Decizia nr. 2988/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 99/2023 a Curții de Apel Iași

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal la data de 20 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași Administrația Județeană a Finanțelor publice Vaslui din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași a solicitat anularea Deciziei nr. 200/09.07.2021 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și anularea Deciziei nr. 5627/19.04.2021, privind obligații de plată accesorii reprezentând, dobânzi și penalități de întârziere, calculate pentru perioada 30.09.2009 - 11.03.2021, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice lași.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 99/2023 din 3 mai 2023, Curtea de Apel Iași: - a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta S.C. "A." S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui; - a anulat Decizia nr. 200/09.07.2021 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și pe cale de consecință a admis în parte contestația formulată împotriva Deciziei nr. 5627/19.04.2021 privind obligații de plată accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, calculate pentru perioada 30.09.2009 -11.03.2021, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice lași până la concurența sumei de 1.012.546 RON.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței de fond au declarat recursuri pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui. 3.1. Prin recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. 3.2. Prin recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vaslui, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. în insolvență, prin lichidator judiciar C. nu a depus întâmpinare față de recursurile părților adverse.

Aspecte procesuale 5.1. La termenul de judecată din data de 6 februarie 2025, Înalta Curte a luat act de cererile de intervenție accesorie formulate de petenții D., E. și F. S.R.L. în favoarea intimatei-reclamante A. S.A. – în insolvență, prin lichidator judiciar C. și, față de prevederile art. 64 alin. (1) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestora către părți. 5.2. Recurenta-reclamantă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare față de cererile de intervenție accesorie formulate de F. S.R.L., D. și E., solicitând respingerea în principiu a acestor cereri, întrucât nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 61 din C. proc. civ., iar pe fondul cererilor, a solicitat respingerea acestora, ca neîntemeiate. 5.3. Intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar C., a depus, de asemenea, întâmpinare față de cererile de intervenție accesorie formulate de F. S.R.L., D. și E., solicitând respingerea acestor cereri, în special a solicitării petenților formulate în temeiul art. 58 teza a II-a C. proc. civ., privind numirea unui curator special pentru A. S.A.. care să reprezinte interesele societății în cauză. 5.4. La termenul de judecată din data de 29 mai 2025, Înalta Curte a luat act de noile cereri de intervenție accesorie formulate de petenții G. și H. în favoarea intimatei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar C., care, însă, nu au mai fost comunicate către părți, având conținut similar cu primele trei deja comunicate, fiind de altfel observate de reprezentanții părților în ședința publică. 5.5. Toate cererile de intervenție accesorie formulate în favoarea intimatei-reclamante au fost admise, în principiu, așa cum rezultă din partea introductivă a prezentei decizii. II. Soluția instanței de recurs II.1. Cu privire la recursuri Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâte sunt nefondate. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Intimata-reclamantă A. S.A. a intrat în procedura de insolvență la data de 30.09.2009. Ulterior, a fost confirmat un plan de reorganizare care a modificat creanțele creditorilor. Creanța bugetară a AJFP Vaslui, în valoare totală de 152.182.870 RON, a fost redusă prin plan, compania având obligația să achite doar 1% din această sumă, respectiv 1.521.828 RON. Intimata-reclamantă A. S.A. a achitat integral această sumă de 1,5 milioane de RON, conform planului de reorganizare prin două ordine de plată în cursul anului 2020. Planul de reorganizare a eșuat, iar prin sentința din 11.03.2021, Tribunalul Vaslui a dispus intrarea A. S.A. în procedura de faliment. După intrarea în faliment, la data de 19.04.2021, AJFP Vaslui a emis Decizia de impunere nr. x, prin care a calculat în sarcina intimatei-reclamante dobânzi și penalități de întârziere (accesorii) în cuantum de 32.626.800 RON. Baza de calcul pentru aceste accesorii au fost obligațiile fiscale declarate de intimata-reclamantă și neachitate pe parcursul perioadei de reorganizare (30.09.2009 - 11.03.2021). Intimata-reclamantă a contestat această decizie la Curtea de Apel Iași, care a admis în parte acțiunea, anulând decizia de impunere până la concurența sumei de 1.012.546 RON. Instanța de fond a considerat că baza de calcul folosită de ANAF a fost eronată, deoarece eșuarea planului de reorganizare nu a avut ca efect "renașterea" datoriilor care fuseseră deja stinse prin plan. Împotriva acestei sentințe, atât pârâta ANAF, cât și pârâta AJFP Vaslui au formulat recurs, solicitând casarea ei și menținerea deciziei de impunere în totalitate. În cadrul recursului, au formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul A. S.A. mai mulți creditori ai societății, care au interesul ca datoria fiscală a A. să rămână cât mai mică, pentru a-și crește șansele de recuperare a propriei creanțe. În esență, litigiul se poartă pe calculul unor penalități și dobânzi, disputa fiind dacă acestea trebuiau calculate la o bază mare de datorii curente (cum susține ANAF) sau la o bază mult mai mică, diminuată de efectele planului de reorganizare eșuat (cum a decis instanța de fond). Cele două recursuri, formulate de ANAF și AJFP Vaslui, sunt similare, criticând aceleași aspecte ale sentinței pe care le consideră nelegale: Astfel, ambele recursuri critică aplicarea greșită a legii insolvenței, susținând că instanța a greșit când a decis că eșuarea planului de reorganizare nu duce la renașterea obligațiilor. Temeiul principal invocat este art. 41 alin. (3) din Legea nr. 85/2006, care, în interpretarea recurentelor, ar permite calcularea accesoriilor la creanțele născute după deschiderea procedurii, la valoarea lor integrală, în caz de faliment. Ambele recursuri critică sentința pentru că și-a însușit în totalitate concluziile raportului de expertiză, fără a analiza și a răspunde obiecțiunilor formulate de ele. Se invocă încălcarea principiului contradictorialității și a obligației de motivare. Recurenta-pârâtă AJFP Vaslui critică în mod specific faptul că prima instanță s-a bazat pe o hotărâre a judecătorului sindic (Decizia nr. 631/2022) pentru a stabili cuantumul creanței, argumentând că instanța de contencios trebuia să facă propria analiză a creanței fiscale, având în vedere că practicianul în insolvență nu are competența de a verifica pe fond un titlu executoriu fiscal. Analizând sentința recurată prin prisma criticilor aduse în recursuri, Înalta Curte reține următoarele aspecte: Critica privind aplicarea greșită a legii insolvenței este neîntemeiată. Înalta Curte are în vedere diferența de regim juridic a eșuării planului de reorganizare sub imperiul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, soluția fiind, în principiu, opusă celei din Legea nr. 85/2014. Conform Legii nr. 85/2006, în special art. 102 alin. (1), în cazul intrării în faliment ca urmare a eșuării planului de reorganizare, planul confirmat era considerat ca având efecte similare unei hotărâri definitive împotriva debitorului pentru sumele și condițiile stabilite în plan. Aceasta însemna că, în general, creanțele rămâneau la valoarea redusă stabilită prin planul de reorganizare eșuat, iar creditorii participau la distribuiri în faliment cu aceste valori diminuate (din care se scădeau sumele deja încasate în timpul planului). Legea nr. 85/2006 nu prevedea în mod explicit și general "reîntregirea" creanțelor la valoarea inițială în caz de eșuare a planului. Titularii creanțelor participau la distribuiri în procedura de faliment, de regulă, cu valoarea creanțelor așa cum fuseseră modificate prin planul de reorganizare confirmat (minus sumele încasate). Astfel, art. 110 în Legea 85/2006 stipula: "În cazul intrării în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, titularii creanțelor participă la distribuiri cu valoarea acestora, astfel cum au fost prezentate în planul confirmat, mai puțin cota încasată în cursul reorganizării." Această prevedere susținea menținerea valorilor din plan. Legea nr. 85/2014 a schimbat această abordare prin art. 140 alin. (5), care prevede explicit "reîntregirea creanțelor la valoarea anterioară confirmării planului" în caz de eșuare și intrare în faliment, minus sumele încasate." Se reține că față de intimata-reclamantă s-a deschis procedura generală a insolvenței, conform încheierii de ședință nr. 28/F/30.09.2009 a Tribunalului Vaslui, în dosarul de insolvență nr. x/2009, prin sentința nr. 1042/04.12.2013 a fost confirmat planul de reorganizare, acesta fiind modificat ulterior, iar prin sentința civilă nr. 34/F/2021, judecătorul-sindic a dispus intrarea societății debitoare în procedura falimentului. Rezultă astfel că reclamantei i se aplică legea în vigoare la data deschiderii procedurii de insolvență, conform sentinței nr. 28F/30.09.2009, pronunțată de judecătorul sindic, care este în mod cert Legea nr. 85/2006, astfel încât, prima instanță a aplicat corect legea anterioară, nu pe cea la care se raportează recurentele-pârâte. Recurenta-pârâtă DGRFP Vaslui arată în criticile din recurs că, creanțele curente nu au fost achitate pe parcursul perioadei de observație și a procedurii de reorganizare, astfel încât, în viziunea organului fiscal, eșuarea planului de reorganizare ar trebui să ducă la calcularea de penalități pentru toate datoriile curente (cele născute după începerea insolvenței) care nu au fost plătite la scadență pe parcursul reorganizării. Instanța de fond a înlăturat acest argument, considerându-l neconform cu situația reală stabilită pe baza probelor. Astfel, s-a constatat de prima instanță că o parte semnificativă din datoriile curente a fost deja inclusă și stinsă prin planul de reorganizare, fiind reținută cu putere de lucru judecat, o altă hotărâre judecătorească (nr. 631/21.11.2022) care a stabilit că "o parte semnificativa din debitul de 36.375.895 RON a fost inclus în debitul total de 152.182.870 RON și achitat șn conformitate cu cele decise de adunarea creditorilor" Altfel spus, deși aceste datorii s-au născut pe parcursul procedurii, ele au fost incluse în creanța totală din planul de reorganizare. Din moment ce intimate-reclamantă a achitat suma prevăzută în plan (1.521.828,70 RON) prin două ordine de plată în anul 2020, acea parte din datoriile curente a fost considerată stinsă. Cu privire la restul datoriei curente, acesta a fost compensat cu o creanță de rambursat de la stat. Instanța a reținut concluziile raportului de expertiză care a arătat că, după ce s-au eliminat datoriile deja stinse prin plan, a rămas un rest de plată de 7.608.187 RON, din care, expertul a scăzut (a compensat) o creanță pe care A. S.A. o avea de recuperat de la organul fiscal, reprezentând TVA de rambursat în valoare de 5.364.755 RON. Astfel, datoria netă rămasă la data intrării în faliment a fost stabilită la 2.432.916 RON, și nu la valoarea mult mai mare susținută de organele fiscale. Prin urmare, deși recurenta-pârâtă AJFP Vaslui susține în recurs că datoriile curente nu au fost achitate, instanța de fond a demonstrat, pe baza probelor (expertiză și o altă hotărâre judecătorească definitivă), că această afirmație este parțial corectă. Din perspectiva criticii menționate, a legii aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o sentință corectă, cu interpretarea și aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor legale. În ce privește susținerea organelor fiscale potrivit căreia analiza creanței în materia contenciosului fiscal nu se poate baza pe creanța admisă la masa credală, norma juridică analizată nefiind cea aferentă materiei insolvenței, ci norma juridică de contencios fiscal, devenită necesară pentru verificarea, în afara procedurii de insolvență, a unui drept de creanță, de către instanța specializată de contencios fiscal, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată. Această susținere, în contextul specific al acestui dosar, este neîntemeiată și reprezintă o interpretare care ignoră efectele procedurii de insolvență asupra creanțelor. Deși principiul separării jurisdicțiilor este corect, el nu poate fi aplicat în mod absolut, ignorând realități juridice create în alte proceduri care afectează direct existența creanței. Critica recurentelor-pârâte ignoră faptul că un plan de reorganizare, odată ce este confirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, modifică în mod legal și obligatoriu creanțele înscrise la masa credală. Acesta are putere de lege între părți. Prin urmare, creanța fiscală istorică nu mai există în forma sa inițială, ci a fost înlocuită de creanța redusă, așa cum este prevăzută în plan. Instanța de contencios fiscal nu poate ignora această modificare, deoarece ar însemna să ignore efectele unei hotărâri judecătorești definitive, cea prin care a fost confirmat planul de reorganizare de către judecătorul sindic. Deși contenciosul fiscal și procedura insolvenței sunt materii distincte, ele devin interdependente atunci când debitorul este același. Când debitorul fiscal se află în insolvență, normele din Codul de procedură fiscală se aplică în mod necesar coroborat cu normele speciale din Legea insolvenței. Legea insolvenței acționează ca o lex specialis care are prioritate în ceea ce privește datoriile (inclusiv cele fiscale), cum se calculează accesoriile și cum sunt modificate creanțele. Rolul instanței de contencios fiscal nu este acela de a verifica creanța în afara procedurii de insolvență, ci să o verifice ținând cont de efectele juridice pe care procedura de insolvență le-a produs deja asupra ei. În acest caz, instanța de fond a constatat corect că ANAF a calculat accesorii la o creanță care, din punct de vedere juridic, fusese deja stinsă în cea mai mare parte prin planul de reorganizare. Critica întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt de asemenea, neîntemeiate. Recurentele-pârâte au criticat sentința instanței de fond întrucât aceasta și-a însușit concluziile expertizei fără a-și dezvolta un raționament propriu. Astfel, recurenta-pârâtă AJFP Vaslui susține că instanța de fond, deși a recunoscut că au fost formulate obiecțiuni la expertiză, le-a recalificat drept contraargumente și apoi au fost înlăturate în totalitate fără nici o explicație. Se argumentează că, prin neanalizarea și nerăspunderea la aceste obiecțiuni, instanța a lăsat nemotivată decizia sa de a-și însuși integral concluziile expertului, încălcând obligația de a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările părților, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Se susține, de asemenea, încălcarea principiului contradictorialității, consacrat de art. 14 din C. proc. civ., prin faptul că instanța nu a analizat și nu a supus dezbaterii argumentele din obiecțiunile la expertiză. Înalta Curte reține că instanța de fond a recunoscut că pârâta a formulat obiecțiuni, dar le-a calificat ca și contraargumente și aprecieri referitoare la modul de interpretare a dispozițiilor legale. După această recalificare, instanța nu a mai alocat un set de paragrafe distincte pentru a motiva înlăturarea acestor obiecțiuni/contraargumente. Critica din recurs, conform căreia argumentele pârâtelor "au fost înlăturate în totalitate fără nici o explicație", este reală, deoarece nu există un răspuns explicit și structurat la fiecare obiecțiune în parte. Cu toate acestea, Înalta Curte observă că, deși nu a răspuns punctual obiecțiunilor, instanța de fond și-a construit întregul raționament juridic în opoziție directă cu teza susținută de autoritățile fiscale în acele obiecțiuni. Prin adoptarea unei teze juridice contrare și prin argumentarea ei, instanța a respins, în mod implicit, argumentele din obiecțiuni. Instanța a reținut că obiecțiunile nu erau de natură tehnică (nu contestau calculele matematice ale expertului), ci vizau interpretarea legii (de ex., ce se întâmplă cu datoriile la eșuarea planului). Prin urmare, instanța a considerat, că răspunsul la aceste "obiecțiuni" se regăsește în considerentele de drept ale hotărârii sale. Așadar, respingerea obiecțiunilor se regăsește în mod implicit în raționamentul general al sentinței, care combate direct teza juridică a autorităților fiscale. Critica privind dependența de hotărârea judecătorului sindic este, de asemenea, neîntemeiată. Instanța de fond nu și-a bazat decizia exclusiv pe acea hotărâre, ci a folosit-o ca pe un element de probă suplimentar care coroborează și confirmă concluziile expertului judiciar pe care l-a numit în cauză. În aceste condiții, nu se poate aprecia că sentința nu ar fi nemotivată, aceasta conținând elemente suficiente pe baza cărora se poate realiza controlul judiciar. II.2 Cu privire la cererile de intervenție, admise în principiu. Intervenția accesorie este legată de soarta cererii părții susținute. Astfel, întrucât cererile depuse sunt de intervenție accesorie în sprijinul intimate-reclamante A. S.A., soluția lor pe fond este direct legată de soluția dată recursurilor în acest dosar. Cum Înalta Curte va respinge recursurile formulate de ANAF și AJFP Vaslui și va menține sentința favorabilă a Curții de Apel Iași, în acest caz, masa credală nu se va mări, iar interesul intervenienților de a-și proteja șansele de recuperare a creanțelor va fi satisfăcut, motiv pentru care vor fi admise cererile de intervenție accesorie. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile și va admite cererile de intervenție accesorie. PENTRU ACESTE MOTIVE,