ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3649/2025

Ședința publică din data de 25 iunie 2025

Asupra căii de atac de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 ianuarie 2024, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul Alba și Tribunalul Mureș, a solicitat: (i) anularea sau modificarea Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 3155/ICCJ/25.10.2023 și a anexei vizând stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului și obligarea pârâților să emită pentru reclamant un nou ordin de salarizare (sau modificarea celui emis) prin care să îi fie stabilită: a. indemnizația de încadrare brută lunară obținută prin aplicarea valorii de referință sectorială 605,225 RON, începând cu data de 09.06.2017 (în subsidiar cu 01.01.2018) și nu doar de la 30.12.2021 și în continuare; recunoscută reclamantului prin sentința nr. 1909/12.11.2020 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2020 și a coeficientului de multiplicare 19, începând cu data de 01.11.2015, (în subsidiar 01.01.2018) și în continuare, recunoscut prin decizia civilă nr. 1652/2020 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțată în dosar nr. x/2018; b. acordarea la sumele stabilite conform punctului anterior a majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018; c. acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar de 37% acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, începând cu data de 01.01.2018 și în continuare; d. înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru toată perioada solicitată în prezenta acțiune. (ii) obligarea pârâților la plata către reclamant a sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale recalculate, urmare a admiterii acțiunii și drepturile deja plătite, la zi și în continuare, până la punerea efectivă în plată lunară, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.2. La data de 18 ianuarie 2024 reclamantul a formulat cerere de completare a acțiunii prin care a solicitat obligarea pârâților la plata unei penalități de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, dacă în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în prezentul dosar nu își aduc la îndeplinire obligațiile stabilite prin hotărâre.

Prin sentința civilă nr. 1396 din 05 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție, Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Tribunalul Alba și Tribunalul Mureș, astfel cum a fost completată, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat cerere de apel, solicitând, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea căii de atac, reclamantul critică soluția de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, arătând că instanța de fond nu a pus excepția în discuția părților și nu le-a solicitat să exprime un punct de vedere, în condițiile în care reclamantul nu era prezent la termenul de judecată la care a fost invocată excepția. Susține că a depus dovezi din care rezultă că a contestat pe cale administrativă ordinul salarial atacat în cauză, însă nu a primit răspuns în condițiile art. 7 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, astfel că reclamantul s-a adresat instanței de judecată. În acest context, instanța nu poate refuza judecarea pricinii, o astfel de interpretare fiind contrară dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția EDO.

Intimatul-pârât Tribunalul Mureș a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității apelului declarat în cauză, iar în subsidiar, a solicitat respingerea apelului.

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a apelului, excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., regularitatea învestirii instanței cu calea de atac declarată în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Demersul judiciar inițiat de reclamantul A. vizează anularea unui ordin de salarizare emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmată de recalcularea și plata drepturilor salariale în coordonatele solicitate de reclamant, cererea de chemare în judecată astfel formulată fiind de competența instanței de contencios administrativ, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legea specială în materia contenciosului administrativ, stabilesc, derogând de la norma generală de procedură civilă, că hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu recurs, declarat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate. Așadar, în contenciosul administrativ, legiuitorul a stabilit un sistem cu două grade de jurisdicție, respectiv fond și recurs, împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță putând fi exercitată numai calea de atac a recursului.

În cauză, reclamantul A. a înțeles să declare apel, iar nu recurs, împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță de către Curtea de Apel București.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că se impune, cu prioritate, analizarea admisibilității căii de atac declarate, în raport cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. privind principiul legalității căii de atac, potrivit căruia "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei".

Instanța de control judiciar are în vedere Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu privire la o eventuală calificare a căii de atac în recurs, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (4) și art. 152 din C. proc. civ., conform cărora, "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă" și, respectiv, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Prin dispozitivul deciziei menționate, Completul competent să judece recursul în interesul legii din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că:

"Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.." .

În considerentele acestei decizii interpretative, care a analizat sfera de aplicare a dispozițiilor art. 457 alin. (4) C. proc. civ., s-au reținut următoarele:

"Astfel, în viziunea codului, judecătorul, iar nu partea, este cel care dă calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, posibilitatea ca părțile prin acordul lor să determine calificarea juridică fiind reglementată special [art. 22 alin. (5) din C. proc. civ..] și fiind, astfel, de strictă aplicare. Ca atare, recalificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța sesizată, prin raportare la o calificare inexactă, făcută tot de către o instanță de judecată, în cuprinsul hotărârii atacate, iar nu de către parte în cuprinsul căii de atac formulate. În acest din urmă caz nu are loc o recalificare a căii de atac, ci o calificare, prin aplicarea art. 22 alin. (4) raportat la art. 152 din C. proc. civ.. În al doilea rând, alin. (4) trebuie interpretat în contextul articolului din care face parte, art. 457 din C. proc. civ., intitulat "Legalitatea căii de atac". Astfel, primele două alineate consacră expres principiul legalității căii de atac, principiu ce este conturat prin opoziție cu eventualele mențiuni inexacte din cuprinsul hotărârii. Așa cum se reține în doctrină, prin alin. (3) al art. 457 din C. proc. civ. s-a adus un "corectiv, pentru ca partea ce a dat crezare hotărârii judecătorului să nu fie prejudiciată în cazul în care judecătorul a greșit". Alineatul (4), introdus ulterior, nu putea reprezenta decât tot o încercare de înlăturare a unei posibile vătămări în cazul existenței unei mențiuni inexacte în dispozitivul hotărârii atacate referitor la calea de atac prevăzută de lege, o astfel de interpretare fiind concordantă cu prevederile art. 47 și 48 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Decizia nr. 19/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial al României, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., dezlegările în drept ale instanței supreme neputând fi omise în soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor naționale.

Raportat la considerentele și la dispozitivul deciziei menționate, Înalta Curte reține că recalificarea s-ar impune numai în măsura în care s-ar fi menționat eronat calea de atac în cuprinsul hotărârii atacate, ceea ce nu este cazul, în condițiile în care în dispozitivul hotărârii Curții de Apel București s-a menționat, în mod legal, că aceasta poate fi atacată cu recurs.

Totodată, în măsura în care cererea nu conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept cea prevăzută de lege, aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă, în temeiul art. 457 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, urmează a se da eficiență dispozițiilor legale relevante în rezolvarea excepției inadmisibilității căii de atac a apelului declarat și a se respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, procedând la verificarea modului în care această decizie este incidentă în speță.

Examinând conținutul cererii formulate de reclamant, se constată că acesta a intitulat calea de atac "cerere de apel", a indicat ca temei de drept dispozițiile art. 466-482 din C. proc. civ. și art. 480 alin. (3) din același cod, care reglementează "Apelul" în sistemul căilor de atac prevăzute de C. proc. civ. și a solicitat expres "admiterea apelului", manifestarea sa de voință fiind indubitabilă în sensul promovării și susținerii căii devolutive de atac a apelului, iar nu căii extraordinare de atac a recursului.

Este de observat și că, fiindu-i comunicate întâmpinările depuse de intimații-pârâți Tribunalul Mureș și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a apelului, recurentul-reclamant a rămas în pasivitate, nu a depus răspuns la întâmpinare în cuprinsul căruia să conteste aceste susțineri, respectiv nu s-a prevalat de posibilitatea calificării căii sale de atac de către instanța de control judiciar, prin indicarea acelor critici de nelegalitate a sentinței atacate care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate, expres și limitativ, ca motive de recurs de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, cererea nu cuprinde suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac declarată ca fiind cea prevăzută de lege, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 19/2016 incidentă în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la cele ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității căii de atac și va respinge calea de atac declarată de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția inadmisibilității căii de atac.

Respinge calea de atac declarată de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1396 din 05 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.