existenței dreptului de proprietate, la data preluării abuzive, asupra terenului intravilan identificat cu nr. topo. x Beiuș. în suprafață de 607 mp, prin proba cea mai veridică, respectiv copia C.F. nr. x Beiuș potrivit căreia imobilul era proprietatea Parohiei Greco-Catolică Beiuș.

Consideră că, mergând chiar pe susținerea recurentei că imobilele au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Beiuș în anul 1949, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, care prevăd necesitatea preluării abuzive a imobilelor de către "orice alte persoane juridice", preluarea terenului intravilan cu nr. topo. x Beiuș de către Parohia Ortodoxă corespunde ipotezei articolului de mai sus de orice alte persoane juridice, deoarece legiuitorul nu a operat nicio distincție în textul de lege.

Referitor la cea de-a doua critică din cererea de recurs, apreciază că acestea sunt nefondate, deoarece au un caracter pur formal, recurenta neindicând niciun motiv concret de nelegalitate.

Arată că dispozițiile art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948 prevedeau expres că averea mobilă și imobilă a Bisericii Greco-Catolice, "cu excepția expresă a averii fostelor parohii", "revine Statului Român" se interpretează prin inter-corelarea tuturor articolelor acestui act normativ. Astfel, dacă prin efectul acestui articol s-ar considera că averea parohiilor greco-catolice nu ar fi fost preluată juridic (formal) de către Statul Român, ar înseamnă că, în realitate, preluarea s-a făcut fără titlu, deoarece, prin chiar efectul art. 1 al Decretului nr. 358/1948, Biserica Greco-Catolică din România, cu toate componentele sale organizatorice, a fost desființată ca subiect de drept. În consecință, ca urmare a desființării integrale, parohiile nu mai existau ca subiecte de drept, nemaiputând avea niciun patrimoniu care să subziste fără proprietar, sens în care este deosebit de limpede că averea acestora a fost preluată abuziv, fără titlu - în deplină concordanță cu ipoteza normei juridice a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 2034/2022 arată că această teză a fost susținută și de instanța supremă.

Întrucât prin încheierea nr. 130/19.02.1981 (de sub B2 din C.F. nr. x Beiuș) acest teren a trecut în proprietatea Statului Român, cu titlu de donație, apreciază că este îndeplinită și condiția din teza finală a art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de a i se acorda un alt termen de executare a obligațiilor stabilite conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 invocă inadmisibilitatea cererii subsidiare, deoarece prevederile art. 24 din aceeași lege devin aplicabile exclusiv în faza executării, iar nu în etapa judiciară.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, în esență, reluând susținerile din cererea de recurs.

Soluția instanței de recurs

Recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Pentru analiza dispozițiilor legale invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte va porni de la starea de fapt reținută de instanța de fond, care nu face obiectul recursului, cale de atac limitată la motivele de nelegalitate enumerate de art. 488 C. proc. civ.. Într-adevăr, potrivit art. 483 alin. (3) din același Cod, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Cu privire la prima critică de nelegalitate, Înalta Curte constată că potrivit susținerilor recurentei-pârâte, din cuprinsul cărții funciare nr. x a localității Beiuș, nr. top. x, nu rezultă că imobilul solicitat a fost preluat de Statul Român de la intimatele-reclamante, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare. Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.. nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

Potrivit punctului 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege: a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu; c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate); d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios); e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

În sfârșit, potrivit art. 1 din Decretul Ministerului Cultelor nr. 358/1948:

În urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român și în conformitate cu art. 13 din decretul Nr. 177 din 1948, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, organele, congregatiunile, protopopiatele, manastirile, fundatiunile, asociațiunile, cum și orice alte instituții și organizațiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.

Iar potrivit art. 2:

Averea mobila și imobilă aparținînd organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.

O comisiune interdepartamentala compusa din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățămîntului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române, sau diferitelor ei părți componente.

În baza probelor administrate, Curtea de Apel Oradea a reținut că din înscrisul de carte funciară rezultă că proprietar al imobilului pentru care se cere reconstituirea dreptului de proprietate prin echivalent a fost Parohia Română Unită cu Roma, Greco Catolică Beiuș și că a fost preluat în data de 20 mai 1949 în beneficiul Bisericii Ortodoxe Române din Beiuș. Extrasul de carte funciară C.F. x a localității Beiuș și încheierea nr. 2576/20.05.1949 fac parte din categoria actelor doveditoare prevăzute de pct. 13 din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002. În condițiile acestei stări de fapt reținută în baza unor probe prevăzute de textele legale amintite și care, pentru considerentele amintite, nu face obiectul recursului, precum și a prevederilor Decretul Ministerului Cultelor nr. 358/1948, rezultă fără nicio îndoială preluarea abuzivă efectuată de Statul Român de la reclamanta-intimată și atribuirea imobilului cultului ortodox, în temeiul art. 1 din Decret. Este lipsit de relevanță că averea parohiei nu s-a aflat în patrimoniul Statului Român, fiind suficient că ea a fost preluată abuziv de Statul Român, în acest sens fiind art. 1 alin. (1) din O.U.G.. nr. 94/2000.

De asemenea, și cea de-a doua critică (interpretarea eronată a excepției prevăzute de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948) este neîntemeiată. Excepția este justificată de faptul că averea fostelor parohii ale cultului greco-catolic, spre diferență de alte bunuri ale acestui cult, a trecut în patrimoniul cultului ortodox direct în temeiul decretului amintit (cf. art. 1 din Decret). Instanța de fond a interpretat și aplicat corect această normă de drept material, recurenta-pârâtă fiind cea în eroare.

În ce privește cererea formulată de recurenta-pârâtă de acordare a unui termen de executare mai lung decât cel cuprins la art. 24 din Legea nr. 554/2004 (30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii), Înalta Curte constată că cerea este nedovedită, motiv pentru care hotărârea rămâne să fie executată în termenul legal arătat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 32/CA/2023 pronunțate la 06 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 32/CA/2023 pronunțate la 06 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea – secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.