ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 861/2012

Prin încheierea de ședință de la data de 13 ianuarie 2011, din Dosarul nr. 1101/1/2009, Înalta curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a sesizat Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a prevederilor art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Superior al Magistraturii invocată de recurent și a suspendat judecarea recursului până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate. S-a reținut de către Înalta Curte că în cadrul ședinței de judecată din 5 noiembrie 2009, recurentul P.P.

a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Superior al Magistraturii. În motivarea excepției de nelegalitate, recurentul a arătat că prevederile art. 33 alin. (5) din Regulament intră în vădită contradicție cu prevederile art. 34 din același Regulament, art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului cu jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și cu art. 16 din Constituția României.

A arătat că potrivit art. 4 din Regulament numirea procurorilor în funcțiile de prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal se face numai prin concurs sau examen, acestea constând, potrivit art. 5 din Regulament, în susținerea următoarelor probe: testarea psihologică, evaluarea capacității candidatului de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea, precum și verificarea rezistenței la stres; prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuțiilor specifice funcției pentru care candidează;testarea scrisa privind managementul, comunicarea și resursele umane.

Cât privește prezentarea proiectului, această probă constă într-o susținere orală și este apreciată în vederea notării prin prisma mai multor criterii, dintre care, în principial, cele menționate în mod expres de prevederile art. 33 alin. (2) din Regulament, respectiv: „a) folosirea adecvată a resurselor umane și materiale, evaluarea necesitaților, gestionarea situațiilor de criză, raportul resurse învestite - rezultate obținute, gestionarea informațiilor, organizarea pregătirii și perfecționării profesionale și repartizarea sarcinilor în cadrul parchetelor; b) comportamentul și comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justițiabilii, persoanele implicate în actul de justiție, alte instituții, mass-media, asigurarea accesului la informațiile de interes public din cadrul parchetului și transparența actului de conducere; c) îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de lege și regulamente, cunoașterea și capacitatea de a pune n practică politicile publice din domeniul justiției, strategiile naționale și secvențiale în domeniul justiției și respectarea principiului repartizării pe criterii obiective a cauzelor; d) capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, autoperfecționarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie și planificare pe termen scurt, mediu și lung,

inițiativa și capacitatea de adaptare rapidă." A mai susținut recurentul că prin art. 33 alin. (5) din Regulament care instituie interdicția de a contesta rezultatele obținute la susținerea proiectului se face imposibil exercitarea unui control ulterior al corectitudinii notei obținute la proba orală și acordată de comisia de examinare candidatului ce a participat la concurs/examen. Aceasta interdicție lipsește de conținut prevederile art. 34 din același Regulament, conform cărora: „Desfășurarea probei constând în susținerea proiectului se înregistrează cel puțin cu mijloace audio.

înregistrările se păstrează o perioada de un an de la data desfășurării probei, după care se distrug.” Altfel, norma conținută de art. 34 din regulament ar fi lipsită de conținut și ar fi în contradicție cu intenția legiuitorului, aspect de altfel recunoscut indirect și în considerentele Hotărârii nr. 1467 din 17 decembrie 2008 ce face obiectul recursului, în care se retine: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii apreciază că posibilitatea analizării contestațiilor la proba orala a rezultatului obținut în urma prezentării proiectului referitor la exercitarea atribuțiilor specifice funcției de conducere poate fi introdusă prin modificarea Regulamentului, fapt ce nu este posibil pe parcursul derulării concursului, ci ulterior, în urma analizării necesității și oportunității modificării Regulamentului în acest sens.

" Or, păstrarea înregistrării reprezintă forma cerută ad probationem care, după cum se susține și în doctrină, această cerință „constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil." Prin urmare, deși proba orală înregistrată se păstrează timp de 1 an, conform art. 34 din Regulament, această înregistrare nu poate fi ascultată niciodată, întrucât candidatului nemulțumit îi este interzisă contestarea rezultatelor probei orale, conform art. 33 alin. (5) din același Regulament, ceea ce în opinia recurentului, reprezintă o vădită nelegalitate.

În consecință, recurentul a apreciat că prin instituirea unei interdicții de a contesta rezultatele unei probe, art. 33 alin. (5) din Regulament intră în conflict atât cu dispozițiile art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și practica europeană în materie, cât și cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din legea fundamentală care obligă statul, inclusiv prin mijloace legale, să asigure echitatea procesului civil. Analizând actele dosarului, cu privire la excepția de nelegalitate, Curtea de apel a constatat că aceasta vizează art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Superior al Magistraturii.

Curtea a observat că se susține în primul rând că nelegalitatea dispozițiilor cuprinse în Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Superior al Magistraturii decurge din faptul că dispozițiile art. 33 alin. (5) din Regulament intră în vădită contradicție cu prevederile art. 34 din același act administrativ, precum și din faptul că acestea încalcă „prevederile art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar și cu practica europeană în materie”. Cu privire la aceste susțineri, Curtea a observat că în cauză, raportat la obiectul acesteia, întemeiat pe dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, este necesar ca analiza legalității actului administrativ să vizeze, în mod obligatoriu, anumite cerințe ce trebuie respectate cumulativ.

Astfel, trebuie ca actul administrativ să fie adoptat sau emis de către autoritățile competente din punct de vedere material și teritorial și în limitele acestei competențe. În al doilea rând, conținutul actului administrativ trebuie să fie conform cu cel al legii în baza căreia este emis și cu actele normative cu forță juridică superioară. De asemenea, actul trebuie să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare și să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și cu respectarea procedurii și a normelor de tehnică legislativă.

În primul rând, Curtea a constatat că excepția de nelegalitate vizează dispozițiile art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 320/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, text potrivit cu care „rezultatele susținerii proiectului sunt definitive și nu pot fi contestate”. Hotărârea prin care a fost adoptat Regulamentul a avut ca temei dispozițiile art. 48 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În ceea ce privește aspectul legat de lipsa concordanței între dispozițiile criticate și cele ale art. 34 din același Regulament, ce instituie obligația înregistrării desfășurării probei privind susținerea proiectului cel puțin cu mijloace audio și a păstrării înregistrărilor pe o perioadă de un an de la data desfășurării probei, Curtea a apreciat că susținerile reclamantului nu sunt de natură a conduce la concluzia nelegalității textului invocat. Aceasta, întrucât legalitatea actului administrativ nu se apreciază numai în raport cu restul dispozițiilor din cuprinsul actului, ci și prin raportare la normele legale cu forță juridică superioară în temeiul cărora actul a fost adoptat.

Ca atare, în cauză, nelegalitatea dispoziției ce prevede caracterul definitiv al rezultatelor probei orale nu poate fi în nici un caz să rezulte numai din faptul înregistrării desfășurării (cel puțin în format audio) și păstrării acestei înregistrări cel puțin un an de la data desfășurării probei.

Curtea nu a considerat întemeiat argumentul adus de reclamant în sprijinul tezei sale și care se referă la recunoașterea indirectă de către Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la contradicția dintre cele două texte și la intenția autorului textului criticat, recunoaștere cuprinsă în Hotărârea nr. 1467 din 17 decembrie 2008 și care în opinia reclamantului rezultă din următoarea afirmație „Plenul CSM apreciază posibilitatea analizării contestațiilor la proba orală a rezultatului obținut în urma prezentării proiectului referitor la exercitarea atribuțiilor specifice funcției de conducere poate fi introdusă prin modificarea Regulamentului, fapt ce nu este posibil pe parcursul derulării concursului, ci ulterior, în urma analizării necesității și oportunității modificărilor în acest sens.” În mod evident, din poziția exprimată de emitentul actului, Consiliul Superior al Magistraturii, nu rezultă în nici un caz recunoașterea la care face referire reclamantul, ci se susține doar posibilitatea unei modificări în sensul arătat de acesta, însă numai după finalizarea concursului și numai dacă modificarea va fi considerată necesară și oportună.

De menționat, sub acest din urmă aspect, este faptul că de la data finalizării concursului Regulamentul a suferit modificări, însă nici una dintre acestea nu a vizat introducerea posibilității de contestare a probei privind susținerea proiectului. Referitor la nelegalitatea textului art. 33 alin. (5) din Regulament decurgând din contradicția acestuia cu prevederile art. 1 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a reținut în primul rând că art. 1 din Convenție nu are ca efect decât recunoașterea, cu caracter de principiu, în favoarea oricărei persoane a drepturilor și libertăților pe care Convenția le prevede, astfel că acesta nu poate fi invocat singur, ci numai prin raportare la norma convențională care definește concret unul dintre drepturile la care art. 1 face trimitere.

De asemenea, este de observat că reclamantul, susținând încălcarea art. 1 din Convenție, a invocat în cauză necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție.

Pornind de la premisa că prin invocarea acestui drept, reclamantul a înțeles să susțină nelegalitatea art. 33 alin. (5) din Regulament ca urmare a încălcării prin efectul acestuia a dreptului la un proces echitabil, Curtea a observat că sintagma folosită în art. 6 și care se referă la dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil (sau pe scurt dreptul la un proces echitabil) include mai multe componente printre care: dreptul de acces la o instanță judecătorească, egalitatea armelor, dreptul la o procedură contradictorie, dreptul la o hotărâre motivată etc. În condițiile în care reclamantul nu a precizat în care dintre aceste componente dreptul său la un proces echitabil este încălcat prin art. 33 alin. (5) din Regulamentul în cauză, Curtea, analizând în primul rând respectarea dreptului consacrat de art. 6 din Convenție din perspectiva accesului la o instanță de judecată (celelalte aspecte vizând desfășurarea procedurii în fața instanței de judecată și fiind deci nerelevante în cauză, dat fiind obiectul excepției de nelegalitate), a constatat că nu poate fi reținută o astfel de încălcare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, hotărârile adoptate de plenul CSM care privesc cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor (cum este și cea în cauză prin care s-a respins contestația reclamantului și s-au validat rezultatele concursului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor desfășurat în perioada 24 septembrie - 16 decembrie 2008) pot fi atacate cu recurs la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către orice persoană interesată.

Ca atare, raportat la cele expuse anterior, reținând în plus că celelalte cerințe necesar a fi respectate, referitoare la forma în care a fost adoptat actul ori la scopul urmărit prin emiterea acestuia, nu au fost contestate de către reclamant, însă din analiza înscrisurilor de la dosar rezultă îndeplinirea acestora, Curtea a apreciat că susținerile reclamantului vizând nelegalitatea dispozițiilor art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Superior al Magistraturii nu sunt întemeiate, în cauză neputând fi reținute, în ce privește acest act normativ aspecte de nelegalitate.

În consecință, ținând seama de considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Curtea a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantul P.P. în Dosarul nr. 1101/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri P.P. a declarat recurs, arătând, în esență următoarele.

Se impune admiterea recursului pentru motivele ce vor fi expuse, și modificarea în tot a hotărârii primei instanțe urmând să se constate că dispozițiile art. 33 alin. (5) din Regulament sunt nelegale, în raport de prevederile art. 34 din Regulamentul de organizare și desfășurarea a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor; de prevederile art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de principiile consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora principiul legalității presupune ca prevederile din dreptul intern să fie accesibile și precise, în concordanță cu normele europene și să poată asigura un control al legalității, precum și de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituția României, (republicată).

Hotărârea instanței de fond a fost dată cu nelegala și incorecta interpretare a prevederilor art. 34 din același Regulament, dispoziții cu care intra în vădita contradicție. Prin art. 33 alin. (5) din Regulament ce instituie interdicția de a contesta rezultatele obținute la susținerea proiectului se face imposibil exercitarea unui control ulterior al corectitudinii notei obținute la proba orală și acordată de comisia de examinare candidatului ce a participat la concurs/examen. Această interdicție lipsește de conținut prevederile art. 34 din același Regulament, conform cărora: „Desfășurarea probei constând în susținerea proiectului se înregistrează cel puțin cu mijloace audio. Înregistrările se păstrează o perioadă de un an de la data desfășurării probei, după care se distrug.

Or, în măsura în care legiuitorul a înțeles să confere probei orale, constând în susținerea proiectului un regim special, în sensul că aceste susțineri pe de o parte, să fie înregistrate, iar pe de altă parte, înregistrarea să se păstreze timp de 1 an este evident că la instituirea unui astfel de regim juridic s-a avut în vedere tocmai ascultarea înregistrării cu ocazia unor eventuale contestații, fiind evident că administrarea unei astfel de probe nu se poate realiza în calea extraordinară de atac a recursului, singura modalitatea de contestare existentă în prezent. Din aceste motive, în mod eronat a reținut instanța de fond că norma conținută de art. 35 din Regulament nu lipsește de conținut și nu este în contradicție cu dispozițiile art. 34 din același Regulament.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, persoana nemulțumită de rezultatele concursului/examenului la fiecare dintre probele obținute nu le poate contesta decât prin exercitarea căii de atac a recursului, ocazie cu care mijloacele de probă admisibile în aceasta fază sunt limitate, nefiind permisă ascultarea înregistrărilor, administrarea probei cu martori sau alte mijloace de proba în afara înscrisurilor. Pentru egalitate de tratament, ca și în cazul probei orale ar trebui să se instituie posibilitatea de contestare, fie în fața secțiilor sau Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, fie în fața instanțelor de judecată, în caz contrar persoana examinată și nemulțumită de nota obținută la aceasta probă fiind în imposibilitate de a-și exercita un drept garantat de Constituția României și legislația europeană.

Hotărârea instanței de fond a fost dată cu nelegala și incorecta interpretare a prevederilor art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale precum și cu practica europeană în materie. Este adevărat că Hotărârea adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost respinsă contestația și prin care au fost validate rezultatele concursului pentru numirea în funcții de conducerea a procurorilor poate fi atacată cu recurs la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această cale extraordinară de atac fiind exercitată efectiv, însă, după cum este bine știut, în faza procesuală a recursului nu se pot administra alte probe în afara celei cu înscrisuri, aspect ce golește de conținut prevederea ce impune obligativitatea înregistrării probei orale și păstrării acestei timp de un an.

După cum constant a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o interpretare jurisprudențială a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin proces echitabil se înțelege nu judecarea pricinii conform regulilor echității, ci obligația statului, prin lege și prin puterea judecătorească, de a nu înlătura egalitatea în plan procesual al părților și de a nu le pune, prin orice instrument într-o poziție de inferioritate una față de cealaltă. Recursul este nefondat pentru motivele expuse în continuare. În ceea ce privește critica de nelegalitate a hotărârii instanței de fond, bazată, potrivit susținerilor recurentului, pe nelegala și incorecta interpretare a prevederilor art. 34 din același regulament, dispoziții cu care textul contestat, art. 33 alin. (5), ar intra în vădită contradicție, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Recurentul a atacat pe cale incidentală dispozițiile art. 33 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 320 din 27 aprilie 2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, invocând excepția de nelegalitate a textului regulamentar amintit, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004. Acest text legal reglementează controlul indirect al actelor administrative pe calea excepției de nelegalitate instituind o procedură prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ, pe care îl consideră nelegal, poate cere ca instanța de contencios să verifice legalitatea actului.

În ipoteza în care actul infralegislativ contestat este declarat nelegal, acesta devine inopozabil părții împotriva căreia a fost invocat și, în consecință, inoperant în cadrul procesului respectiv. În cadrul acestui tip de control judecătoresc, instanța de contencios administrativ examinează conformitatea actului infralegislativ, despre care se susține că este nelegal, cu norme cuprinse în legi, în principal, și cu norme juridice cu forță juridică superioară actului, în general. Așadar, tehnica juridică instituită prin art. 4 din Legea nr. 554/2004 exclude posibilitatea exercitării controlului de legalitate a unor norme, cum este cazul de față, aflate pe același palier normativ, în speță, art. 33 alin. (5) și art. 34 din același regulament.

Cu alte cuvinte, pe calea excepției de nelegalitate, așa cum ea este reglementată în textul legal precitat, nu este posibilă compararea a două dispoziții din același act infralegislativ, care se află la același nivel al forței juridice, în vederea blocării efectelor uneia din cele două dispoziții în cadrul litigiului respectiv. Contradicția dintre astfel de texte, dacă ea există, nu poate fi remediată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, prin compararea textelor despre care se susține că se află în conflict. Evident, aceasta nu exclude constatarea nelegalității unuia dintre texte în ipoteza în care se dovedește că acesta violează norme juridice superioare. Or, nu au fost invocate astfel de norme juridice cu care prevederile art. 33 alin. (5) să fie în conflict.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care prevederile art. 33 alin. (5) ar fi plasate pe un palier normativ inferior față de art. 34 din același regulament, nu se poate susține cu temei că cele două texte ar fi în conflict. Contrar poziției exprimate de recurent, din norma cuprinsă în art. 34 nu se poate trage concluzia că obligația înregistrării probei privind susținerea proiectului și a conservării respectivei înregistrări ar deschide calea unei contestații. În opinia Înaltei Curți este vorba, practic, de o simplă deducție, de fapt, lipsită de temei.

Înalta Curte constată că prevederile art. 33 alin. (5) din Regulament, potrivit cărora „rezultatele susținerii proiectului sunt definitive și nu pot fi contestate” nu sunt în conflict cu prevederile art. 1 și 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici cu art. 21 din Constituția României, în sensul că respectiva prevedere regulamentară nu încalcă dreptul la un proces echitabil. Așa cum corect a sesizat instanța de judecată, primul articol din Convenția europeană consacră principiul potrivit căruia orice persoană beneficiază de drepturile și libertățile prevăzute în acest tratat internațional și nu articolul poate fi invocat singur, ci numai prin raportare la unul din drepturile protejate de respectiva Convenție.

De asemenea, cu îndreptățire, instanța de judecată a observat că reclamantul nu a precizat cu care dintre componentele dreptului la un proces echitabil ar fi în conflict art. 33 alin. (5) din Regulament. În ceea ce privește criticile formulate în recurs, nu se poate primi afirmația că prin instituirea unei interdicții de a contesta rezultatele unei probe dintr-un concurs sau examen, respectiva regulă ar intra în conflict cu prevederile precitate din Convenția europeană și din Legea fundamentală română. Astfel, nu se poate admite că, în ipoteza în care printr-o anumită normă nu se prevede posibilitatea contestării unei anumite probe din cadrul unui concurs, nu ar fi asigurat accesul la un judecător care să procedeze la o examinare efectivă a susținerilor părților litigante, atâta vreme cât contestarea în justiție a rezultatului final al concursului este expres reglementată prin lege.

Practic, dispozițiile art. 33 alin. (5) din Regulament au fost adoptate pentru motivul că, neexistând un barem de notare a proiectului, la această probă se acordă note pe baza unei aprecieri de ansamblu a membrilor comisiei de examinare. Notarea proiectului susținut de un candidat, este atributul exclusiv al comisiei de concurs și ea nu poate fi cenzurată de judecătorul de contencios, în considerarea faptului că puterea de apreciere a respectivei comisii se situează în sfera oportunității actelor administrative, exclusă controlului în baza Legii nr. 554/2004, care se limitează doar la examinarea legalității actelor administrative. Desigur, puterea de apreciere a administrației nu este absolută, ea poate fi cenzurată de judecătorul de contencios administrativ în ipoteza în care, exercitarea acesteia se face cu exces de putere, în condițiile descrise în art. 2 lit. n) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că recurentul nu a probat și nici nu a susținut că notarea proiectului său s-ar fi făcut în mod discreționar. În fine, recurentul se referă în susținerea recursului său și la prevederile art. 16 din Constituția României, invocând o inegalitate de tratament determinată de imposibilitatea de contestare a probei orale din cadrul concursului. Sub acest aspect, constată Înalta Curte, principiul nondiscriminării presupune, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene, obligația de a nu trata în mod diferențiat persoane aflate în situații similare și de a trata în mod diferit persoane aflate în situații diferite. Or, recurentul nu reclamă un tratament diferit în sensul principiului enunțat, ci invocă doar o reglementare diferită, conform acestuia, a unor probe ale unui anume concurs, ceea ce în mod evident nu poate fi catalogat ca o încălcare a principiului în discuție.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.P. împotriva Sentinței nr. 6180 din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012. Procesat de GGC - DG