ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2387/2024

Ședința publică din data de 24 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 decembrie 2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Președintele Curții de Apel Alba Iulia și Tribunalul Alba, a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 62/02.09.2021 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Alba Iulia, prin care a solicitat anularea/modificarea deciziei nr. 221/RU/15.06.2021 emise de Președintele Curții de Apel Alba Iulia și încadrarea sa prin raportare la o valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în perioada 01.08.2016-31.12.2017, cu un salariu calculat potrivit algoritmului utilizat de parchete în cuantum de 8165 RON și acordarea celor trei sporuri în cuantum total de 45%, precum și stabilirea salariului de încadrare după data de 01.01.2018 prin majorarea salariului de bază (8165 RON) cu 25% potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și, ulterior, acordarea celor trei sporuri în cuantum total de 45%.

1.2. Prin cererea formulată în data de 30 martie 2022, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Curții de Apel Alba Iulia, iar prin încheierea din 1 aprilie 2022 instanța de fond a dispus rectificarea citativului cauzei, în sensul menționării în calitate de pârâtă a Curții de Apel Alba Iulia prin Președinte.

Prin sentința civilă nr. 1082 din 10 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive (invocată de pârâtul Tribunalul Alba) ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia prin Președinte, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1082 din 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată și stabilirea indemnizației de încadrare conform solicitărilor din acțiune.

În motivarea recursului, reclamanta susține că judecătorul cauzei nu a analizat decizia contestată sub aspectul cuantumului indemnizației de încadrare stabilită în perioada 01.08.2016 – 31.05.2017, când, deși calculul salariului se făcea în raport de VRS 605,225 RON, totuși a existat o eroare în algoritmul de calcul, ceea ce a dus la stabilirea indemnizației brute la suma de 7338 RON. După data de 01.06.2017, acest algoritm a fost modificat, fiind folosit cel utilizat de parchete, cu consecința recalculcării indemnizației brute la suma de 8165 RON. Prin urmare, solicită ca, și pentru perioada 01.08.2016 – 31.05.2017, indemnizația să fie recalculată la valoarea de 8165 RON, în loc de 7338 RON, având în vedere dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, care stabilesc menținerea în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017 a cuantumului brut al salariilor de bază, în măsura în care personalul ocupă aceleași funcții și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Învederează recurenta-reclamantă că nu mai susține cererea de acordare a sporurilor în cuantum de 45%, ca urmare a dezlegării acestei chestiuni cu autoritate de lucru judecat, astfel cum s-a reținut prin sentința atacată.

Pentru anul 2018, susține că sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, care fac referire la majorarea salarială cu 25% din nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, ceea ce, în cazul său, ar trebui să conducă la o indemnizație de 10.206 RON, peste nivelul stabilit în grila aferentă anului 2022, de 6951 RON. Întrucât la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 trebuia păstrată încadrarea avută anterior, respectiv cea de 8165 RON, apreciază că în mod greșit s-a procedat la plafonarea salariului/încadrării la nivelul celui aferent anului 2022, aspect care a condus la reducerea indemnizației de încadrare, contrar scopului legii, astfel cum a fost expus și prin considerentele deciziile Curții Constituționale nr. 134/2020 și nr. 524/2020. Legiuitorul nu a intenționat diminuarea veniturilor salariale, ci creșterea acestora sau cel puțin menținerea venitului anterior.

Mai susține recurenta-reclamantă că și sub aspectul sporurilor s-a făcut o greșită calculare a acestora, din anexele deciziei contestate rezultând că acestea nu au fost acordate la nivelul de 30%.

Arată că, la nivelul familiei ocupaționale Justiție, există indemnizații de încadrare calculate în raport de VRS 605,225 RON, care depășesc plafonul din anul 2022, iar cu privire la depășirea acestui plafon s-a pronunțat și ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 82/2018. Este certă starea de discriminare negativă prin încălcarea principiului egalității de tratament juridic și pecuniar, în raport cu alți salariați din sistem care ocupă funcții profesionale similare, contrar deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016.

Astfel, recurenta-reclamantă solicită a fi avute în vedere prevederile art. 38 alin. (3) și (6), art. 4 alin. (1) și art. 5 din Cap. VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, precum și deciziile Curții Constituționale și decizia interpretativă a Înaltei Curți anterior menționate și a se înlătura apărările pârâților care au susținut că încadrarea salarială a reclamantei s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 38 și art. 25 din Legea nr. 153/2017, deși în cauză s-a arătat că drepturile salariale au fost stabilite fără păstrarea salarialului avut anterior, majorat cu 25% după data de 01.01.2018, și fără recunoașterea dreptului la acordarea cumulată a sporurilor în cuantumul lor maxim de 30%.

În opinia recurentei-reclamante, în mod neîntemeiat susțin intimații-pârâți că obligativitatea plafonării salariului la nivelul anului 2022 rezultă din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, indiferent de valoarea de referință sectorială identificată ulterior acestui moment. Invocă prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, art. 17 alin. (1) – (3), art. 36 alin. (1), art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 și susține că principala sa critică vizează faptul că se ignoră că plafonul prevăzut pentru anul 2022 era depășit încă din luna iunie 2017, salariul său de încadrare fiind de 8165 RON, superior plafonului legal de 6951 RON. Prin urmare, încadrarea reclamantei cu depășirea plafonului a fost permisă în perioada iunie-31 decembrie 2017, dar nu a mai fost permisă începând cu data de 01.01.2018, întrucât majorarea de 25% depășește plafonul prevăzut pentru anul 2022.

Raportat la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, consideră recurenta-reclamantă că legiuitorul nu i-a avut în vedere pe acei salariați care au depășit plafonul încă din anul 2017 și nici nu a intenționat o scădere a veniturilor salariale, aspect confirmat de reglementarea, prin O.U.G. nr. 41/2018, a unei compensări a pierderilor salariale ivite ca urmare a aplicării etapizate a prevederilor legale, precum și prin acordarea unor majorări salariale prin Legile nr. 11/2018 și nr. 287/2018. În sensul posibilității acordării creșterilor salariale cu depășirea plafonului prevăzut pentru anul 2022 a reținut și Înalta Curte, prin decizia nr. 82/2018 pronunțată în soluționarea unor chestiuni de drept, dar și Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 1652/2020.

În consecință, consideră recurenta-reclamantă că a identificat legislația relevantă care îi permite menținerea indemnizației de încadrare calculată în raport de VRS 605,225 RON și după data de 01.01.2018, majorată cu 25%, indiferent de forma sub care urmează să fie atribuită diferența de salarizare, aducă sumă compensatorie sau creștere salarială.

Recurenta-reclamantă redă cadrul legislativ în materia salarizării, din perspectiva calculării indemnizației de încadrare în raport de valorile de referință sectorială succesive, arătând că încadrarea sa cu un VRS de 605,225 RON reprezintă nivelul maxim aflat în plată conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015. Totodată, consideră aplicabil și în cazul de față raționamentul expus în decizia RIL nr. 7/2019, potrivit căreia majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive au fost și rămân incluse în indemnizația de încadrare brută lunară și după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009; astfel, aplicarea strictă a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care exclude majorările salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, încalcă decizia RIL nr. 7/2019 și decizia Curții Constituționale nr. 794/2016.

Susține recurenta-reclamantă că aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor/hotărârilor judecătorești definitive care au stabilit salariul de bază prin raportare la VRS 605,225 RON conduce la diminuarea venitului avut anterior, chiar dacă alin. (2) al acestui text de lege menționează că vor fi menținute în plată salariile de încadrare avute în iunie 2017, fiind vorba despre un drept patrimonial câștigat. Menținerea acestor dispoziții legale de plafonare încalcă principiul separației și echilibrului puterilor în stat, câtă vreme legea stabilește salariul de încadrare sub nivelul celui recunoscut prin hotărâri judecătorești. Potrivit dreptului comunitar, instanțele de judecată pot înlătura de la aplicare un text de lege care încalcă o normă de drept european, iar principiul egalității este unul dintre principiile generale din sfera dreptului comunitar, care nu permite ca situațiile comparabile să fie tratate diferit, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv. Ca atare, recurenta solicită instanței supreme să constate că situația expusă în acțiune se încadrează în situația unui conflict între autoritatea judecătorească, ce a stabilit prin hotărâri definitive modalitatea de calcul a salariilor în raport de VRS 605,225 RON și puterea legislativă, care a dispus o altfel de metodă de calcul a salariilor de încadrare.

Principiul nediscriminării, prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 153/2017 impune eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sistemul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție, iar principiul egalității presupune asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală. Or, arată recurenta-reclamantă, în prezent, la nivelul instanțelor și parchetelor, s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a prevederilor Legii nr. 153/2017, salariile personalului auxiliar fiind calculate diferit. Față de reclamantă s-a creat o stare de discriminare întrucât nu numai că nu a beneficiat de majorările prevăzute de lege, dar i s-a produs și o diminuate a venitului net.

Concluzionează recurenta în sensul că decizia emisă de președintele Curții de Apel Alba Iulia nu respectă prevederile Legii nr. 153/2017 și nici principiul nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție și dispozițiile deciziei nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare de către intimatul-pârât Tribunalul Alba, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că, prin cererea dedusă judecății, reclamanta A. a solicitat anularea deciziei nr. 221/RU/15.06.2021, emisă de Președintele Curții de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus reîncadrarea salarială prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, solicitând ca recalcularea drepturilor salariale să se facă astfel: (i) pentru perioada 01.08.2016-31.12.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și aplicarea algoritmului de calcul utilizat de parchete; (ii) pentru perioada de după 01.01.2018, prin majorarea salariului de bază cu 25%, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017; (iii) pentru ambele perioade, a solicitat acordarea sporurilor în cuantum total de 45%.

Instanța de fond a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată, iar în recurs reclamanta a învederat că nu înțelege să conteste soluția vizând cuantumul total de 45% al sporurilor, formulând critici cu privire la celelalte pretenții, respectiv nivelul salarial calculat conform unui algoritm pretins eronat în perioada 01.08.2016 - 31.05.2017 și plafonarea venitului salarial, după data de 01.01.2018, la nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Prin urmare, Înalta Curte va analiza calea de atac în limitele în care a fost învestită de recurenta-reclamantă, excluzând chestiunea referitoare la cuantumul total al sporurilor de 45%, însă având în vedere susținerile reclamantei din acțiune, care a contestat cuantumul sporurilor și din perspectiva neacordării lor în cuantumul de 30% prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce privește primul rând de critici, recurenta-reclamantă a susținut că, deși în perioada 01.08.2016-31.05.2017 a beneficiat de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, totuși, până la data de 01.06.2017 salariul a fost greșit calculat la nivelul de 7338 RON lunar, abia după această dată fiind calculat la nivelul de 8165 RON lunar, conform algoritmului de calcul utilizat de parchete. Această modalitate de calcul a angajatorului ar fi condus la diminuarea pretins nelegală a venitului său salarial lunar pentru perioada 01.08.2016 - 31.05.2017.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a indicat niciun motiv concret de nelegalitate care să susțină, prin raportare la texte de lege incidente în materia salarizării în perioada respectivă, greșita calculare a indemnizației de încadrare în perioada 01.08.2016 - 31.05.2017. Chiar dacă nu se poate nega diferența de nivel salarial înainte de data de 01.06.2017 și ulterior, aceasta nu poate fi cenzurată de instanța de judecată decât în măsura indicării de către partea reclamantă a unui element de nelegalitate, respectiv a normei legale greșit aplicate, care a condus la această diferență salarială.

Singurul text de lege invocat de recurenta-reclamantă este art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, însă acest act normativ nu era în vigoare în perioada 01.08.2016 - 31.05.2017, când salariile personalului bugetar erau calculate în funcție de cadrul normativ relevant în epocă.

Astfel, norma legală invocată prevede că se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Înalta Curte constată că niciun element al acestui text de lege nu sprijină susținerile de pretinsă nelegalitate ale reclamantei, care, conform art. 194 lit. d) din C. proc. civ., are obligația de a indica motivele de fapt și de drept ale acțiunii, iar potrivit art. 249 din C. proc. civ. are obligația de a-și dovedi pretențiile.

Or, nicăieri în cuprinsul acțiunii nu se regăsește temeiul de drept pe care se sprijină concluzia nelegalei calculări a indemnizației de încadrare anterior datei de 01.06.2017, iar simpla sesizare a unei diferențe de calcul nu este suficientă pentru a concluziona în sensul dorit de reclamantă.

Totodată, trebuie subliniat că instanța de judecată nu poate examina pricina decât în limitele învestirii sale de către partea reclamantă, aceasta, în temeiul principiului disponibilității, având dreptul, dar și obligația de a expune, argumenta și dovedi pretențiile sale, judecătorul cauzei neputând analiza aspecte care nu au fost sesizate/înfățișate de părți.

În plus, instanța de recurs este învestită cu un control judiciar de legalitate exercitat asupra sentinței pronunțate de prima instanță, ceea ce impunea în sarcina părții recurente-reclamante formularea unor critici de nelegalitate, iar nu de netemeinicie cu privire la soluția atacată.

În concluzie, cum recurenta-reclamantă nu a prezentat argumente de nelegalitate vizând modalitatea de calcul a indemnizației de încadrare anterior datei de 01.06.2017, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al acestor critici.

Referitor la cel de-al doilea rând de critici, vizând calcularea indemnizației de încadrare, după data de 01.01.2018, prin majorarea salariului de bază cu 25%, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte reține că, în recurs, s-a administrat proba cu înscrisuri noi, în cadrul căreia, la solicitarea instanței, Președintele Curții de Apel Alba Iulia a comunicat copii ale actelor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei, emise ulterior deciziei nr. 221/RU/15.06.2021, contestate în cauză.

Astfel, prin deciziile nr. 151/RU/28.04.2023 și nr. 349/RU/17.10.2023 emise de Președintele Curții de Apel Alba Iulia s-a stabilit că, începând cu data de 01.01.2018, respectiv cu 01.04.2023, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul Curții de Apel Alba Iulia se calculează prin raportare la VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2007. S-au comunicat și extrase din anexele acestor decizii, referitoare la recurenta-reclamantă A., din cuprinsul cărora rezultă indemnizația de încadrare brută lunară stabilită pentru perioadele 01.01.2018 – 31.07.2019, 01.08.2019 – 27.06.2021, 28.06.2021 – 27.12.2021, 28.12.2021 – 31.03.2023 și de la 01.04.2023 până în prezent, precum și cuantumul sporurilor acordate reclamantei, în cuantumul total de 30% prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2007, diferențele rezultate fiind generate, după caz, de vechimea diferită în funcție a recurentei-reclamante, respectiv măsura în care aceasta a ocupat o funcție de execuție sau de conducere.

Totodată, conform adresei nr. x/05.03.2024, Președintele Curții de Apel Alba Iulia a învederat că plata drepturilor salariale acordate prin cele două decizii a fost efectuată de Tribunalul Alba, conform alocărilor bugetare efectuate de ordonatorul principal de credite.

În consecință, Înalta Curte constată că, în cursul soluționării procesului, pretențiile reclamantei de recalculare a indemnizației de încadrare în coordonatele expuse în acțiune au fost realizate, aceasta beneficiind de la data de 01.01.2018 de un salariu de încadrare calculat în raport de valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și de calcularea sporurilor în cuantum total de 30% din indemnizația de încadrare lunară (prin acțiune reclamanta susținuse că, potrivit deciziei de salarizare atacate, acest cuantum se situa sub maximul de 30% permis de lege).

Cu titlu exemplificativ, Înalta Curte constată că, pentru perioada 01.01.2018 - 31.07.2019, indemnizația de încadrare brută lunară a reclamantei a fost stabilită la valoarea de 10.206 RON, astfel cum aceasta pretindea în recurs, respectiv prin majorarea cu 25% a indemnizației de 8165 RON avute la data de 31.12.2017, iar venitul total brut este în sumă de 13.268 RON, ceea ce înseamnă că sporurile au valoarea de 30% din indemnizația de încadrare lunară.

Așadar, în cauză se impune menținerea soluției de respingere a acțiunii, consecutiv respingerii recursului, câtă vreme la acest moment procesual solicitările reclamantei-recurente de încadrare și recalculare a indemnizației de încadrare, precum și a cuantumului sporurilor sunt rămase fără interes, drepturile sale salariale fiind calculate astfel cum a pretins prin cererea de chemare în judecată începând cu data de 01 ianuarie 2018.

În egală măsură, nici pretenția de anulare a deciziei Președintelui Curții de Apel Alba Iulia nr. 221/RU/15.06.2021 (și a hotărârii Colegiului de conducere al Curții de Apel Alba Iulia nr. 62/02.09.2021 de soluționare a contestației administrative) nu poate fi primită, prevederile referitoare la salarizare din cuprinsul actului atacat fiind, practic, înlocuite de cele din cuprinsul deciziilor nr. 151/RU/28.04.2023 și nr. 349/RU/17.10.2023, astfel că nu mai produc efectul prejudiciabil invocat de recurenta-reclamantă, al greșitei calculări a componentelor și majorărilor aferente drepturilor sale salariale, din perspectiva plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și a cuantumului total al sporurilor de 30%.

Înalta Curte mai reține că, față de contextul emiterii unor noi acte de salarizare de către ordonatorul de credite, nu poate fi reținută o eventuală rămânere fără interes a căii de atac sau o eventuală rămânere fără obiect a cererii de chemare în judecată, câtă vreme recursul a fost formulat și cu privire la pretenția de recalculare a indemnizației de încadrare anterior datei de 31.05.2017, care nu a făcut obiectul deciziilor nr. 151/RU/28.04.2023 și nr. 349/RU/17.10.2023 (acestea stabilind drepturile salariale începând cu data de 01.01.2018).

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1082 din 10 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.