ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 131/2025

Deliberând asupra contestației de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 242/F din data de 13.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București– Secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2/2023 (x/2024), a fost admisă contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A.

În baza art. 598 alin. (1) lit. c teza a II-a C. proc. pen., s-a constatat că sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București – Secția I Penală, definitivă prin decizia penală nr.32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, nu mai poate fi pusă în executare față de contestatorul-condamnat A, ca urmare a recunoașterii și executării pedepsei în Republica Italiană, potrivit Ordonanței nr. x/30.05.2024 pronunțată de Tribunalul de Supraveghere din Milano.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07.02.2019, emis de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală și a fost retras mandatul european de arestare nr. x din 08.02.2019.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

La data de 12.11.2024 a fost înregistrată contestația la executare formulată de persoana condamnată A împotriva executării sentinței penale nr. 148/10.07.2017 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, în dosarul nr. x/2/2008.

În motivarea contestației la executare s-a învederat că, prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel Bucuresti, Sectia a-II-a Penală, inculpatul A a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 26 C.p. 1969 rap. la art. 248 C. pen. (1969) art. 13 ind. 2 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 ind. 1 C. pen. (1969) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen.

În baza art. 86 ind. 1 C. pen. (1969), prima instanță a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de încercare de 2 ani, conform dispozițiilor art. 86 ind. 2 C. pen. (1969).

Totodată, prin aceeași sentință penală, inculpatul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prev. de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).

Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul B și o parte dintre inculpati. Consecința admiterii căii de atac a fost condamnarea inculpatului A la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) și art. 248 ind. 1 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prev.de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanța a contopit pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni închisoare.

Prin urmare, față de inculpatul A, Curtea de Apel Bucuresti – Biroul Executări Penale a emis MEPÎ nr. x/07.02.2019, iar ulterior a fost emis Mandatul de Arestare European (MAE) nr. x din 08.02.2019.

S-a mai arătat că, la data de 13.01.2020, autoritățile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. x din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli, care a fost investită cu predarea numitului A către autoritățile române, a decis lăsarea în libertate a persoanei solicitate, fără măsură alternativă.

Prin Sentința penală nr. 20/2020 a Curții de Apel Napoli s-a dispus, în baza art. 17 ind. 5 și 18 bis lit. c din Legea 69/05 recunoașterea sentinței penale de condamnare emisă de autoritățile române menționată anterior și refuzul de predare a lui A, (...) autorităților competente ale României cu privire la mandatul european de arestare nr. x/2/2008 din data de 08.02.2019 emis de Curtea de Apel București pentru executarea sentinței penale române de condamnare nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de aceeași instanță, parțial modificată de decizia Curții de Casație nr. 32/A din 07.02.2019, devenită irevocabilă și executorie, față de persoana urmărită, de condamnare a acesteia la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea în România, la Constanța, din 2002 până în 2014, a infracțiunilor de participare la un grup infracțional organizat și complicitate la abuz în serviciu, corespunzătoare infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 416 ind. 2 și 110-323 C. pen. italian și, prin urmare, executarea pedepsei de 5 ani si 6 luni de închisoare ce i-a fost aplicată, în Italia, în conformitate cu dreptul intern.

Totodată, s-a arătat că inculpatul A a început executarea efectivă a pedepsei recunoscute în Italia la data de 15.07.2022. Executarea acesteia s-a realizat în conformitate cu dreptul intern italian, așa cum rezultă din Ordonanța nr. x/28.06.2022, emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli.

S-a mai susținut că, la data de 31.05.2024, prin Ordonanța nr. x/24 emisă de către Tribunalul de Supraveghere din Milano, s-a declarat executată pedeapsa aplicată contestatorului A și încetarea oricărui alt efect penal al condamnării aplicate.

S-a arătat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d C. proc. pen., executarea hotărârii penale se poate contesta când există orice altă cauză de stingere a pedepsei.

Potrivit Hotărârii nr. 20 din 15.09.2020 a Curții de Apel din Napoli, contestatorul a început executarea pedepsei în Italia, iar potrivit Ordonanței nr. x/24 din 31.05.2024 emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano, s-a constatat executarea pedepsei aplicate încă din 20.10.2022 și încetarea oricărui alt efect penal al condamnării în cauză.

S-a susținut că această situație nouă, rezultată din emiterea Ordonanței nr. x/24 din 31.05.2024 a Tribunalului de Supraveghere din Milano, generează o obligație clară pentru autoritățile judiciare române de a reevalua situația contestatorului, în considerarea circumstanțelor actuale. Conform Ordonanței emise de către instanțele italiene, s-a reținut faptul că pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost executată integral în Italia. Din această perspectivă, a apreciat că autoritățile române trebuie să recunoască că, în speță, nu mai există temei legal pentru menținerea măsurilor de executare a pedepsei în România.

În consecință, s-a arătat că această recunoaștere a faptului că pedeapsa a fost executată în Italia conduce la anularea sau revocarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 emis la data de 07.02.2019 de către Curtea de Apel București - Secția a-II-a Penală, precum și a Mandatului de Arestare Europeană nr. x din 08.02.2019.

S-a precizat că aceste măsuri devin necesare pentru a alinia deciziile autorităților române cu realitatea juridică stabilită de instanțele italiene și pentru a asigura respectarea drepturilor contestatorului, conform normelor internaționale și naționale în vigoare.

Cu privire la motivele ce constituie situația premisă a contestației la executare s-au învederat următoarele:

Procedura de judecată desfășurată la Curtea de Apel Napoli a fost realizată în conformitate cu dispozițiile Deciziei-Cadru a Consiliului 2002/584/JAI și Deciziei-Cadru a Consiliului 2008/909/JAI, acte comunitare care au fost integral transpuse și asumate atât de Parlamentul Italian, cât și de legiuitorul român, prin Legea nr. 301/2004.

S-a arătat că în baza acestor acte comunitare, integrate în legislația italiană, autoritățile italiene au dobândit dreptul de a gestiona situația execuțională a condamnatului. Mai precis, prin sentința din 15.09.2020, Curtea de Apel Napoli a recunoscut sentința penală nr. 148 din 10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală. De asemenea, Curtea de Apel Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate autorităților române, stabilind că va executa pedeapsa de 5 ani si 6 luni de închisoare impusă în Italia, conform legislației interne italiene. La data de 15 iulie 2022, Tribunalul de Supraveghere Napoli a dispus încredințarea sa în probațiune la serviciile sociale, cu privire la sentința nr. 20/2020, emisă la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli.

Prin Ordonanța nr. x/28.06.2022, Tribunalul de Supraveghere din Napoli a decis care sunt obligațiile pe care a trebuit să le urmeze, acestea afectându-i în mod serios libertatea de mișcare și de manifestare publică: să nu părăsească municipiul de reședința (Milano) fără autorizație; să se dedicE permanent activității profesionale comunicate; să nu părăsească locuința înainte de ora 8.00 și să se reîntoarcă acolo până la ora 18.00; să se prezinte în fața autorităților competente de trei ori pe săptămână.

S-a susținut că această activitate procedurală a fost atât obligatorie, cât și legitimă, din perspectiva cadrului normativ în vigoare, deoarece, odată ce sentința a fost recunoscută și executarea pedepsei a fost preluată de autoritățile italiene, legislația italiană prevala în fața legislației statului de condamnare.

Acest demers s-a bazat pe dispozițiile art. 17 alin. (1) din Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI, care prevede în mod explicit că executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare.

Prin Ordonanța nr. x/24 din data de 31.05.2024, emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano, s-a constatat că pedeapsa ce i-a fost aplicată a fost executată încă din luna octombrie 2022, încetând orice alt efect penal al condamnării în cauză.

Totodată, s-a susținut că din înscrisurile atașate contestației la executare (Sentință privind mandat european de arestare emisă de Curtea de Apel din Napoli - Secția penală a VIII-a, în limbile italiană și română, Ordonanța nr. 2022/x din data de 28.06.2022 a Tribunalului de Supraveghere din Napoli, în limbile italiană și română, Sentință privind cooperarea judiciară internațională emisă de Curtea de Apel din Napoli - Secția 8 penală, în limbile italiană și română, Ordonanța nr. x/24 din 31.05.2024, emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano în limbile italiană și română), rezultă că executarea pedepsei recunoscute în ceea ce îl privește pe numitul A a fost efectiv demarată în Italia la data de 15.07.2022 conform legislației interne italiene. Acest proces de executare a continuat fără întrerupere până la finalizarea sa, care a avut loc la data de 31.05.2024, moment în care a fost emisă Ordonanța nr. x/24.

S-a mai susținut că, prin preluarea și ducerea la îndeplinire a executării pedepsei de către autoritățile italiene, statul român a fost, în mod inevitabil, înlăturat din rolul său activ în cadrul acestei proceduri de executare. Astfel, România a pierdut orice posibilitate de a interveni sau influența în vreun fel desfășurarea sau finalizarea executării pedepsei, aceasta fiind în întregime reglementată și gestionată de către autoritățile italiene conform prevederilor legislative aplicabile în această țară, urmare a transpunerii Deciziilor-cadru anterior menționate.

Totodată, s-a susținut că, analizând evoluția evenimentelor juridice în această speță, așa cum au fost detaliate anterior, contestatorul A a finalizat executarea pedepsei care i-a fost aplicată, iar această situație impune autorităților judiciare române obligația de a revoca toate formele de executare emise anterior, întrucât, în cazul în care această obligație nu ar fi îndeplinită, drepturile și libertățile fundamentale ale contestatorului ar fi grav încălcate, în special din perspectiva respectării principiului ne bis in idem, care protejează orice persoană împotriva dublei condamnări sau pedepsiri pentru aceeași faptă.

În concluzie, s-a solicitat admiterea contestației la executare, să se constate executată pedeapsa rezultantă de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală în dosarul nr. x/2/2008, precum și să se dispună anularea/revocarea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017 din 07.02.2019 emis de către Curtea de Apel București - Secția a - II -a Penală și a Mandatului de Arestare Europeană nr. x/08.02.2019, ambele emise în baza hotărârii de condamnare mai sus menționate.

În drept, au fost invocate dispozițiile. art. 598 alin. (1) lit. d C.p.p., coroborate cu art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București - Secția a II-a Penală, A a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, iar instanța a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și a stabilit un termen de încercare de 2 ani. De asemenea, a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin. (1) si (2) C. pen. (1969).

Prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație - Direcția Națională Anticorupție, partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială - Orașul B și o parte din inculpați și condamnarea contestatorului la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) cu referire la art. 248 C. pen. (1969) și art. 248 ind. 1 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen. și la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzute de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. (1969) și art. 5 C. pen., iar, în baza art. 33 lit. a C. pen. (1969), art. 34 alin. (1) lit. b C. pen. (1969) și art. 35 alin. (3) C. pen. (1969), instanța a contopit pedepsele aplicate, urmând a fi executată pedeapsa cea mai grea, de 5 ani și 6 luni închisoare.

A fost emis, de către Curtea de Apel București - Biroul Executări Penale, Mandatul de executare a pedepsei nr. x/07.02.2019, iar, ulterior, a fost emis Mandatul de Arestare European nr. x din 08.02.2019.

La data de 13.01.2020, autoritățile judiciare italiene au procedat la punerea în executare a MAE nr. x din 08.02.2019, iar Curtea de Apel Napoli care a fost investită cu predarea acestuia către autoritățile române, a decis punerea în libertate, începând cu data de 14.01.2020.

Prin sentința pronunțată la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, Curtea de Apel din Napoli a refuzat predarea persoanei solicitate A în baza mandatului european de arestare nr.x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală și, în același timp, a recunoscut sentința penală nr.148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a II-a Penală și executarea acesteia pe teritoriul Italiei, în conformitate cu dreptul său intern.

Sentința de recunoaștere a fost comunicată Curții de Apel București la data de 30.09.2020.

La data de 16.11.2020, Ministerul de Justiție Italian a comunicat ordonanța din 13.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel din Napoli, prin care s-a dispus grațierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr.148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a II-a Penală.

La data de 14.06.2021, prin adresa nr. 56860/2021/09.06.2021 emisă de Ministerul de Justiție din România, s-a comunicat Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, adresa emisă de Ministerul de Justiție al Republicii Italiene prin care s-a transmis copia certificatului emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Napoli, conform căruia procedura de executare este suspendată până la pronunțarea deciziei Tribunalului de Supraveghere.

La data de 09.08.2021, Biroul Național Sirene cu adresa nr. 1253864/SIRENE/ADS/DGB/09.08.2021 a informat Curtea de Apel București – Secția a II-a Penală că la data de 09.08.2021, persoana condamnată A a fost arestată în Mykonos – Grecia, solicitându-se transmiterea de urgență a mandatului european de arestare către autoritățile elene, atât în limba română, cât și tradus în limba greacă. Autoritățile elene au solicitat informații referitoare la valabilitatea mandatului european de arestare.

Prin hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, reținându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare. În cadrul acestei proceduri, Republica Italiană a comunicat Greciei că persoana solicitată a depus cerere pentru măsuri alternative, care a fost transmisă Tribunalului de Supraveghere Napoli și care urmează a fi examinată (nefiind începută efectiv supravegherea persoanei solicitate la data pronunțării asupra mandatului european de arestare). S-a mai reținut că în cazul recunoașterii unei hotărâri nu este necesar consimțământul statului de condamnare.

La data de 03.12.2021, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a comunicat Curții de Apel București, Curții de Apel a Mării Egee din Republica Elenă, prin intermediul magistratului de legătură român în Republica Italiană, că potrivit unei ordonanțe a Parchetului Napoli din data de 02.12.2021, România nu a pierdut dreptul de a solicita executarea pedepsei, inclusiv a mandatului european de arestare față de persoana solicitată, pe considerentul că aceasta nu a început executarea pedepsei în Republica Italiană, în sensul că nu a fost stabilită modalitatea de executare.

La data de 08.12.2021, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a revenit cu o altă notă, pentru „rectificarea și înlocuirea notei din data de 03.12.2021”, prin care a desființat această notă și s-a susținut că Parchetul Napoli a emis față de persoana solicitată, la data de 01.12.202, certificatul de executare și că ar fi început executarea pedepsei.

La data de 22.07.2022, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a comunicat faptul că prin ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A pe durata încredințării în probațiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoștință la data de 15.07.2022, când a și început executarea pedepsei (prin măsuri de probațiune).

Prin sentința penală pronunțată la data de 11.10.2022 de Curtea de Apel din Napoli secția 8 penală, irevocabilă la data de 06.11.2022 (cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli), urmare a solicitării condamnatului de revocare in executivitis a sentinței de recunoaștere din 15.09.2020 a Curții de Apel din Napoli, irevocabilă la data de 26.09.2020, s-a dispus încetarea definitivă a executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare stabilită prin hotărârea penală de condamnare a statului român, redusă la 2 ani și 6 luni, prin efectul grațierii acordate prin Legea nr. 241/2006 și, deci, prin încredințare în probațiune la serviciile sociale, pedeapsă deja recunoscută și a tuturor efectelor rezultate din recunoașterea sa, în considerente menționându-se următoarele:

„Potrivit dreptului procesual penal italian, art. 673 C. proc. pen. permite judecătorului de executare penală revocarea sentinței irevocabile chiar și în cazul în care declarația de nelegitimitate constituțională, supraviețuitoare sau anterioară acesteia, investește termenul de prescripție a infracțiunii, atunci când aceasta, prin neaplicarea regulilor nelegitime, ar fi ajuns la termen înaintea hotărârii (...) cu singura limitare a eventualei epuizări a raporturilor juridice – în speță nu s-a produs din moment ce pedeapsa recunoscută este încă în curs de executare […] În speță, intervine, așadar, ipoteza în care judecătorul statului de executare este în măsură să afirme cu certitudine, în lipsa unei exegeze incompatibile oferite de judecătorul statului de condamnare și în coerență cu judecătorul constituțional și judecătorul de legitimitate al statului de condamnare, că prin aplicarea legii române menționată mai sus, pedeapsa de condamnare recunoscută pronunțată în 2017 și confirmată, cu agravarea pedepsei în 2019, s-a pronunțat, în temeiul unor reguli nelegitime din punct de vedere constituțional din moment ce, odata cu neaplicarea disciplinei neconstituționale a întreruperii la care se referă art. 155 C. pen., infracțiunile atribuite condamnatului de astăzi au fost stinse prin intervenția prescripției de 10 ani la data de 05.09.2015 înainte de pronunțarea sentinței Curții de Apel din București. Acest fapt determină necesitatea revocării sentinței de recunoaștere în temeiul art. 673 C. proc. pen. italian, întrucât executarea unei pedepse aplicate pe baza unei norme lipsite de legitimitate constituțională în baza aceleiași legi nu este conformă cu dreptul italian, executarea unei pedepse aplicate în baza unei norme fără legitimitate constituțională în baza aceleiași legi a statului de condamnare. Urmează încetarea imediată a executării pedepsei aplicate prin sentința recunoscută, care face obiectul acestei revocări”.

Potrivit înscrisului nou, depus la dosarul cauzei, respectiv Ordonanța nr. x/31.05.2024 emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano, s-a declarat executată pedeapsa în cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli, care a început la data de 15.07.2022 și a expirat la data de 20.10.2022.

Curtea a reținut că, din moment ce nu s-a depus niciun memorandum cu propunere de suspendare a aplicării Tratatului privind Uniunea Europeană, respectiv a instrumentelor Consiliului Europei privind executarea hotărârilor judecătorești în materie penală, mai precis a vreunui acord sau înțelegere bilaterală între România și Italia care să permită extinderea sau lărgirea dispozițiilor Deciziei-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 în privința legii care reglementează executarea (art. 17 art. 19 și art. 22 alin. (1) Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27.11.2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană) potrivit art. 31 alin. (7) și 8 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, art. 17 19 și 22 alin. (1) din decizia-cadru precitată au deplină aplicabilitate în speță, după cum urmează:

Prin sentința pronunțată la data de 15.09.2020 a Curții de Apel Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, a fost recunoscută sentința penală nr.148/10.07.2017 a Curții de Apel București – Secția a II-a Penală, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală nr.32/A/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală (în temeiul căreia s-au emis Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. x/2017/07.02.2019 față de condamnatul A și Mandatul de Arestare European nr. x din 08.02.2019).

Curtea de Apel din Napoli, Secția a-VIII-a Penală, prin Ordonanța din data de 13.10.2020, a dispus grațierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală recunoscută, făcând aplicarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Decizia - cadru 2008/909/JAI, care prevăd, în mod expres, faptul că: ”Amnistia sau grațierea pot fi acordate atât de către statul emitent cât și de statul de executare(...)”, dispoziții conforme și cu art. 156 alin. (2) și (3) din Legea nr. 302/2004, care prevăd că: „(2) Amnistia sau grațierea poate fi aplicată atât de statul român, cât și de statul emitent. (3) Atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau grațierea poate fi aplicată atât de statul român, cât și de statul de executare.”.

Prin hotărârea nr. 3/08.09.2021 a Curții de Apel a Mării Egee, s-a dispus respingerea cererii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. x/08.02.2019 emis de Curtea de Apel București, reținându-se că, în conformitate cu art. 4 paragraf 5 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, persoana solicitată a fost judecată irevocabil pentru aceleași fapte de un stat membru al Uniunii Europene, iar pedeapsa este în curs de executare.

La data de 08.12.2021, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a revenit cu o notă pentru „rectificarea și înlocuirea notei din data de 03.12.2021”, susținând că Parchetul Napoli a emis față de persoana solicitată, la data de 01.12.2021, certificatul de executare și că ar fi început executarea pedepsei.

La data de 22.07.2022, Ministerul de Justiție al Republicii Italiene a comunicat faptul că prin ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022, au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A pe durata încredințării în probațiune, acesta semnând procesul-verbal de luare la cunoștință la data de 15.07.2022, când a și început executarea pedepsei (prin măsuri de probațiune).

La data de 15 iulie 2022, Tribunalul de Supraveghere a dispus încredințarea în probațiune, la serviciile sociale a contestatorului cu privire la sentința 20/2020, emisă la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, iar prin Ordonanța nr. x/28.06.2022, Tribunalul de Supraveghere din Napoli a decis care sunt obligațiile pe care acesta trebuie să le urmeze, obligații care i-au afectat, în mod serios, libertatea de mișcare și de manifestare publică, respectiv să nu părăsească municipiul de reședința (Milano) fără autorizație; să se dedice permanent activității profesionale comunicate; să nu părăsească locuința înainte de ora 8.00 și se reîntoarcă acolo până la ora 18.00; să se prezinte în fata autorităților competente de trei ori pe săptămână.

În cursul executării pedepsei potrivit legii statului de executare – Italia, contestatorul-persoană condamnată a formulat o cerere în temeiul art. 673 C. proc. pen. italian, invocând un impediment la executare, motiv pentru care a solicitat judecătorului statului italian de executare, revocarea in executivitis a sentinței de recunoaștere din 15.09.2020 a Curții de Apel din Napoli, irevocabilă la data de 26.09.2020.

Prin sentința penală pronunțată la data de 11.10.2022 de Curtea de Apel din Napoli secția 8 penală, irevocabilă la data de 06.11.2022 (cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli), s-a dispus încetarea definitivă a executării pedepsei de 5 ani și 6 luni închisoare stabilită prin hotărârea penală de condamnare a statului român, redusă la 2 ani și 6 luni, prin efectul grațierii acordate prin Legea nr. 241/2006 și prin încredințare în probațiune la serviciile sociale, pedeapsă deja recunoscută și a tuturor efectelor rezultate din recunoașterea sa.

Drept consecință, s-a reținut că orice critică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție în privința condamnatului A vizând ineficiența pedepsei aplicate de autoritățile române sub aspectul cuantumului său și a modalității de executare pronunțate, urmare a intervenției autorității judiciare a statului de executare, se întemeiază pe o adăugare nepermisă la lege întrucât grațierea, care are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară, poate fi acordată și de către statul de executare (art. 19 din Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI, art. 156 alin. (2) și 3 din Legea nr. 302/2004) – în speță, Curtea de Apel din Napoli, Secția a-VIII-a Penală, prin Ordonanța din data de 13.10.2020, a dispus grațierea a 3 ani închisoare din pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală recunoscută la data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, iar executarea restului de pedeapsă (2 ani și 6 luni) rămas în urma grațierii parțiale, fiind reglementată de legea statului de executare (art. 17 alin. (1) din Decizia-Cadru nr. 2008/909/JAI, art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004) – în speță, Italia, care potrivit dreptului său intern, a emis față de persoana condamnată, la data de 01.12.2021, certificatul de executare, iar la data de 15.07.2022, persoana condamnată a început executarea pedepsei, prin măsuri de probațiune.

Potrivit înscrisului nou, depus la dosarul cauzei de contestator, prin apărător ales, comunicat și de autoritățile judiciare italiene, respectiv Ordonanța x/31.05.2024 emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano (f. 64 și 102), s-a declarat „executată în ceea ce privește persoana condamnată sus-menționată pedeapsa cu închisoarea și efectele penale aplicate prin sentința de mai sus”, pronunțată în cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli, în care a fost recunoscută hotărârea penală de condamnare, pronunțată de autoritățile judiciare din România.

S-a reținut că, din Ordonanța x/31.05.2024 emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano, nu rezultă că Italia a renunțat în mod expres la dreptul său de executare și nici că a refuzat să pună în executare pedeapsa aplicată de statul de condamnare, redusă prin grațiere și modificată ca modalitate de executare, potrivit legii italiene, pentru a atrage incidența disp. art. 159 lit. b, c din Legea nr. 302/2004 (statul de executare refuză să recunoască și să pună în executare pedeapsa sau măsura privativă de libertate aplicată de instanța română; statul de executare renunță în mod expres la dreptul său de executare).

În acest context, Curtea a reținut că singura ipoteză în care statul emitent redobândește dreptul de a pune în executare pedeapsa, intervine în cazul prevăzut de art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 21 lit. h din Decizia-cadru și anume, în cazul în care persoana condamnată, după începerea executării pedepsei în statul care a recunoscut hotărârea evadează din custodia autorităților acestui din urmă stat.

Doar într-o atare ipoteză, statul emitent redobândește dreptul de a pune în executare hotărârea de condamnare de la momentul când este informat cu privire la evadarea persoanei condamnate [art. 22 alin. (2) din Decizia-cadru] și ar putea să emită mandat european de arestare, în vederea executării pedepsei sau de a proceda la încarcerarea persoanei condamnate, dacă aceasta s-a refugiat pe teritoriul său.

Totodată, Curtea de Apel a mai reținut că în legislația română, dispozițiile art. 22 din Decizia - Cadru 2008/909 au fost transpuse în art. 159 din Legea nr. 302/2004 din care rezultă, fără dubiu, că situația contestatorului nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate de acest articol întrucât, în 4 dintre situațiile prevăzute în acest articol, statul emitent poate menține formele de executare când persoana condamnată nu a început executarea pedepsei în statul de executare (ceea ce nu este cazul prezentei spețe întrucât persoana condamnată a început executarea pedepsei, iar pe parcursul executării ei, aceasta a încetat potrivit legii statului de executare), iar, în singura situație în care persoana condamnată a început executarea în statul de executare, este obligatoriu ca persoana condamnată să fi evadat și să nu mai fie găsită pe teritoriul acestuia din urmă.

În consecință, s-a apreciat că nu se aplică niciuna dintre dispozițiile art. 159 din Legea 302/2004, astfel că statul emitent (România) nu mai poate menține formele de executare. În acest sens, a fost pronunțată și sentința penală nr. 152/F din data de 18 august 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală în dosarul nr. y/2/2023, definitivă prin decizia penală nr. 691/19.10.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în considerentele căreia s-au reținut următoarele: „În opinia Curții este evident că la acest moment executarea pedepsei închisorii de către intimatul – condamnat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. x/2016 din 30.05.2018 emis de Curtea de Apel București – Secția I Penală nu mai este posibilă, deoarece executarea a fost preluată de autoritățile judiciare italiene, care au recunoscut sentința pronunțată de autoritățile române. O interpretare contrară ar conduce la o adevărată ingerință în dreptul la liberă circulație de care se bucură cetățenii Uniunii Europene, în condițiile în care, după executarea pedepsei închisorii în Italia, intimatul – condamnat este încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii, întrucât acesta s-a întors în România. Prin urmare, s-a apreciat că recunoașterea de către autoritățile italiene a sentinței penale emise de autoritățile judiciare române lasă fără efect mandatul național de executare a pedepsei închisorii, ceea ce constituie în fapt o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c teza a II-a C.proc.pen.

Ca atare, prima instanță a notat că nu pot fi demarate alte demersuri pentru punerea în executare a acestuia, tocmai din perspectiva faptului că prin mecanismul recunoașterii hotărârii penale române de către autoritățile judiciare italiene, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, sentința penală s-a executat în Italia în temeiul principiului recunoașterii și încrederii reciproce.”

Privitor la susținerea procurorului de ședință potrivit căreia instanțele au analizat anterior critica contestatorului pe fondul său, analiză intrată în puterea lucrului judecat și față de care, în prezent, nu se aduc elemente de noutate, Curtea a avut în vedere faptul că în prezenta contestație la executare, împrejurarea nouă este relevată de emiterea de către autoritățile judiciare italiene a Ordonanței nr. x/31.05.2024 pronunțate de Tribunalul de Supraveghere din Milano (f. 64 și 102). Prin această ordonanță s-a declarat „executată în ceea ce privește persoana condamnată pedeapsa cu închisoarea și efectele penale aplicate prin sentința de mai sus”, pronunțată în cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli, în care a fost recunoscută hotărârea penală de condamnare, pronunțată de autoritățile judiciare din România, astfel că nu mai subzistă deducția potrivit căreia „executarea pedepsei în statul de executare a fost încetată înainte de a fi executată sau considerată executată în întregime”.

S-a mai reținut că nemulțumirile legate de modalitatea în care judecătorul statului italian, potrivit dreptului său intern (art. 666 C. proc. pen. italian), a constatat un impediment la continuarea executării pedepsei de către persoana condamnată, în modalitatea de executare prevăzută de legea statului de executare, exced analizei ce cade în competența instanței române după recunoașterea hotărârii penale de condamnare de către autoritățile judiciare italiene. Mai mult, Curtea a avut în vedere că „riscul oricărei greșeli făcute de organul de urmărire penală sau de o instanță trebuie suportat de stat, iar erorile nu trebuie remediate în detrimentul persoanei în cauză” (a se vedea cauza Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, pct. 50, 24 mai 2007).

De altfel, prin decizia penală nr. 216/11.03.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2/2020, prin care s-a soluționat prima contestație la executare promovată de persoana condamnată, s-a stabilit că „hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020, respectiv ordonanța pronunțată la 13.10.2020 de Curtea de Apel din Napoli, Secția a VIII-a penală, Executări Penale, ar fi apte de a produce efecte juridice în Romania în situația în care ar fi recunoscute de instanțele din România, conform Legii nr.302/2004, ipoteză care nu se regăsește în speță.”

Față de toate aceste considerente, constatând că nu pot fi efectuate alte demersuri pentru punerea în executare a mandatului național de executare a pedepsei închisorii tocmai din perspectiva faptului că prin mecanismul recunoașterii hotărârii penale de condamnare de către autoritățile judiciare italiene, în cadrul procedurii de punere în executare a mandatului european de arestare, executarea pedepsei a început în Italia și a fost declarată executată prin Ordonanța x/31.05.2024 pronunțată de Tribunalul de Supraveghere din Milano, în temeiul principiului recunoașterii și încrederii reciproce (în cauză existând și un impediment la executare dat de principiul „non bis in idem”, indiferent de motivele care au condus la refuzul autorităților italiene de predare a contestatorului, dispunându-se recunoașterea hotărârii penale de condamnare și a executării în Italia a pedepsei impuse), Curtea a admis contestația la executare formulată de contestatorul-condamnat A.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat contestație, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție.

Prin motivele de contestație, în esență, s-a invocat faptul că situația juridică a contestatorului a fost analizată de Curtea de Apel București și de Înalta Curte de Casație și Justiție în mai multe rânduri, respectiv persoana condamnată a formulat mai multe contestații la executare cu privire la aceeași hotărâre de condamnare - sentința penală nr. 148/10.07.2017 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În acest context, a susținut că aceste căi de atac anterioare au fost respinse, în esență, toate sentințele penale definitive reținând cu autoritate de lucru judecat faptul că statul român nu și-a pierdut dreptul de a pune în executare mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea emis pe numele condamnatului A.

În susținerea faptului că statul român și-a păstrat dreptul de a pune în executare pedeapsa privativă de libertate, instanțele de judecată române au arătat că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) și 2 din Decizia-Cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, statul emitent nu poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea acesteia a început în statul de executare, dreptul de a executa sentința revenind statului emitent din momentul în care este informat de către statul de executare cu privire la neexecutarea parțială a pedepsei în conformitate cu art. 21 lit. h (evadarea persoanei condamnate din custodie).

Conform art. 25 fără a aduce atingere Deciziei-cadru 2002/584/JAI, dispozițiile decizii-cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei-cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu art. 4 alin. 6 din decizia-cadru 2008/909/JAI, sau în cazul în care, în temeiul art. 5 alin. 3 din decizia-cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.

În continuare, a susținut că după refuzul autorităților italiene de predare a contestatorului și recunoașterea sentinței române de condamnare, s-a dispus grațierea, conform legii italiene, a 3 ani închisoare din pedeapsa definitivă de 5 ani și 6 luni închisoare. Ulterior, raportat la restul de 2 ani, 5 luni și 28 de zile rămase de executat s-a dispus suspendarea executării sentinței ca urmare a depunerii unei cereri de stabilire a unor măsuri alternative la pedeapsa privativă de libertate. În continuare, prin ordonanța emisă de Tribunalul de Supraveghere din Napoli la data de 28.06.2022 au fost dispuse condițiile ce urmează a fi respectate de A pe durata încredințării în probațiune.

Așadar, deși prin hotărârea de recunoaștere emisă de Curtea de Apel Napoli din data de 15.09.2020, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, s-a dispus ca pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare în regim de detenție aplicată de instanțele române să fie executată în Italia, în conformitate cu dreptul său intern, în realitate, în urma seriei de acte emise de autoritățile judiciare italiene, contestatorul nu a executat nici măcar o zi din durata pedepsei, acesta beneficiind de măsuri alternative de executare a pedepsei.

Prin urmare, în condițiile în care contestatorul nu a fost privat de libertate în niciun moment pe teritoriul Italiei în executarea sentinței penale nr. 148/10.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a-II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală, recunoscută de instanțele italiene, a susținut că hotărârea penală română nu a fost în realitate pusă efectiv în executare de către autoritățile judiciare italiene, dispozițiile definitive ale instanței române fiind modificate unilateral de statul de executare.

S-a mai susținut că, în cadrul sentinței penale nr. 1/F/03.0l.2024 a Curții de Apel București-Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 127/A din 14.01.2024 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost definitiv analizate și aspectele vizând ordonanța din 11.10.2022 a Curții de Apel din Napoli, Secția a VIII-a Penală, irevocabilă la 06.11.2022, prin care a fost revocată sentința pronunțată la data de 15.09.2020 de Curtea de Apel din Napoli, devenită irevocabilă la data de 26.09.2020, și, în consecință, s-a dispus încetarea definitivă a executării sentinței de recunoaștere. Astfel, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că ordonanța sus-amintită nu produce niciun efect în privința dreptului statului român de a executa sentința penală nr. 148/10.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală, definitivă prin decizia penală nr. 32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală.

Totodată, s-a mai susținut că, analizând situația juridică a condamnatului, instanțele au reținut că judecătorul italian s-a substituit instanțelor române și a reținut că, la data pronunțării deciziei nr.32/A/07.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Penală (dosar nr.x/2/2008), termenul de prescripție a răspunderii penale pentru faptele pentru care contestatorul - condamnat A a fost condamnat ar fi fost împlinit ca urmare a aplicării art. 155 alin. (1) C. pen., reconfigurat prin decizia Curții Constituționale a României nr.297/2018 și interpretat prin decizia nr.358/2022 a instanței de contencios constituțional.

Contestatorul a mai invocat faptul că, în considerentele deciziei nr. 127/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se invocă faptul că elementele de noutate prezentate de petent în contestația la executare soluționată prin s.p. 1F/2024 a Curții de Apel București, nu sunt apte să înlăture autoritate de lucru judecat din sentințele penale anterioare, fiind vorba în esență, de aceeași situație juridică a condamnatului. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele au analizat (anterior) critica contestatorului pe fondul său, evaluare intrată în puterea lucrului judecat și față de care, în prezent, nu se evocă elemente de noutate, pertinente și eficiente în raport cu stoparea dreptului statului de condamnare de a solicita și obține punerea în executare a pedepsei.

De asemenea, instanța de control a arătat că regulile cooperării judiciare în materie penală explică refuzul punerii în executare a mandatului european de arestare pe teritoriul european, după pronunțarea unei autorități judiciare din spațiul de cooperare (Italia care a grațiat în parte pedeapsa, iar apoi a modificat modalitatea de executare pentru restul rămas, înlăturând detenția), precum și impunerea unei note de invaliditate în sistemul SIS, însă nu ar trebui să influențeze în nicio limită și măsură, dreptul statului de condamnare de a pune în executare o pedeapsă ce nu a fost executată, până la executarea integrală sau până la împlinirea termenului de prescripție, în condițiile în care nu a emis un acord pentru modificarea cuantumului pedepsei sau modalității de executare.

Această manieră de alterare a limitelor soluționării definitive a procesului penal finalizat cu soluții de condamnare, ce echivalează cu reformarea soluției in favorem, sub aspectul cuantumului pedepsei și modalității de executare, fără acordul statului de condamnare, creează premisa ca autoritățile judiciare străine să acționeze ca veritabile instanțe de control judiciar și excedează limitelor cooperării judiciare loiale.

Deopotrivă, s-a mai susținut că hotărârea instanțelor italiene nu ar trebui să poată influența ori anula dreptul statului român (de condamnare) de a obține punerea în executare în limitele pronunțării sale, cel puțin pe teritoriul național.

S-a mai susținut că, în plus față de contestațiile la executare formulate anterior, ca element de noutate, contestatorul a invocat că prin Ordonanța x/31.05.2024 emisă de Tribunalul de Supraveghere din Milano, s-a declarat executată pedeapsa în cauza nr. x/2020 SIEP PG Napoli, care a început la data de 15.07.2022 și a expirat la data de 20.10.2022.

În acest sens, s-a apreciat că elementul de noutate invocat în prezenta contestație la executare, nu schimbă în mod esențial situația juridică a condamnatului, astfel încât să se impună admiterea contestației și anularea formelor de executare.

Sentințele penale anterioare au în vedere în principal faptul că actele emise de autoritățile italiene, în realitate, au avut drept rezultat neexecutarea pedepsei cu închisoarea, stabilită de instanțele române. Pedeapsa aplicată a fost în parte grațiată și stabilită o modalitate alternativă de executare a restului de pedeapsă, modalitate ce nu presupune încarcerarea condamnatului într-un loc de detenție. Procedând astfel, și refuzând predarea în România, în baza mandatului european de arestare, autoritățile statului italian nu și-au asumat un angajament veritabil că vor pune în executare pedeapsa privativă de libertate pronunțată de autoritățile române.

Cu privire la situații juridice similare, a făcut trimitere la soluția pronunțată în dosarul x/3/2020* al Curții de Apel București, în sensul respingerii contestației la executare, cu menținerea formelor de executare emise.

De asemenea, a susținut că pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene se află pendinte cauzele C-305/22 și C-595/23. Situația de fapt expusă în cererea formulată către CJUE arată situația unei persoane cu inițialele EDS, pe numele căreia România a emis mandatul european de arestare nr. x/2/2008, din 8 februarie 2019 al Curții de Apel București pentru executarea hotărârii penale române de condamnare nr. 148 din 10 iulie 2017, pronunțată de aceeași Curte de Apel București, irevocabilă și executorie ca efect al hotărârii Înaltei Curți de Casație nr. 32/A din 7 februarie 2019, care a modificat-o în parte în ceea ce privește pedeapsa de condamnare a acestuia la o pedeapsă de cinci ani și șase luni cu închisoarea.

A precizat că situația de fapt este foarte asemănătoare, dacă nu chiar identică cu cea a petentului din prezenta cauză. În cauza nr. C-595/23, s-a solicitat Curții de Justiție a Uniunii Europene să se pronunțe dacă dispozițiile coroborate ale următoarelor art.: art. 4 punctul 6 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, art. 22 alin. (1) și art. 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, art.le 24, 25, 26 și art. 55 alin. (l) din Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018, considerentul (46) al Regulamentului (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 trebuie interpretate în sensul că: l în cazul în care statul de executare a refuzat predarea persoanei solicitate de statul emitent cu mandat european de arestare emis în scopul executării unei hotărâri penale de condamnare, a recunoscut hotărârea și a dispus executarea pedepsei pe teritoriul său în conformitate cu dreptul său intern, iar executarea a început, statul emitent este obligat să șteargă semnalarea introdusă în SIS și să revoce mandatul european de arestare; 2 atât timp cât statul emitent nu a procedat la revocarea și la ștergerea semnalării, autoritatea judiciară a statului de executare este abilitată să solicite biroului SIRENE din statul emitent să șteargă semnalarea din SIS, iar SIRENE are obligația de a face acest lucru.

Cu privire la cauzele menționate anterior, Avocatul General a formulat concluzii comune, apreciind că probleme ridicate în aceste cauze au strânsă legătură între ele.

Astfel, s-a susținut că potrivit concluziilor formulate de Avocatul General, la data de 12.12.2024: ”Articolul 4 punctul 6 și art. 8 alin. (1) litera (c) din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, precum și art. 4 alin. (2) și (5), art. 8 alin. (l), art. 22 alin. (l) și art. 25 din Decizia cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat în prima dintre aceste dispoziții atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea